in primul rand, revedeti semnele de punctuatie. parca s-au asezat dupa cum bate crivatul...
aveti si niste diacritice lipsa. dar ce-i mai rau e ca textului de fatza ii lipseste acel "ceva" care sa-l transforme din fragment de jurnal in poezie.
aceste suspine în doliu prin camera verde a mării au tristețea iremediabilă a sfârșitului...par amprenta ultimului requiem dedicat acelor îndrăgostiți lepădați, eliberați de sufletele uitate largi, descheiate, veșminte inutile de alge:"libera animas", "Libera me, Domine, de morte aeterna" metafore originale, imagini autentice, cu efect scenografic, de forță, cuceresc depărtările, adâncurile dintre oameni: "adâncul e un car cu lebede muribunde tras de un unicorn marin luminând cu țipătul lui straniu nisipul"
Un text bun. In modul meu "impresionist", am rezonat la starea transmisa. Accentuata frumos de final: "sa iti sarut genunchii/ si sa adormin inveliti in manuscrise"
de acord, suport suspendarea, numai ca să ii răspund rugbystului de doi bani de care nu a auzit nimenea si poetului de care nu-i pasă nimănui (auzi poznă, cică s-a impus în literatură, te umflă și râsul la gogomănia asta!) că gunoi și zdreanță o fi el. iar chestia aia cu scorbura din care nu a avut perspicacitatea sa inteleaga nimic i se va lamuri daca ii dau indiciul ca prima strofă era un acrostih care indica persoana ale carui apucaturi le parodiam in textul respectiv. ceva gantere la inteligenta, maestre?
...Excelentă ideea cu "ultimele texte afişate"! Uite aşa mai ies la iveală "vechituri" care au trecut neobservate, cel puţin de către mine.
...Acest text mi se pare unul dintre cele mai bune citite la tine. Nu ştiu dacă bat câmpii cu suavitate, însă, exprimându-mă simplist, mi se pare o alegorie a ideii de cuplu, văzută prin ochii unei femei, alegorie care curge până în pucntul în care femeia devine, în perspectiva celui "ajuns un crâng numai şi numai de meri pădureţi", subiect misogin. Are un fir cumva narativ, tropi diversificaţi, are crescendo, final inspirat... Bun!
...Sper să fi fost pe aproape, dacă nu, lectura îmi rămâne un câştig.
orgoliul de care dai dovada te împiedică să te înalţi sufleteşte şi spiritual în sfera superioară a sensibilităţii umane care să permită o "descărcare" poetică memorabilă. În astfel de situaţie, după părearea mea, nici o creaţie nu va dăinui.
atentie la repetitia ca si cum, se poate evita la modul elegant tin sa va spun ca aveti o anumita contradictie de termeni in prima strofa sa incerci a impune - care arata o actiune prin care silesti pe cineva sa faca ceva, este un ordin, o comanda data din ipostaza celui care se afla in ( pretinsa) superioritate iar cuprinderea cu brate amputate denota de fapt un lips, un handicap, incercarea de a cuprinde sfera are alta conotatie, cea a celui care se afla mereu in inferioritate, in dezavantaj in rest flashuri, un experiment
multumesc, nu ma asteptam sa mai aiba o sansa poezia asta. am intrat pe site hotarata s-o prelucrez pe unde mi s-a sugerat, asa ca am facut-o. sper sa iti placa inca, daca nu, de dez-prelucrat e mult mai usor. :o)
da, ultimul vers era aiurea, n-avea rost sa-l las. multumesc pentru observatie!
Virgile, ai dreptate, dar nu intentionez sa ma plasez la acea limita... bine ca nu trec dincolo de ea. Multumesc pentru atentionare, Bobadil. P.S. Textul nu ti-a placut sa inteleg... ce sa fac? Ma chinui de vreo luna sa scriu a doua "querida" si nu reusesc :-)
"cum stau așa suspendat sub tine fără să te pot atinge te amuza cumplit" Zău așa! Cum vine asta? Eu am o vastă experiență, dar uite că întotdeauna mai ai câte ceva de învățat! Mai ales de la cei mai tineri. Virgil, fii mai explicit!
Cum n-ați citit poezia anilor 60?! Dar Nichita Stănescu, Sorescu, Baltag, Blandiana, Mălăncioiu, Melinescu, Buzea și atâția, și-atâția? E drept, eu mă refeream la cei din plutonul secund, mai dulcegi și mai fără relief personal. Poate fi, însă, desigur, și o coincidență, dar nu putem defini altfel un stil decât raportându-l la ceea ce a existat sau există (indiferent de ce explicație ar putea da autorii). Sper să nu vă supărați pe mine, având în vedere și faptul că sunteți primul care trebuie să înțeleagă, dar și să impună, regula jocului...
