Am avut și eu un motan pe la vreo 14 ani (Figaro) extrem de răutăcios. Și o vreme nu mi-au plăcut pisicile. Dar, după o vreme, am avut alt motan, timp de 10 ani (Mițu) foarte de treabă, și mi-am schimbat părerea despre neamul pisicesc. Poezia descrie comportarea mâțelor, așa cum o vedeam din curtea gospodăriei mele de munte. Iar elementul zen din poem nu e o glumă.
Raluca, am să te rog să-ţi struneşti niţel limbajul. Şi nu mă refer doar la cazul de faţă. Între ironie şi miştocăreală există totuşi o diferenţă care nu poate fi compensată prin faptul că te referi la text.
Sapphire, mă bucur că ai văzut această gară. cred că este mai bine să renunț la scrisori... :) (prietenii știu de ce ;)). îți mulțumesc pentru sugestii, îmi sunt de mare folos. Madim
Nu la prelucrarea imaginii ma refer. Iar daca altele sunt slabe, si aceasta nu, pana la urma conteaza nivelul de referinta. iar prezenta locurilor comune la toti (?) nu e o justificare.
mai toate textele mele din ultimele luni au fost marcate ca inacceptabile si sincer nu inteleg de ce. e doar o razbunare? iata cel mai recent. voi, ca colegi de site, ce credeti? aveti si voi parerea voastra, a voastra si numai a voastra? oilor
Domnule Gorun Manolescu, vă mulțumesc pentru timpul acordat lecturii și pt. semnul de trecere. Nu-mi stă în fire să-mi explic textele, însă aici, mă simt nevoit să aduc câteva precizări. Nevoit, pentru că, este unul din puținele comentarii pertinente pe care le-am primit în subsolul acestui text.(nu aici, ci pe alte siteuri).
Desigur, ați făcut bine că ați amintit în comentariul d-ră de locul meu de baștină, pt. că, într-un fel sau altul, are legătură cu acest text, însă, țin să precizez că sunt plecat de acasă din 1992, așadar, locuiesc în România de peste 18 ani. În toți acești ani, am făcut nenumărate drumuri(navete) la Chișinău, în special de sărbători, ori cu ocazia vacanțelor de vară(în anii de studenție), să-mi vizitez părinții. Și în toți acești ani, am întâlnit în drumul meu persoane cu diferite păreri în legătură cu diferite lucruri. În timp, mi s-a impregnat o imagine destul de clară în minte asupra anumitor aspecte care privesc atât oamenii ce mă înconjoară, cât și teritoriul geografic în cadrul căruia îmi duc zi de zi existența. Este, dacă doriți, un text pe care l-am purtat mulți ani de zile în mine, dar pentru care nu găsisem până acum mijloacele de expresie potrivite. (Deși această tematică a mai fost abordată de mine și în alte texte, chiar dacă am făcut-o mult mai voalat) Vă respect întru totul părerea, însă primul impuls pe care l-am simțit, scriind acest text, n-a fost nostalgia, ci dezamăgirea și lipsa de speranță. Am scris efectiv ca un observator, cu detașare, despre lucruri care mă frământă de multă vreme, încă de pe când eram student. Mă simt detașat atât de trecut cât și de viitor. Deci, nu poate fi vorba(cel puțin nu în cazul meu) despre cel care are nostalgia trecutului tocmai pentru că trăiește într-un prezent haotic... Și dacă tot ați adus aminte în com-ul d-ră de diaspora, țin să mai precizez ceva: e una când privești cu detașare la locul tău de baștină dintr-o țară străină, și e cu totul alta detașarea celui care privește ceea ce se întâmplă chiar sub nasul lui și descrie ceea ce simte, trăind în interiorul haosului, nu în afara lui. Aș zice că cea din urmă(detașare) este una mult mai dramatică/dureroasă, chiar dacă personajele din textul meu ajung până la urmă să nu mai simtă nimic, nici măcar pt. lucrurile care i se păreau odată sfinte/sacre. Aveți dreptate în ceea ce privește ironia, pe care, din păcate, eu o văd ca un element predominant în acest text, o ironie care duce, până la urmă, la sarcasm, la un fel de ironie exasperată.
În altă ordine de idei, vă spun La mulți ani și multă sănătate!