Domnule Gorun, nu sunteți singurul care opune cunoașterii occidentale pe cea orientală.. Dar nici predecesorii dvs nu au avut parte, atunci, de ascultători foarte receptivi. Un exemplu: „Așadar, nu în partea substanțială trebuie căutată explicația lucrurilor, ci dimpotrivă, în partea esențială, ceea ce s-ar traduce în termeni de simbolism spațial spunând că orice explicație trebuie să plece de sus în jos și nu de jos în sus. Această remarcă este deosebit de importantă pentru noi, fiindcă oferă imediat motivul pentru care știința modernă este în realitate lipsită de orice valoare explicativă.” Rene Guenon, Simbolismul crucii [Da, știu, iarăși ajung la el...și iarăși spun că aveți multe în comun; chiar dacă el se referă aici la știință, observația se aplică și logicii. ] Și acceași idee, doar altfel formulată, din articolul despre profesorul Polkinghorne, din care citam astăzi: “…o observație extrem de interesantă a lui J.P., referitoare la modul în care raționează unii cercetători, mod pe care Polkinghorne l-a denumit „gânditul de la coadă la cap” (textual, „bottom up”). Pentru că, spune J.P., sunt oameni care „gândesc pornind de la experiment și de acolo spre înțelegere. Aceștia nu pornesc de la principii generale pe care să le considere de la început adevărate; ei speră pur și simplu să afle cum arată realitatea”. Celebrul scandal al “găinii Piltdown”, de exemplu, e grăitor în ce privește posibilele consecințe ale unei astfel de cercetări… [Dar mai bine atașez linkul, articolul, deși vechi, este interesant în întregime; și, citindu-l, am avut bucuria să constat că nu numai mie mi-a atras atenția acel izomorfism – cum numește Thyerry Magnin relațiile de acest fel - existent între teoaria cuantică și primele versete din Evanghelia lui Ioan! ] Și apoi, de ce ne-am mira, când chiar Aristotel spune: „“Suntem de părere că avem cunoaștere despre un lucru nu în felul sofiștilor, adică una accidentală, ci când credem că cunoaștem cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui și nu a altuia, și apoi când am înțeles că este imposibil ca el să fie altul decât este.” O astfel de afirmație este ușor de răstălmăcit – nu conteaza că unul din înțelesurile posibile ar fi :” Cunoaștere absolută nu există”, câtă vreme un altul este: “Dacă avem o cauză, avem cunoaștere!” Îmbucurător este că acum, strânse cu ușa impredictibilitații, elitele din teologie, filosofie și știință încearcă să construiască un pod, numit transdisciplinaritate. Care își propune, după spusele lui Basarab Nicolescu, să descopere „ceea ce se află în același timp între discipline, ceea ce trece prin ele și ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înțelegerea lumii actuale, unul din imperative fiind unitatea cunoașterii.” O încercare disperată aproape de a reface mariajul unor discipline de multă vreme divorțate, pentru a da o nouă șansă copilului zguduit de lungile certuri parentale? O întoarcere către concepția lui Toma d’Aqiuno - necesitatea unui acord între rațiune și credința? Sau – mai mult – readucerea în prim plan a acelui Intelect Unic al lui Averroes, fără de care Intellectus adeptus nu este decât oglindă acoperită? Mă întreb însă: ar fi putut fi altele particularitățile gândirii occidentale actuale dacă concilierea dintre Aristotel și Creștinism nu s-ar fi întâmplat în perioada Renașterii din sec. XII, ci anterior acesteia – în perioadă carolingiană, de pildă, când anonimatul nu fusese cu totul spulberat de individualism, iar tentația îmbrăcării diverselor interpretări în culorile personale era mai redusă. Deși sec. XII, cu ghibelinismul și Abelard, exercită asupra mea un fel de fascinație, recunosc. În cartea pe care am citit-o așteptând partea a treia a eseului dvs., ”Între Știință și religie”, Thyerry Magnin identifică și la Aristotel o formă de complementaritate – hilemorfismul, ( neglijat, în discursul lor, de către unii din discipolii târzii) însă își păstrează anumite rezerve și îl definește drept o „complementaritate disimetrică”, deoarece îi lipsește caracterul de reversibilitate. „. Materia merge spre Formă, ființa spre ne-ființă, Germenele spre Act, în vreme ce unda nu merge spre corpuscul, de exemplu.(...) Am putea concluziona că hilemorfismul conduce la o simbioză fără opoziție radicală și ireductibilă în timp, în vreme ce complementaritatea menține antagonismul și ireductibilitatea.(...) În plus, complementaritatea este o metodă legată de problema complexității, mult mai profund decât hilemorfismul.” Mă întorc la observațiile dvs: „Ori dacă nu mai dispunem de axiome și reguli de inferență universal valabile, orice previziune (deductibilă) încetează. Mai grav, dacă realitatea ne-o ia înainte și abia post-mortem inventăm o logică pentru orice nouă situație «reală» ivită pe neașteptate, ajungem la non-sens.” În același volum, Magnin vorbește despre o tendința din ce în ce mai accentuată „de a căuta sensul pe fond de non-sens” , ca și de „sensul misterului” ; de fapt, cartea cuprinde, pe lângă opiniile autorului, și recenzii ale unor scrieri aparținând câtorva gânditori moderni, toate ilustrând intențiile și direcțiile trasndisciplinaritatii. Să le iau pe rând: 1) căutarea sensului pe fond de non-sens este parte a filosofiei morale. Ea s-ar datora, în viziunea autorului, unui „dinamism de bază al rațiunii", care se activează, așa cum spuneați, în situații limită, atunci "când gândirea se lovește de real și își dezvăluie finitudinea în încercarea de a-l reprezenta”, fiind, înainte de toate, o alegere morală, chiar dacă cel care o face nu este pe deplin conștient de caracterul ei imanent (ba chiar îl poate nega.) Orice demers, de natură științifică sau filosofică, spune Magnin, „nu este lipsit delegătură cu noțiunile de bine și de rău: susținerea certitudinii (sau invers, a incertitudinii, este văzută ca pozitivă sau negativă în funcție de indivizi. Este vorba atunci de un angajament moral, de decizii de ordin etic. De altfel, înfruntările între diferitele școli de gândire, în fiecare disciplină, exprimă opoziții care, în știință, de exemplu, nu sunt doar de ordin tehnic, ci și de ordin etic”...exemplificând aici cu dezbaterile legate de teoriile evoluției. Termenul de „dinamică a rațiunii” și teoria sa îi aparține, de fapt, chiar lui J.Ladriere , care îl face cunoscut în a sa „L’Ethique et la Dinamique de la raison”. Un fundament al acestei alegeri ar fi acceptarea a „alterității fundamentale” văzută drept o „tensiune către unitate”, iar acceptarea aceasta duce la o re-constituire a subiectului cunoscător. Iarăși văd interacțiunea obiect-subiect. (O paranteză cu rol analogic: această „tensiune către unitate” necesară cunoașterii m-a dus cu gândul la tensiunea celor trei „coarde de arc”, cei trei guna-și ai hinduismului, necesară creației.) Citez: „După Ladriere, în loc să considerăm activitatea umană practică ca pe o simplă rezultantă a unor procese de infraconstiinta aparținând spațiului și timpului (...) analiza poate fi inversată. Trebuie atunci să vedem în această activitate umană manifestarea a ceea ce a acționat în procesele de infraconstiinta. Considerăm atunci morala ca un proces, care pornește de la alteritatea unei totalități percepute ca exterioritate, cu care subiectul se afirmă și devine creator.” Și conchide că aceste căutări ale sensului pe fondul non-sensului generat de antagonisme își află originea tot într-o „articulație”, cea dintre „subiect și realul căruia îi aparține acest subiect, articulație între unicitatea subiectului și multiplicitatea realului în care acționează subiectul.” Oare m-aș hazarda prea mult dacă aș face o analogie între această articulație și ceea ce doctrinele orientale numeau „stațiunea divină” (Islam), „Invariabilul Mijloc” (daoism) sau „Sfântul Palat” (Kabbalah) ori, într-o formulare succintă ce le cuprinde pe toate trei, punctul din mijlocul crucii tridimensionale, unde contrariile se resorb? Mergand mai departe, Magnin ne trimite la E.Weil , care, în a sa „Logica filosofiei (1950), afirmă că discursul filosofic se sprijină pe un „refuz al violenței”, [al contradicțiilor]. :” Reflecția arată că viața conștiintei se află între sens și non-sens, și ambele sunt constant prezente în discurs. Pentru moment, e suficient să amintim polarități precum limbaj-condiție, decizie-situație, eu-lume. Putem spune că adevărul este domeniul [cunoașterii filosofice], și că tot ce umple acest domeniu și ne oferă existența lui este non-sensul.” Soluția ar fi întoarcerea la interioritate, singura care ne ajută să regăsim „universalitatea pierdută”. Pentru că, de vreme ce ”rațiunea nu se închide asupra ei înșiși’ , doar înălțarea către universal poate oferi valoare acțiunilor personale. [Ar putea constitui acest plan ascendent un „nivel de realitate” superior, de felul celui posulat de Basarab Nicolescu, unde pot coexista atât sensul, cât și non-sensul?] Dar, după un alt „invitat” al lui Magnin, și anume E.Levinas , acceptarea alterității, ca și cale către cunoaștere, și întoarcerea către interioritate nu trebuie să semnifice nicidecum o disoluție a subiectului în obiect - pentru că dacă în această relație libertatea ar fi abolită, n-ar mai fi vorba de cunoaștere, ci de „sechestrarea unei ființe de către o altă prin participarea lor comună la rațiunea în care nici o ființă nu privește chipul celuilalt, ci unde toate ființele se neagă una pe cealaltă.” În opinia celui din urmă, discursul clasic al ontologiei se sprijină tocmai pe această „tensiune primă între identic și celălalt” - o posibilă motivație a „fricii de infestare” de care vorbeați dvs. Evadarea din această capcană ar fi cunoașterea în libertate, în „separare”; ea ar permite cu adevărat „întâlnirea”. Nemaiexistând teama de a fi absorbit de celalat, dispare și necesitatea de a-l nega. „Exterioritatea, că esență a ființei, semnifică rezistența multiplicităților sociale față de logica ce totalizează multiplul. Pentru această logică, multiplicitatea este o decădere a lui Unu sau a Infinitului, o diminuare în ființă pe care ființele multiple ar trebui să o depășească pentru a reveni la multiplu de Unu, de la finit la infinit.Metafizica, suportul cu realitatea, adică cu superioritatea, indică în schimb faptul ca raportul între finit și infinit nu constă, pentru finit, în a se absorbi în ceea ce îi stă în față, ci a rămâne în ființă sa proprie, a se mulțumi cu ea, a acționa aici, în lumea asta.„ (E. Levinas, Eseu asupra exterioritatii). Și încă un citat despre sens/non-sens, care mi-a atras atenția atât prin poezia, cât și prin concizia sa: „Sens și non-sens sunt amestecate precum grâul cu neghina din parabolă... Existența nu este absurdă, ci contradictorie” (F.Varillon, Smerenia lui Dumnezeu)En fin de compte, Magnin conchide că această filosofie morală ce permite căutarea sensului pe fond de non-sens „poate constitui un pod pentru un dialog transdisciplinar profund.”
În loc de peniță pălăria mea de fetru cumpărată de pe Lipscani. Aseară m-am gîndit să extrag cîteva pasaje însă e mai bine să spun da pentru întreg. Rezerve: Explicații – mai ales la numele personajelor – într-o manieră care coboară din zona ironicului cîteva tonuri aproape spre bășcălios sau “băncos”(ca să inventez și eu o expresie-uite că se ia ). Trec peste Cătălini și Cătăline și mă opresc la “Marius e din Iași, și numele lui original nu e Ștefan și mama lui nu e cea a lui Ștefan cel Mare, căci ne-a deschis ușa iar din șifoniere n-au năvălit rudenii camuflate să atace turcul” Să fie doar un derapaj controlat pentru a estompa anumite exprimări pretențioase? Vezi: “Există însă o midriază psihologică, o dilatare a pupilei reflexă.”(redundant!). Anumite expresii: Dacă “o piticoșenie” mă cucerește prin rezonanță/găselniță, “un sărutător” deși merge două trepte mai jos, are totuși doza potrivită de dulce cît să nu ne crească glicemia prea mult. Dar “atentînde” oh! E ca un loc plan pe obada unei roți (a nu se încerca mai ales la viteze mari!). Dar cum spune autorul “personalitățile ni s-au desprins în straturi, și îndrăznesc să spun că suntem la începutul cepei... oarecum, ea crește generată de noi.. și noi straturi ne redefinesc.”
'văd pielea venelor fermoarele lor deschise'- suparatoare combinatie, venelor-fermoarele lor, si ca sa fie si mai mult 'nu mai întrebi cerurile de ce nu a fost mai mult căutând fericirea în ce a fost ca și cum unul din noi ar fi murit' sincer nu inteleg ala bala asta, ca si suparatorul a fost, care devine obsesiv pe metru patrat. numai bine
"vine în vârful aripilor" - fascinantă expresia asta. a trebuit să o citesc de mai multe ori ca să mă simt împăcat cu întregul text. cred că este una din cele mai reușite imagini pe care le-am citit în ultima vreme. nu sînt critic literar. așa că nu te aștepta să fac critică literară. reacționez însă la text. și mai ales la subtext. sau hypertext (în cazul acesta).
citindu/te, am remarcat placerea de a plimba cititorul prin tot felul de imagini legate, aleatoriu, de pisica. nu inteleg cum poti invata pisica sa puna mâna la gura si nici ce cauta, in finalul textului, acea broasca. poate se vor a fi metafore, insa, in acest poem sunt aiure si fortate. sa inteleg ca este vorba despre "un celebru scriitor. un scriitor pe care toți îl citesc uimiți fără să se poată hotărî, dacă individul scrie bine sau nu."?
well, banuiesc ca aici intram intr-o zona "gri". pentru ca este mai greu de realizat ce vrei tu, margas. se pun mai multe probleme legate de functionarea site-ului, precum si de alegerile fiecarui autor. in esenta ideea este aceea a "versioning"-ului. Hermeneia nu face asa ceva si nu cred ca exista vreun site de literatura, oricit de dinamic si sofisticat, care sa faca asa ceva. adica banuiesc ca intelegi ce vreau sa spun. un text, orice text, aici pe hermeneia este proprietatea autorului sau. el/ea il poate edita, modifica (mai mult sau mai putin radical si din diferite motive), sterge, retrage din publicare(invizibil), etc. atita timp cit nu incalca regulamentul toate aceste schimbari sint permise si nu sint restrictionate. fiecare din aceste schimbari are potentialul crearii unei noi versiuni a textului. ba mai mult, o versiune poate crea "ramuri", sub-versiuni. daca stii ce inseamna version-ing stii despre ce vorbesc. combinatiile si rezultatele pot fi multiple si pastrarea lor intr-o arhiva ar fi foarte costisitoare si dificila. iar daca tu imi vei spune ca trebuie sa facem ceva undeva intre zero si infinit eu iti voi spune ca acolo este o zona gri si nu ma voi apuca eu sa o reglementez. simple as that. daca un autor alege de buna voie sa isi posteze si o varianta precedenta aceasta este alegerea lui/ei dar hermeneia nici nu o cere si nici nu o asteapta. pentru ca ar fi enorm de dificil de realizat si impus.