Versurile tale au o filosofie aparte, a simplitatii plina de profunzime, daca pot spune asa. Imi place claritatea imaginilor, cursivitatea discursului poetic.
și până la urmă scrisul ce-are? reîntregirea cuvântului, silaba care așteaptă să fie alipită... un motiv bun pentru o poezie. dorința de a face parte din viața ei, din ea. să-i aparții. da, chiar îmi place. sper să nu folosești cratimă ci să găsești o altă posibilitate, iubirea veșnică de exemplu...
Cred că aceasta este prima peniță pe care o las pe pagina ta, Djamal, și mai cred că este una dintre cele mai frumoase poezii din ce ai postat aici. Are o simplitate care te fură cu ușurință, o curgere firească, dar nu previzibilă, a ideilor, o construcție impecabilă de imagini care se completează și se cheamă unele pe altele. Mărturisesc că pe mine tocmai undița aceea, prezența ei, cu mânuirea stângace, constituie, după părerea mea, unul dintre stâlpii de forță ai acestei poezii. Pentru că, nu-i așa, important este să îți cunoști captura și să știi să alegi nada... Îmi aduc aminte zâmbind de concursurile de pescuit pentru copii la care am asistat, de toată dulceața aceea care ți se strecoară în inimă când îi vezi cu lansetele de două ori cât ei, prinzând pește... O imagine peste care voi suprapune de acum înainte poezia ta, iar asta spune, cred eu, enorm. Ei bine, copilul acesta din poezia ta s-a suit pe treapta cea mai de sus a inimii tale, și de-acolo aruncă nada în voie... Am avut o oarecare îndoială la imaginea căderii zăpezii sub piele... deși o înțeleg, nu reușesc să o văd ca pe o imagine reușită.
Mi-am reamintit de ce cred că poezia de orientare clasică n-o să moară niciodată şi de ce, personal, consider că aici, în aceasta, a fost cea mai înaltă stare lirică atinsă de om, poate şi pentru că poezia imanentă înseamnă, pe lângă fond, şi formă. În fine, astea-s bătăile mele de câmpi.
Am citit textul acesta aşa cum trebuia - în altă cheie, cu alte aşteptări. Şi m-a prins. Amestecul asta arhaic, de arome shakespeareene, voiculesciene şi, bineînteles, "autoriene", muzica, impresia de veritabil, atmosfera încremenită parcă într-o toamnă galben despletită, foşnetul ăla de taină, de idilă veche, speranţa, finalul... toate astea m-au prins.
Despre partea tehnico-artistică, pe scurt: versificare aproape fără cusur (amendez rima construită pe polisemie - trecut/trecut), tropi echilibraţi, fără derapaje, nu atât de plastici, cât naturali, fireşti, deci mai uşor de pătruns, inspirată marşarea pe "trecut", exploatat din aproape toate punctele, o încheiere foarte inspirată şi un lexic bun, de acolo, din epoca aceea, nedisonant defel.
Cristian Vasiliu ar putea scrie orice. Poezie clasică, cu formă fixă, poezie modernă, proză poetică... Însă rămâne fidel (c-o încăpăţânare frumoasă) liricii clasice, în special, sonetului. Şi, uneori, uite aşa mai citim şi noi câte o poezie din alte vremuri, din alte spaţii, din alte poezii.
Am să las o peniţă, ca semn de apreciere şi recomandare de lectură.
Sunt absolut de acord cu cartonasul galben. Doar că, atunci când cineva produce atacuri așa de lipsite de sens la Eminescu, persoana sa dispare, din punctul meu de vedere. Adică, acestui individ îi e permis să-l atace pe Eminescu, iar mie nu-mi este permis să-l pun la punct? Ce democrație e aceasta? În altă ordine de idei, după câte cartonașe galbene îl voi primi pe cel roșu?
Acestea sînt toate comentariile mele („jignirile repetate”) adresate lui Matei Hutopilă în timp de patru ani și pe Hermeneia . nu mai trec com de la textul „cîndva”. este recent.
1.
îmi place să polemizez
și asta-mi dă fiori la rînză
dar despre lapte chiar și gratis
eu spun atît - ce mare brînză!
(lapte gratis – polemică)
2.
...îl felicit și pe Matei Hutopilă pentru premiul I acordat de juriu.
(Premiul de popularitate al concursului de poezie „Astenie de primăvară Hermeneia 2010)
3.