Aalizei, în primul rând mă bucură analiza ta atentă, și asta mă obligă. Dacă tu ți-ai luat timp să faci asta, apoi trebuie să-mi iau și eu timp să bag la cap ce spui tu aici. Mă voi gândi la chestia cu impresia de declarație. Dacă tu îmi vei spune totuși că este prima dată când citești așa ceva, nu te cred. Nu am vrut să fie ceva original aici. De fapt, mă gândesc la toate criticile, de-aia am postat. Te voi ruga însă să parcurgi și prologul, și ceea ce va urma. Faci asta pentru mine? Cea care povestește nu mai are 4 ani și este ca o declarație. Acum sunt rău în ceață. Așa am vrut să sune. Nu este un jurnal, este un fel de "uite ce a fost, uite cine sunt eu, nu cumva să se uite". Cea din prezent știe că fetița de doi ani sau de patru ani era deja un fel de monstru pentru cei din afara rezervației... dar o va "apăra" pe alocuri de eticheta asta. Doar că ea nu a aflat asta decât mai târziu. Naivitatea ei se raportează la ceea ce cunoaște la vârstele respective. Amintirile detaliate de la doi ani sunt detaliate pentru că ne raportăm la o epocă în care, atenție, copiii merg să se înscrie la școală la doi ani jumate. Iar ea este mai mult decât un copil normal, este unul care visează într-o lume în care se mai nasc doar câțiva copii care mai pot visa. Prin urmare, va avea foarte ascuțite anumite trăsături. Aceea de a-și aminti la detaliu este una dintre ele. Dacă vei citi prologul, vei avea și un fel de preview referitor la ceea ce este acum cea care povestește. Mirarea că există mai multe feluri de daruri se raportează la vârsta ei de atunci, la patru ani. Iertată să fiu, fetița mea de patru ani știe ce-i aia media, dar nu știe că daruri este un cuvânt polisemantic ;) Și este un copil foarte dotat. Am considerat că un astfel de copil, cum este personajul meu, dacă ar exista și ar fi ținut într-o astfel de "închisoare liberă", nu ar avea de unde să știe că este special, că are ceva deosebit de ceilalți și că asta se numește "dar". Normal că aceea care povestește știe... Încerc să îmi dau seama dacă, pe parcursul desfășurării poveștii, toate acestea vor cădea în lăcașul lor au ba. Ar fi rău de tot dacă nu cad. Uite hai să fac altfel. Am să revin la partea de început după ce se conturează mai mult din povestire și îmi dau seama dacă se justifică. Dar am aspecte unde te-aș întreba pe tine cum ai face, ținând însă cont de ce am spus eu aici. Deci: "Că satul nostru este păstrat departe și de explozia mediatică (ok, cuvântul ăsta îl știam de la scrabble…" . Cum ai scrie tu asta, vrând să sublinezi faptul ca ea acum știe că un copil de patru ani nu e normal să știe un astfel de cuvânt, dar să sugerezi în același timp un fel de strigăt mut al ființei de acum, care are câteva sute de ani "Nu eram chiar atât de monstru, aș fi putut fi, cu puțin noroc, un copil normal". Aștept sugestii. Mai departe: ce ai cu bourbonul între plăcintele cu mere? Părinții ei nu sunt rupți de realitate, iar asta poate fi o realitate, există un astfel de loc undeva la munte unde trecutul se amestecă într.un fel de kitch dulceag cu chestii din prezent, cum ar fi bourbonul și farfuriile de porțelan. Nu scriu poezie aici, Aalizei, deși am înclinații către poeme în proză. Asta este o realitate... literară. Chestia cu frazele lungi pledez vinovat. De la meserie mi se trage, le scurtez de nu se văd, promit!
forma poemului te face a gandi la o sageata care te indeamna sa privesti dincolo de scriere, ceea ce nu face si textul poemului. ingenios, desi se mai intampla asta si pe la inceputul secolului trecut.
poate de aici incepi sa fii spre a te redescoperi. titlul acestui text arata câta lupta interioara ai dus spre a marturisi acest text ce de mult il purtai in sufletul tau. iarasi mircea.
uite kiki, vezi că se poate comenta cât de cât pe argument? Leo are treabă cu metaforele, tu poți avea cu epitetele, eu cu anacolutele și tot așa.
însă, eu abia acum citesc poemul. și îmi pare foarte fain. pentru că există o maturitate a semnificației figurilor de stil, a tropilor; cu titlul nu mă prea împac eu, însă acesta nu mă împiedică să apreciez conținutul. o poezie care nu zbiară la nimeni, nu strânge de gât, ci își prezintă frumos prezentul ideii. Virgil, merge și fără foto... zic și eu.
poeziile tale sunt cuprinzatoare, pline de semnificatii, orice as incerca sa spun devine prin contrast banal, o intreaga istorie de imagini mestesugite, fond si o forma perfecte. vad in teama asta de fapt o recunoastere a unor merite bine pretuite, "complexul acesta de inferioritate" oricat de bine mascat, este magulitor pentru orice femeie. imi place mai ales maretia finalului, rostit cu naturalete!
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
in primul rand, revedeti semnele de punctuatie. parca s-au asezat dupa cum bate crivatul...
pentru textul : motivare deaveti si niste diacritice lipsa. dar ce-i mai rau e ca textului de fatza ii lipseste acel "ceva" care sa-l transforme din fragment de jurnal in poezie.
aceste suspine în doliu prin camera verde a mării au tristețea iremediabilă a sfârșitului...par amprenta ultimului requiem dedicat acelor îndrăgostiți lepădați, eliberați de sufletele uitate largi, descheiate, veșminte inutile de alge:"libera animas", "Libera me, Domine, de morte aeterna" metafore originale, imagini autentice, cu efect scenografic, de forță, cuceresc depărtările, adâncurile dintre oameni: "adâncul e un car cu lebede muribunde tras de un unicorn marin luminând cu țipătul lui straniu nisipul"
pentru textul : requiem la flaut pentru ieșirea din labirint deUn text bun. In modul meu "impresionist", am rezonat la starea transmisa. Accentuata frumos de final: "sa iti sarut genunchii/ si sa adormin inveliti in manuscrise"
pentru textul : yerba mate. fotografii de demult și tablouri dede acord, suport suspendarea, numai ca să ii răspund rugbystului de doi bani de care nu a auzit nimenea si poetului de care nu-i pasă nimănui (auzi poznă, cică s-a impus în literatură, te umflă și râsul la gogomănia asta!) că gunoi și zdreanță o fi el. iar chestia aia cu scorbura din care nu a avut perspicacitatea sa inteleaga nimic i se va lamuri daca ii dau indiciul ca prima strofă era un acrostih care indica persoana ale carui apucaturi le parodiam in textul respectiv. ceva gantere la inteligenta, maestre?
pentru textul : trop tard ! zeppelinul pierdea hidrogen sau alt gaz mai ușor decât aerul… de...Excelentă ideea cu "ultimele texte afişate"! Uite aşa mai ies la iveală "vechituri" care au trecut neobservate, cel puţin de către mine.
...Acest text mi se pare unul dintre cele mai bune citite la tine. Nu ştiu dacă bat câmpii cu suavitate, însă, exprimându-mă simplist, mi se pare o alegorie a ideii de cuplu, văzută prin ochii unei femei, alegorie care curge până în pucntul în care femeia devine, în perspectiva celui "ajuns un crâng numai şi numai de meri pădureţi", subiect misogin. Are un fir cumva narativ, tropi diversificaţi, are crescendo, final inspirat... Bun!
...Sper să fi fost pe aproape, dacă nu, lectura îmi rămâne un câştig.
pi punct es: de ce "cutia cu nisip"?!
pentru textul : Disertaţie despre inorogi, praf de copt şi alte minuni muiereşti deorgoliul de care dai dovada te împiedică să te înalţi sufleteşte şi spiritual în sfera superioară a sensibilităţii umane care să permită o "descărcare" poetică memorabilă. În astfel de situaţie, după părearea mea, nici o creaţie nu va dăinui.
pentru textul : despre falsele principii ale mecanismelor iubirii III deatentie la repetitia ca si cum, se poate evita la modul elegant tin sa va spun ca aveti o anumita contradictie de termeni in prima strofa sa incerci a impune - care arata o actiune prin care silesti pe cineva sa faca ceva, este un ordin, o comanda data din ipostaza celui care se afla in ( pretinsa) superioritate iar cuprinderea cu brate amputate denota de fapt un lips, un handicap, incercarea de a cuprinde sfera are alta conotatie, cea a celui care se afla mereu in inferioritate, in dezavantaj in rest flashuri, un experiment
pentru textul : nu pleca azi demultumesc, nu ma asteptam sa mai aiba o sansa poezia asta. am intrat pe site hotarata s-o prelucrez pe unde mi s-a sugerat, asa ca am facut-o. sper sa iti placa inca, daca nu, de dez-prelucrat e mult mai usor. :o)
pentru textul : Geamantan cu pisică deda, ultimul vers era aiurea, n-avea rost sa-l las. multumesc pentru observatie!
Virgile, ai dreptate, dar nu intentionez sa ma plasez la acea limita... bine ca nu trec dincolo de ea. Multumesc pentru atentionare, Bobadil. P.S. Textul nu ti-a placut sa inteleg... ce sa fac? Ma chinui de vreo luna sa scriu a doua "querida" si nu reusesc :-)
pentru textul : îl iubesc pe grigore demultumesc frumos, aranca!
pentru textul : Nostalgie de"cum stau așa suspendat sub tine fără să te pot atinge te amuza cumplit" Zău așa! Cum vine asta? Eu am o vastă experiență, dar uite că întotdeauna mai ai câte ceva de învățat! Mai ales de la cei mai tineri. Virgil, fii mai explicit!
pentru textul : din jocurile insulei deCum n-ați citit poezia anilor 60?! Dar Nichita Stănescu, Sorescu, Baltag, Blandiana, Mălăncioiu, Melinescu, Buzea și atâția, și-atâția? E drept, eu mă refeream la cei din plutonul secund, mai dulcegi și mai fără relief personal. Poate fi, însă, desigur, și o coincidență, dar nu putem defini altfel un stil decât raportându-l la ceea ce a existat sau există (indiferent de ce explicație ar putea da autorii). Sper să nu vă supărați pe mine, având în vedere și faptul că sunteți primul care trebuie să înțeleagă, dar și să impună, regula jocului...
pentru textul : ambiguu pentru ruperi de ritm și tăcere deDomnule Gorun, nu sunteți singurul care opune cunoașterii occidentale pe cea orientală.. Dar nici predecesorii dvs nu au avut parte, atunci, de ascultători foarte receptivi. Un exemplu: „Așadar, nu în partea substanțială trebuie căutată explicația lucrurilor, ci dimpotrivă, în partea esențială, ceea ce s-ar traduce în termeni de simbolism spațial spunând că orice explicație trebuie să plece de sus în jos și nu de jos în sus. Această remarcă este deosebit de importantă pentru noi, fiindcă oferă imediat motivul pentru care știința modernă este în realitate lipsită de orice valoare explicativă.” Rene Guenon, Simbolismul crucii [Da, știu, iarăși ajung la el...și iarăși spun că aveți multe în comun; chiar dacă el se referă aici la știință, observația se aplică și logicii. ] Și acceași idee, doar altfel formulată, din articolul despre profesorul Polkinghorne, din care citam astăzi: “…o observație extrem de interesantă a lui J.P., referitoare la modul în care raționează unii cercetători, mod pe care Polkinghorne l-a denumit „gânditul de la coadă la cap” (textual, „bottom up”). Pentru că, spune J.P., sunt oameni care „gândesc pornind de la experiment și de acolo spre înțelegere. Aceștia nu pornesc de la principii generale pe care să le considere de la început adevărate; ei speră pur și simplu să afle cum arată realitatea”. Celebrul scandal al “găinii Piltdown”, de exemplu, e grăitor în ce privește posibilele consecințe ale unei astfel de cercetări… [Dar mai bine atașez linkul, articolul, deși vechi, este interesant în întregime; și, citindu-l, am avut bucuria să constat că nu numai mie mi-a atras atenția acel izomorfism – cum numește Thyerry Magnin relațiile de acest fel - existent între teoaria cuantică și primele versete din Evanghelia lui Ioan! ] Și apoi, de ce ne-am mira, când chiar Aristotel spune: „“Suntem de părere că avem cunoaștere despre un lucru nu în felul sofiștilor, adică una accidentală, ci când credem că cunoaștem cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui și nu a altuia, și apoi când am înțeles că este imposibil ca el să fie altul decât este.” O astfel de afirmație este ușor de răstălmăcit – nu conteaza că unul din înțelesurile posibile ar fi :” Cunoaștere absolută nu există”, câtă vreme un altul este: “Dacă avem o cauză, avem cunoaștere!” Îmbucurător este că acum, strânse cu ușa impredictibilitații, elitele din teologie, filosofie și știință încearcă să construiască un pod, numit transdisciplinaritate. Care își propune, după spusele lui Basarab Nicolescu, să descopere „ceea ce se află în același timp între