Matei,
mă Mateiaș mă, mă maestre mă(vorbeai de teatru și mi-ai adus aminte de sceneta interpretată de Toma Caragiu și Mircea Diaconu-elefantul vrăbiuța/ plus bursucul și maimuța/muncesc cu aprindere/la o intreprindre- fac această precizare ca să nu crezi că te iau peste picior); păi Matei, lumea se învîrtea/învîrtește și fără Galilei și vezi tu uneori momentul de inerție ne prinde pe picior greșit poate că rămînem încremeniți în tipare și nu mai vedem ce vede un lup tînăr ca tine. dar te asigur că atunci cînd o să te faci tu mare, o să vină un matei junior și o să strîmbe din nas la recitarea ta gen hip-hop să zicem pentru că el va asculta atunci (în trend) hei-rup).
(vintage collection - audio).
las şi eu un semn de apreciere
pentru un poem încântător atât prin imaginile create cât şi prin modestia desprinsă din final
" cea mai bună dintre lumile posibile
pentru mine şi sufletul meu chinuit
în care eu trăiesc alături de ei
gesturi mărunte".felicitări!
Anca, dacă spun doar că aceasta este prima poezie pe care o postezi aici care îmi place, nu cred că e prea semnificativ pentru tine :-) Poate e mai important de ce cred că e o poezie bună. Pentru că vorbește despre locuri necunoscute eventual cititorului, reușind să-l facă să le vadă. Și nu ca și arhitectură neaparat, ci ca sentiment, ca exploatare la maxim a atmosferei. Mai consider reușit faptul că treci cu eleganță pe lângă descriptiv și ne aluneci cu dibăcie în unicul unei clipe. Că ne schimbi în mod repetat planurile, fără să ne obosești. Punctezi firesc momentele de ardere ("nu ne vom întoarce să dansăm aici niciodată", "în taxiul durerii /nu ne mai distingem mîinile ", "Van Gogh nu a plecat rîzînd de aici", "unul din noi nu înțelege nimic"). Și până la urmă trebuie să spun din nou: mie mi-a plăcut. Destul. Unde cred că mai poți reveni: "disperarea se renunță resemnării ", "degete schizofrenice de lavandă greblează coapsa grîului".
citesc ceva deosebit de ce ai mai scris. și cu mici excepții (personificarea din ultimul vers, implicit subtitlul) îmi pare un text demn de reținut și de lucrat pe el. ba mai mult, pentru versurile următoare te felicit: în ochi rămâne misterul, relativul ca o pânză țesută-n imagini în final hrana din care-și trag seva clovnii iată o serioasă aplecare spre moment și lume.
Suntem primul născut Clocotind ape, tulbure epicentru înseilează chakre, rând pe rând. Inundă artere. Ți-e frică. E târziu, deja mi-ai dat. Ți-e frică de frică. Mare cutremur. Unda de șoc pe restul de măr (piatră pe grai). Buzele tremură. Mi-e frică. E târziu, deja am mușcat. Mi-e frică de frică. Două grămezi. Resturi de cărămizi înalță praf de pământ ars. Fumul focurilor sacre. Două. E mult prea târziu. Hai să nu ne reconstruim! Să ne-adune vântul. Munte de mâini, zâmbete, sâni, iubire (jumătăți, sferturi, cioturi). Dezintegrate, se recunosc chakrele. Ssssst, să nu ne vadă frica! Și ce dacă ne vede...suntem primul născut! Suntem primul născut.
mă tem că în ciuda imaginației și a „simțului poetic” deosebi (aproape bruegelian) textul este prea „variat” ca să nu te piardă de cititor la un moment dat. aș zice că mai degrabă ar fi putut „ieși” mai multe texte sau unul ceva mai concentrat. sau poate că devine aproape un fel de triptic.
prima strofa imi place. e directa, limpede. spune ceva. imaginea creata e logica si completa.c est drole. a doua strofa nu pare a se ridica la acelasi nivel, desi e o continuare logica a primeia. fara sa vreau, fara sa vreau, ma gandesc la versul din andre (citez din memoire) cum ca tacerea mea vorbeste. inteleg puisorii luminii cum ciugulesc ei adevarul din palmele poetului, dandu se cu fesu ridicat pe toboganul limbii...si vad cum tacerea reprezinta conditia de posibilitate a discursului, a unei noi infiripari si legari ale celor 2 suflete, de colturile lor, ca niste covorase zburatoare. dar, strofa 2, asa cum e acum, imi cere acest efort de imaginatie. mult mai mult si mai frumos ar fi fost sa vad acestea fara sa ma zbenguiesc aici asa. adica, fara contributia cititorului (care este), mai exact, fara prea multa contributie carele l a facut sa scoata limba
Eu stiu Dorine ca vrei sa spui ca semeni cu Keanu Reeves dar probabil ca aduci aici mai degraba cu Al Pacino. Problema e insa sufletul. Si aia nu se vede in poza.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
Am avut și eu un motan pe la vreo 14 ani (Figaro) extrem de răutăcios. Și o vreme nu mi-au plăcut pisicile. Dar, după o vreme, am avut alt motan, timp de 10 ani (Mițu) foarte de treabă, și mi-am schimbat părerea despre neamul pisicesc. Poezia descrie comportarea mâțelor, așa cum o vedeam din curtea gospodăriei mele de munte. Iar elementul zen din poem nu e o glumă.
pentru textul : Mâțâli deVirgil, cred că Almei îi erau adresate mulţumirile :). Eu doar i-am trimis pozele, ea a făcut restul.
pentru textul : Virtualia XIII - mulţumiri, mirări şi poezie la Iaşi deRaluca, am să te rog să-ţi struneşti niţel limbajul. Şi nu mă refer doar la cazul de faţă. Între ironie şi miştocăreală există totuşi o diferenţă care nu poate fi compensată prin faptul că te referi la text.
pentru textul : legendă cu oameni de rând dein primele doua expresii ma refeream strict la stridentele sonore. "ar_ro", "rare_re".
pentru textul : Lauryannus's Land deSapphire, mă bucur că ai văzut această gară. cred că este mai bine să renunț la scrisori... :) (prietenii știu de ce ;)). îți mulțumesc pentru sugestii, îmi sunt de mare folos. Madim
pentru textul : Într-o gară de sticlă deNu la prelucrarea imaginii ma refer. Iar daca altele sunt slabe, si aceasta nu, pana la urma conteaza nivelul de referinta. iar prezenta locurilor comune la toti (?) nu e o justificare.
pentru textul : sculptată în gheață deatentie la editarea textului! am observat cel putin doua greseli.
pentru textul : imagini în oglinda retrovizoare demai toate textele mele din ultimele luni au fost marcate ca inacceptabile si sincer nu inteleg de ce. e doar o razbunare? iata cel mai recent. voi, ca colegi de site, ce credeti? aveti si voi parerea voastra, a voastra si numai a voastra? oilor
http://hermeneia.com/node/12707
pentru textul : în patul puştii am invitat o garoafă deDomnule Gorun Manolescu, vă mulțumesc pentru timpul acordat lecturii și pt. semnul de trecere. Nu-mi stă în fire să-mi explic textele, însă aici, mă simt nevoit să aduc câteva precizări. Nevoit, pentru că, este unul din puținele comentarii pertinente pe care le-am primit în subsolul acestui text.(nu aici, ci pe alte siteuri).