discipline, ceea ce trece prin ele și ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înțelegerea lumii actuale, unul din imperative fiind unitatea cunoașterii.” O încercare disperată aproape de a reface mariajul unor discipline de multă vreme divorțate, pentru a da o nouă șansă copilului zguduit de lungile certuri parentale? O întoarcere către concepția lui Toma d’Aqiuno - necesitatea unui acord între rațiune și credința? Sau – mai mult – readucerea în prim plan a acelui Intelect Unic al lui Averroes, fără de care Intellectus adeptus nu este decât oglindă acoperită? Mă întreb însă: ar fi putut fi altele particularitățile gândirii occidentale actuale dacă concilierea dintre Aristotel și Creștinism nu s-ar fi întâmplat în perioada Renașterii din sec. XII, ci anterior acesteia – în perioadă carolingiană, de pildă, când anonimatul nu fusese cu totul spulberat de individualism, iar tentația îmbrăcării diverselor interpretări în culorile personale era mai redusă. Deși sec. XII, cu ghibelinismul și Abelard, exercită asupra mea un fel de fascinație, recunosc. În cartea pe care am citit-o așteptând partea a treia a eseului dvs., ”Între Știință și religie”, Thyerry Magnin identifică și la Aristotel o formă de complementaritate – hilemorfismul, ( neglijat, în discursul lor, de către unii din discipolii târzii) însă își păstrează anumite rezerve și îl definește drept o „complementaritate disimetrică”, deoarece îi lipsește caracterul de reversibilitate. „. Materia merge spre Formă, ființa spre ne-ființă, Germenele spre Act, în vreme ce unda nu merge spre corpuscul, de exemplu.(...) Am putea concluziona că hilemorfismul conduce la o simbioză fără opoziție radicală și ireductibilă în timp, în vreme ce complementaritatea menține antagonismul și ireductibilitatea.(...) În plus, complementaritatea este o metodă legată de problema complexității, mult mai profund decât hilemorfismul.” Mă întorc la observațiile dvs: „Ori dacă nu mai dispunem de axiome și reguli de inferență universal valabile, orice previziune (deductibilă) încetează. Mai grav, dacă realitatea ne-o ia înainte și abia post-mortem inventăm o logică pentru orice nouă situație «reală» ivită pe neașteptate, ajungem la non-sens.” În același volum, Magnin vorbește despre o tendința din ce în ce mai accentuată „de a căuta sensul pe fond de non-sens” , ca și de „sensul misterului” ; de fapt, cartea cuprinde, pe lângă opiniile autorului, și recenzii ale unor scrieri aparținând câtorva gânditori moderni, toate ilustrând intențiile și direcțiile trasndisciplinaritatii. Să le iau pe rând: 1) căutarea sensului pe fond de non-sens este parte a filosofiei morale. Ea s-ar datora, în viziunea autorului, unui „dinamism de bază al rațiunii", care se activează, așa cum spuneați, în situații limită, atunci "când gândirea se lovește de real și își dezvăluie finitudinea în încercarea de a-l reprezenta”, fiind, înainte de toate, o alegere morală, chiar dacă cel care o face nu este pe deplin conștient de caracterul ei imanent (ba chiar îl poate nega.) Orice demers, de natură științifică sau filosofică, spune Magnin, „nu este lipsit delegătură cu noțiunile de bine și de rău: susținerea certitudinii (sau invers, a incertitudinii, este văzută ca pozitivă sau negativă în funcție de indivizi. Este vorba atunci de un angajament moral, de decizii de ordin etic. De altfel, înfruntările între diferitele școli de gândire, în fiecare disciplină, exprimă opoziții care, în știință, de exemplu, nu sunt doar de ordin tehnic, ci și de ordin etic”...exemplificând aici cu dezbaterile legate de teoriile evoluției. Termenul de „dinamică a rațiunii” și teoria sa îi aparține, de fapt, chiar lui J.Ladriere , care îl face cunoscut în a sa „L’Ethique et la Dinamique de la raison”. Un fundament al acestei alegeri ar fi acceptarea a „alterității fundamentale” văzută drept o „tensiune către unitate”, iar acceptarea aceasta duce la o re-constituire a subiectului cunoscător. Iarăși văd interacțiunea obiect-subiect. (O paranteză cu rol analogic: această „tensiune către unitate” necesară cunoașterii m-a dus cu gândul la tensiunea celor trei „coarde de arc”, cei trei guna-și ai hinduismului, necesară creației.) Citez: „După Ladriere, în loc să considerăm activitatea umană practică ca pe o simplă rezultantă a unor procese de infraconstiinta aparținând spațiului și timpului (...) analiza poate fi inversată. Trebuie atunci să vedem în această activitate umană manifestarea a ceea ce a acționat în procesele de infraconstiinta. Considerăm atunci morala ca un proces, care pornește de la alteritatea unei totalități percepute ca exterioritate, cu care subiectul se afirmă și devine creator.” Și conchide că aceste căutări ale sensului pe fondul non-sensului generat de antagonisme își află originea tot într-o „articulație”, cea dintre „subiect și realul căruia îi aparține acest subiect, articulație între unicitatea subiectului și multiplicitatea realului în care acționează subiectul.” Oare m-aș hazarda prea mult dacă aș face o analogie între această articulație și ceea ce doctrinele orientale numeau „stațiunea divină” (Islam), „Invariabilul Mijloc” (daoism) sau „Sfântul Palat” (Kabbalah) ori, într-o formulare succintă ce le cuprinde pe toate trei, punctul din mijlocul crucii tridimensionale, unde contrariile se resorb? Mergand mai departe, Magnin ne trimite la E.Weil , care, în a sa „Logica filosofiei (1950), afirmă că discursul filosofic se sprijină pe un „refuz al violenței”, [al contradicțiilor]. :” Reflecția arată că viața conștiintei se află între sens și non-sens, și ambele sunt constant prezente în discurs. Pentru moment, e suficient să amintim polarități