Desigur, ați făcut bine că ați amintit în comentariul d-ră de locul meu de baștină, pt. că, într-un fel sau altul, are legătură cu acest text, însă, țin să precizez că sunt plecat de acasă din 1992, așadar, locuiesc în România de peste 18 ani. În toți acești ani, am făcut nenumărate drumuri(navete) la Chișinău, în special de sărbători, ori cu ocazia vacanțelor de vară(în anii de studenție), să-mi vizitez părinții. Și în toți acești ani, am întâlnit în drumul meu persoane cu diferite păreri în legătură cu diferite lucruri. În timp, mi s-a impregnat o imagine destul de clară în minte asupra anumitor aspecte care privesc atât oamenii ce mă înconjoară, cât și teritoriul geografic în cadrul căruia îmi duc zi de zi existența. Este, dacă doriți, un text pe care l-am purtat mulți ani de zile în mine, dar pentru care nu găsisem până acum mijloacele de expresie potrivite. (Deși această tematică a mai fost abordată de mine și în alte texte, chiar dacă am făcut-o mult mai voalat) Vă respect întru totul părerea, însă primul impuls pe care l-am simțit, scriind acest text, n-a fost nostalgia, ci dezamăgirea și lipsa de speranță. Am scris efectiv ca un observator, cu detașare, despre lucruri care mă frământă de multă vreme, încă de pe când eram student. Mă simt detașat atât de trecut cât și de viitor. Deci, nu poate fi vorba(cel puțin nu în cazul meu) despre cel care are nostalgia trecutului tocmai pentru că trăiește într-un prezent haotic... Și dacă tot ați adus aminte în com-ul d-ră de diaspora, țin să mai precizez ceva: e una când privești cu detașare la locul tău de baștină dintr-o țară străină, și e cu totul alta detașarea celui care privește ceea ce se întâmplă chiar sub nasul lui și descrie ceea ce simte, trăind în interiorul haosului, nu în afara lui. Aș zice că cea din urmă(detașare) este una mult mai dramatică/dureroasă, chiar dacă personajele din textul meu ajung până la urmă să nu mai simtă nimic, nici măcar pt. lucrurile care i se păreau odată sfinte/sacre. Aveți dreptate în ceea ce privește ironia, pe care, din păcate, eu o văd ca un element predominant în acest text, o ironie care duce, până la urmă, la sarcasm, la un fel de ironie exasperată.
În altă ordine de idei, vă spun La mulți ani și multă sănătate!
Cu stimă și respect,
pentru textul : Încotro(II) deBot Eugen.
scuze pentru bolbuirea excesiva, mi-a scapat o paranteza, pe undeva.
pentru textul : vineri deprin simplitatea versului. prima strofa mi se pare incarcata :)
pentru textul : Tăcere de septembrie deuite cu textul acesta mă provoci să postez un text mai vechi de-al meu
pentru textul : Balada florii de mătasă deVersurile tale au o filosofie aparte, a simplitatii plina de profunzime, daca pot spune asa. Imi place claritatea imaginilor, cursivitatea discursului poetic.
pentru textul : Întrebarea deși până la urmă scrisul ce-are? reîntregirea cuvântului, silaba care așteaptă să fie alipită... un motiv bun pentru o poezie. dorința de a face parte din viața ei, din ea. să-i aparții. da, chiar îmi place. sper să nu folosești cratimă ci să găsești o altă posibilitate, iubirea veșnică de exemplu...
pentru textul : Am rămas să te scriu deCred că aceasta este prima peniță pe care o las pe pagina ta, Djamal, și mai cred că este una dintre cele mai frumoase poezii din ce ai postat aici. Are o simplitate care te fură cu ușurință, o curgere firească, dar nu previzibilă, a ideilor, o construcție impecabilă de imagini care se completează și se cheamă unele pe altele. Mărturisesc că pe mine tocmai undița aceea, prezența ei, cu mânuirea stângace, constituie, după părerea mea, unul dintre stâlpii de forță ai acestei poezii. Pentru că, nu-i așa, important este să îți cunoști captura și să știi să alegi nada... Îmi aduc aminte zâmbind de concursurile de pescuit pentru copii la care am asistat, de toată dulceața aceea care ți se strecoară în inimă când îi vezi cu lansetele de două ori cât ei, prinzând pește... O imagine peste care voi suprapune de acum înainte poezia ta, iar asta spune, cred eu, enorm. Ei bine, copilul acesta din poezia ta s-a suit pe treapta cea mai de sus a inimii tale, și de-acolo aruncă nada în voie... Am avut o oarecare îndoială la imaginea căderii zăpezii sub piele... deși o înțeleg, nu reușesc să o văd ca pe o imagine reușită.
pentru textul : Nada deMi-am reamintit de ce cred că poezia de orientare clasică n-o să moară niciodată şi de ce, personal, consider că aici, în aceasta, a fost cea mai înaltă stare lirică atinsă de om, poate şi pentru că poezia imanentă înseamnă, pe lângă fond, şi formă. În fine, astea-s bătăile mele de câmpi.
Am citit textul acesta aşa cum trebuia - în altă cheie, cu alte aşteptări. Şi m-a prins. Amestecul asta arhaic, de arome shakespeareene, voiculesciene şi, bineînteles, "autoriene", muzica, impresia de veritabil, atmosfera încremenită parcă într-o toamnă galben despletită, foşnetul ăla de taină, de idilă veche, speranţa, finalul... toate astea m-au prins.
Despre partea tehnico-artistică, pe scurt: versificare aproape fără cusur (amendez rima construită pe polisemie - trecut/trecut), tropi echilibraţi, fără derapaje, nu atât de plastici, cât naturali, fireşti, deci mai uşor de pătruns, inspirată marşarea pe "trecut", exploatat din aproape toate punctele, o încheiere foarte inspirată şi un lexic bun, de acolo, din epoca aceea, nedisonant defel.
Cristian Vasiliu ar putea scrie orice. Poezie clasică, cu formă fixă, poezie modernă, proză poetică... Însă rămâne fidel (c-o încăpăţânare frumoasă) liricii clasice, în special, sonetului. Şi, uneori, uite aşa mai citim şi noi câte o poezie din alte vremuri, din alte spaţii, din alte poezii.
Am să las o peniţă, ca semn de apreciere şi recomandare de lectură.
pentru textul : Sonet 223 deSunt absolut de acord cu cartonasul galben. Doar că, atunci când cineva produce atacuri așa de lipsite de sens la Eminescu, persoana sa dispare, din punctul meu de vedere. Adică, acestui individ îi e permis să-l atace pe Eminescu, iar mie nu-mi este permis să-l pun la punct? Ce democrație e aceasta? În altă ordine de idei, după câte cartonașe galbene îl voi primi pe cel roșu?
pentru textul : Povestiri de la Borta Rece deAcestea sînt toate comentariile mele („jignirile repetate”) adresate lui Matei Hutopilă în timp de patru ani și pe Hermeneia . nu mai trec com de la textul „cîndva”. este recent.
1.
îmi place să polemizez
și asta-mi dă fiori la rînză
dar despre lapte chiar și gratis
eu spun atît - ce mare brînză!
(lapte gratis – polemică)
2.
...îl felicit și pe Matei Hutopilă pentru premiul I acordat de juriu.
(Premiul de popularitate al concursului de poezie „Astenie de primăvară Hermeneia 2010)
3.
pentru textul : starea hermeneia deMatei,
mă Mateiaș mă, mă maestre mă(vorbeai de teatru și mi-ai adus aminte de sceneta interpretată de Toma Caragiu și Mircea Diaconu-elefantul vrăbiuța/ plus bursucul și maimuța/muncesc cu aprindere/la o intreprindre- fac această precizare ca să nu crezi că te iau peste picior); păi Matei, lumea se învîrtea/învîrtește și fără Galilei și vezi tu uneori momentul de inerție ne prinde pe picior greșit poate că rămînem încremeniți în tipare și nu mai vedem ce vede un lup tînăr ca tine. dar te asigur că atunci cînd o să te faci tu mare, o să vină un matei junior și o să strîmbe din nas la recitarea ta gen hip-hop să zicem pentru că el va asculta atunci (în trend) hei-rup).
(vintage collection - audio).
mă onorează aprecierile şi peniţa acordată acvariului meu fluorescent,venite din partea unui autor preţios şi sensibil estimator al poeziei
pentru textul : o inimă ca o sepie de..."amprentă pe clepsidră", Andule, tocmai vorbeai despre clișee... zău așa:)!
pentru textul : un fragment întreg delas şi eu un semn de apreciere
pentru un poem încântător atât prin imaginile create cât şi prin modestia desprinsă din final
" cea mai bună dintre lumile posibile
pentru mine şi sufletul meu chinuit
pentru textul : cea mai bună dintre poeziile posibile deîn care eu trăiesc alături de ei
gesturi mărunte".felicitări!
umeri ondulati? frizeaza ridicolul
pentru textul : O iluzie căzută pe ochii tăi deAnca, dacă spun doar că aceasta este prima poezie pe care o postezi aici care îmi place, nu cred că e prea semnificativ pentru tine :-) Poate e mai important de ce cred că e o poezie bună. Pentru că vorbește despre locuri necunoscute eventual cititorului, reușind să-l facă să le vadă. Și nu ca și arhitectură neaparat, ci ca sentiment, ca exploatare la maxim a atmosferei. Mai consider reușit faptul că treci cu eleganță pe lângă descriptiv și ne aluneci cu dibăcie în unicul unei clipe. Că ne schimbi în mod repetat planurile, fără să ne obosești. Punctezi firesc momentele de ardere ("nu ne vom întoarce să dansăm aici niciodată", "în taxiul durerii /nu ne mai distingem mîinile ", "Van Gogh nu a plecat rîzînd de aici", "unul din noi nu înțelege nimic"). Și până la urmă trebuie să spun din nou: mie mi-a plăcut. Destul. Unde cred că mai poți reveni: "disperarea se renunță resemnării ", "degete schizofrenice de lavandă greblează coapsa grîului".