precum limbaj-condiție, decizie-situație, eu-lume. Putem spune că adevărul este domeniul [cunoașterii filosofice], și că tot ce umple acest domeniu și ne oferă existența lui este non-sensul.” Soluția ar fi întoarcerea la interioritate, singura care ne ajută să regăsim „universalitatea pierdută”. Pentru că, de vreme ce ”rațiunea nu se închide asupra ei înșiși’ , doar înălțarea către universal poate oferi valoare acțiunilor personale. [Ar putea constitui acest plan ascendent un „nivel de realitate” superior, de felul celui posulat de Basarab Nicolescu, unde pot coexista atât sensul, cât și non-sensul?] Dar, după un alt „invitat” al lui Magnin, și anume E.Levinas , acceptarea alterității, ca și cale către cunoaștere, și întoarcerea către interioritate nu trebuie să semnifice nicidecum o disoluție a subiectului în obiect - pentru că dacă în această relație libertatea ar fi abolită, n-ar mai fi vorba de cunoaștere, ci de „sechestrarea unei ființe de către o altă prin participarea lor comună la rațiunea în care nici o ființă nu privește chipul celuilalt, ci unde toate ființele se neagă una pe cealaltă.” În opinia celui din urmă, discursul clasic al ontologiei se sprijină tocmai pe această „tensiune primă între identic și celălalt” - o posibilă motivație a „fricii de infestare” de care vorbeați dvs. Evadarea din această capcană ar fi cunoașterea în libertate, în „separare”; ea ar permite cu adevărat „întâlnirea”. Nemaiexistând teama de a fi absorbit de celalat, dispare și necesitatea de a-l nega. „Exterioritatea, că esență a ființei, semnifică rezistența multiplicităților sociale față de logica ce totalizează multiplul. Pentru această logică, multiplicitatea este o decădere a lui Unu sau a Infinitului, o diminuare în ființă pe care ființele multiple ar trebui să o depășească pentru a reveni la multiplu de Unu, de la finit la infinit.Metafizica, suportul cu realitatea, adică cu superioritatea, indică în schimb faptul ca raportul între finit și infinit nu constă, pentru finit, în a se absorbi în ceea ce îi stă în față, ci a rămâne în ființă sa proprie, a se mulțumi cu ea, a acționa aici, în lumea asta.„ (E. Levinas, Eseu asupra exterioritatii). Și încă un citat despre sens/non-sens, care mi-a atras atenția atât prin poezia, cât și prin concizia sa: „Sens și non-sens sunt amestecate precum grâul cu neghina din parabolă... Existența nu este absurdă, ci contradictorie” (F.Varillon, Smerenia lui Dumnezeu) En fin de compte, Magnin conchide că această filosofie morală ce permite căutarea sensului pe fond de non-sens „poate constitui un pod pentru un dialog transdisciplinar profund.”
pentru textul : (3) Câte ceva despre Cantor, Aristotel și Dan Puric. Primul intermezzo: Caragiale & fizica cuantică & dialetheismul deÎn loc de peniță pălăria mea de fetru cumpărată de pe Lipscani. Aseară m-am gîndit să extrag cîteva pasaje însă e mai bine să spun da pentru întreg. Rezerve: Explicații – mai ales la numele personajelor – într-o manieră care coboară din zona ironicului cîteva tonuri aproape spre bășcălios sau “băncos”(ca să inventez și eu o expresie-uite că se ia ). Trec peste Cătălini și Cătăline și mă opresc la “Marius e din Iași, și numele lui original nu e Ștefan și mama lui nu e cea a lui Ștefan cel Mare, căci ne-a deschis ușa iar din șifoniere n-au năvălit rudenii camuflate să atace turcul” Să fie doar un derapaj controlat pentru a estompa anumite exprimări pretențioase? Vezi: “Există însă o midriază psihologică, o dilatare a pupilei reflexă.”(redundant!). Anumite expresii: Dacă “o piticoșenie” mă cucerește prin rezonanță/găselniță, “un sărutător” deși merge două trepte mai jos, are totuși doza potrivită de dulce cît să nu ne crească glicemia prea mult. Dar “atentînde” oh! E ca un loc plan pe obada unei roți (a nu se încerca mai ales la viteze mari!). Dar cum spune autorul “personalitățile ni s-au desprins în straturi, și îndrăznesc să spun că suntem la începutul cepei... oarecum, ea crește generată de noi.. și noi straturi ne redefinesc.”
pentru textul : despre arhangheli neglijenți deCe bine, băi. :)
pentru textul : cheile deerată: si durerea asta prelinsă. scuze.
pentru textul : Curtea miracolelor de'văd pielea venelor fermoarele lor deschise'- suparatoare combinatie, venelor-fermoarele lor, si ca sa fie si mai mult 'nu mai întrebi cerurile de ce nu a fost mai mult căutând fericirea în ce a fost ca și cum unul din noi ar fi murit' sincer nu inteleg ala bala asta, ca si suparatorul a fost, care devine obsesiv pe metru patrat. numai bine
pentru textul : însemnările animalului exotic pe un pat de spital deAcum am realizat că acest text pare a fi prima parte a celuilalt crâmpei de proză, "Monstrul". Este scris cursiv și captivant.
pentru textul : Crevasă între șansă și miraj deDa... un ligament licentios :)
pentru textul : melancolie 2.0 de"vine în vârful aripilor" - fascinantă expresia asta. a trebuit să o citesc de mai multe ori ca să mă simt împăcat cu întregul text. cred că este una din cele mai reușite imagini pe care le-am citit în ultima vreme. nu sînt critic literar. așa că nu te aștepta să fac critică literară. reacționez însă la text. și mai ales la subtext. sau hypertext (în cazul acesta).
pentru textul : Poezia decitindu/te, am remarcat placerea de a plimba cititorul prin tot felul de imagini legate, aleatoriu, de pisica. nu inteleg cum poti invata pisica sa puna mâna la gura si nici ce cauta, in finalul textului, acea broasca. poate se vor a fi metafore, insa, in acest poem sunt aiure si fortate. sa inteleg ca este vorba despre "un celebru scriitor. un scriitor pe care toți îl citesc uimiți fără să se poată hotărî, dacă individul scrie bine sau nu."?
pentru textul : poem despre o posibilă viață râioasă dewell, banuiesc ca aici intram intr-o zona "gri". pentru ca este mai greu de realizat ce vrei tu, margas. se pun mai multe probleme legate de functionarea site-ului, precum si de alegerile fiecarui autor. in esenta ideea este aceea a "versioning"-ului. Hermeneia nu face asa ceva si nu cred ca exista vreun site de literatura, oricit de dinamic si sofisticat, care sa faca asa ceva. adica banuiesc ca intelegi ce vreau sa spun. un text, orice text, aici pe hermeneia este proprietatea autorului sau. el/ea il poate edita, modifica (mai mult sau mai putin radical si din diferite motive), sterge, retrage din publicare(invizibil), etc. atita timp cit nu incalca regulamentul toate aceste schimbari sint permise si nu sint restrictionate. fiecare din aceste schimbari are potentialul crearii unei noi versiuni a textului. ba mai mult, o versiune poate crea "ramuri", sub-versiuni. daca stii ce inseamna version-ing stii despre ce vorbesc. combinatiile si rezultatele pot fi multiple si pastrarea lor intr-o arhiva ar fi foarte costisitoare si dificila. iar daca tu imi vei spune ca trebuie sa facem ceva undeva intre zero si infinit eu iti voi spune ca acolo este o zona gri si nu ma voi apuca eu sa o reglementez. simple as that. daca un autor alege de buna voie sa isi posteze si o varianta precedenta aceasta este alegerea lui/ei dar hermeneia nici nu o cere si nici nu o asteapta. pentru ca ar fi enorm de dificil de realizat si impus.
pentru textul : felie crocantă deAalizei, în primul rând mă bucură analiza ta atentă, și asta mă obligă. Dacă tu ți-ai luat timp să faci asta, apoi trebuie să-mi iau și eu timp să bag la cap ce spui tu aici. Mă voi gândi la chestia cu impresia de declarație. Dacă tu îmi vei spune totuși că este prima dată când citești așa ceva, nu te cred. Nu am vrut să fie ceva original aici. De fapt, mă gândesc la toate criticile, de-aia am postat. Te voi ruga însă să parcurgi și prologul, și ceea ce va urma. Faci asta pentru mine? Cea care povestește nu mai are 4 ani și este ca o declarație. Acum sunt rău în ceață. Așa am vrut să sune. Nu este un jurnal, este un fel de "uite ce a fost, uite cine sunt eu, nu cumva să se uite". Cea din prezent știe că fetița de doi ani sau de patru ani era deja un fel de monstru pentru cei din afara rezervației... dar o va "apăra" pe alocuri de eticheta asta. Doar că ea nu a aflat asta decât mai târziu. Naivitatea ei se raportează la ceea ce cunoaște la vârstele respective. Amintirile detaliate de la doi ani sunt detaliate pentru că ne raportăm la o epocă în care, atenție, copiii merg să se înscrie la școală la doi ani jumate. Iar ea este mai mult decât un copil normal, este unul care visează într-o lume în care se mai nasc doar câțiva copii care mai pot visa. Prin urmare, va avea foarte ascuțite anumite trăsături. Aceea de a-și aminti la detaliu este una dintre ele. Dacă vei citi prologul, vei avea și un fel de preview referitor la ceea ce este acum cea care povestește. Mirarea că există mai multe feluri de daruri se raportează la vârsta ei de atunci, la patru ani. Iertată să fiu, fetița mea de patru ani știe ce-i aia media, dar nu știe că daruri este un cuvânt polisemantic ;) Și este un copil foarte dotat. Am considerat că un astfel de copil, cum este personajul meu, dacă ar exista și ar fi ținut într-o astfel de "închisoare liberă", nu ar avea de unde să știe că este special, că are ceva deosebit de ceilalți și că asta se numește "dar". Normal că aceea care povestește știe... Încerc să îmi dau seama dacă, pe parcursul desfășurării poveștii, toate acestea vor cădea în lăcașul lor au ba. Ar fi rău de tot dacă nu cad. Uite hai să fac altfel. Am să revin la partea de început după ce se conturează mai mult din povestire și îmi dau seama dacă se justifică. Dar am aspecte unde te-aș întreba pe tine cum ai face, ținând însă cont de ce am spus eu aici. Deci: "Că satul nostru este păstrat departe și de explozia mediatică (ok, cuvântul ăsta îl știam de la scrabble…" . Cum ai scrie tu asta, vrând să sublinezi faptul ca ea acum știe că un copil de patru ani nu e normal să știe un astfel de cuvânt, dar să sugerezi în același timp un fel de strigăt mut al ființei de acum, care are câteva sute de ani "Nu eram chiar atât de monstru, aș fi putut fi, cu puțin noroc, un copil normal". Aștept sugestii. Mai departe: ce ai cu bourbonul între plăcintele cu mere? Părinții ei nu sunt rupți de realitate, iar asta poate fi o realitate, există un astfel de loc undeva la munte unde trecutul se amestecă într.un fel de kitch dulceag cu chestii din prezent, cum ar fi bourbonul și farfuriile de porțelan. Nu scriu poezie aici, Aalizei, deși am înclinații către poeme în proză. Asta este o realitate... literară. Chestia cu frazele lungi pledez vinovat. De la meserie mi se trage, le scurtez de nu se văd, promit!
pentru textul : Șoimul. Primele apariții ale darului. deforma poemului te face a gandi la o sageata care te indeamna sa privesti dincolo de scriere, ceea ce nu face si textul poemului. ingenios, desi se mai intampla asta si pe la inceputul secolului trecut.
pentru textul : defectul simplu IV demulțumesc Adrian pentru trecere,am modificat finalul
pentru textul : Rămas bun depoate de aici incepi sa fii spre a te redescoperi. titlul acestui text arata câta lupta interioara ai dus spre a marturisi acest text ce de mult il purtai in sufletul tau. iarasi mircea.
pentru textul : Apocalipsa după Dăncuș deMultumesc Petre, cuvintele tale merg si ele "firesc" Andu
pentru textul : inner smile deuite kiki, vezi că se poate comenta cât de cât pe argument? Leo are treabă cu metaforele, tu poți avea cu epitetele, eu cu anacolutele și tot așa.
pentru textul : despre falsele principii ale mecanismelor iubirii III deînsă, eu abia acum citesc poemul. și îmi pare foarte fain. pentru că există o maturitate a semnificației figurilor de stil, a tropilor; cu titlul nu mă prea împac eu, însă acesta nu mă împiedică să apreciez conținutul. o poezie care nu zbiară la nimeni, nu strânge de gât, ci își prezintă frumos prezentul ideii. Virgil, merge și fără foto... zic și eu.
poeziile tale sunt cuprinzatoare, pline de semnificatii, orice as incerca sa spun devine prin contrast banal, o intreaga istorie de imagini mestesugite, fond si o forma perfecte. vad in teama asta de fapt o recunoastere a unor merite bine pretuite, "complexul acesta de inferioritate" oricat de bine mascat, este magulitor pentru orice femeie. imi place mai ales maretia finalului, rostit cu naturalete!
pentru textul : îmi este teamă de femeie dema tem ca rationalizezi prea mult hialin.
pentru textul : angst dePagini