pentru textul : Într-o noapte mult mai adîncă decitesc ceva deosebit de ce ai mai scris. și cu mici excepții (personificarea din ultimul vers, implicit subtitlul) îmi pare un text demn de reținut și de lucrat pe el. ba mai mult, pentru versurile următoare te felicit: în ochi rămâne misterul, relativul ca o pânză țesută-n imagini în final hrana din care-și trag seva clovnii iată o serioasă aplecare spre moment și lume.
pentru textul : După plecarea luminii deSuntem primul născut Clocotind ape, tulbure epicentru înseilează chakre, rând pe rând. Inundă artere. Ți-e frică. E târziu, deja mi-ai dat. Ți-e frică de frică. Mare cutremur. Unda de șoc pe restul de măr (piatră pe grai). Buzele tremură. Mi-e frică. E târziu, deja am mușcat. Mi-e frică de frică. Două grămezi. Resturi de cărămizi înalță praf de pământ ars. Fumul focurilor sacre. Două. E mult prea târziu. Hai să nu ne reconstruim! Să ne-adune vântul. Munte de mâini, zâmbete, sâni, iubire (jumătăți, sferturi, cioturi). Dezintegrate, se recunosc chakrele. Ssssst, să nu ne vadă frica! Și ce dacă ne vede...suntem primul născut! Suntem primul născut.
pentru textul : Suntem primul născut demă tem că în ciuda imaginației și a „simțului poetic” deosebi (aproape bruegelian) textul este prea „variat” ca să nu te piardă de cititor la un moment dat. aș zice că mai degrabă ar fi putut „ieși” mai multe texte sau unul ceva mai concentrat. sau poate că devine aproape un fel de triptic.
pentru textul : chateau d'if debineinteles, mi au placut versurile 3 si 4 din strofa a II a. mi se pare buna analogia si intentia :). cam atat
pentru textul : vreau să dansez pe lame de cuțite deîmi place poemul. deși nu este unul din cele mai reușite ale tale, ai pasaje care sunt faine. de ex.:
Învârt butoiaşul spre memorie,
e timid si cald, ca o fecioară de preot,
cântăreşte situaţia o secundă,
trage. Aerul încă îmi leagănă sângele.
poate aș renunța la "scot rătăcirea" și la "ca o mâță gravidă" (gestantă). dar aici sunt subiectiv.
aș fi vrut să spun mai multe, dar nu știu atât de bine conferenția pe marginea unei găuri... ca margas.
pentru textul : Ruleta rusească deprima strofa imi place. e directa, limpede. spune ceva. imaginea creata e logica si completa.c est drole. a doua strofa nu pare a se ridica la acelasi nivel, desi e o continuare logica a primeia. fara sa vreau, fara sa vreau, ma gandesc la versul din andre (citez din memoire) cum ca tacerea mea vorbeste. inteleg puisorii luminii cum ciugulesc ei adevarul din palmele poetului, dandu se cu fesu ridicat pe toboganul limbii...si vad cum tacerea reprezinta conditia de posibilitate a discursului, a unei noi infiripari si legari ale celor 2 suflete, de colturile lor, ca niste covorase zburatoare. dar, strofa 2, asa cum e acum, imi cere acest efort de imaginatie. mult mai mult si mai frumos ar fi fost sa vad acestea fara sa ma zbenguiesc aici asa. adica, fara contributia cititorului (care este), mai exact, fara prea multa contributie carele l a facut sa scoata limba
pentru textul : apa trece, pietrele trec deEu stiu Dorine ca vrei sa spui ca semeni cu Keanu Reeves dar probabil ca aduci aici mai degraba cu Al Pacino. Problema e insa sufletul. Si aia nu se vede in poza.
pentru textul : Virtualia XI. Dragoste cu stele verzi. dePagini