interesant, si pe mine la fel. de aceea probabil ca saracii sint mai fascinanti decit bogatii. tot la duh ma refer. cum zicea cineva ca "nu cei sanatosi au trebuinta de doftor". si abia atunci incepe intriga si farmecul entropiei cu zbaterea ei cu tot. de aici si framintarea "daca dumnezeu e atotstiutor, de ce ne mai rugam?". si totusi...

domnule Jorz...o fi vorba de legea compensatiei, cine stie? - in viata, introducerile imi reusesc; doar la incheieri o dau in bara cat cuprinde. sincer, ma mir ca textul asta a reusit sa va spuna ceva. a fost scris cand paharul se golise de tot...:)

andu, daca as avea un manual de clasa noua acuma la indemina ar fi foarte simplu. din pacate nu am si creierul meu nu poate memoriza chiar toate demonstratiile absurde pe care le explicam vreo doi ani in urma la tabla. concluzia, stiu sigur, consta in faptul ca cele doua paralele pe care le aveam initial nu se intersecteaza nicidecum c.c.t.d. se mai lucreaza si cu nu stiu ce punct in spatiu. daca-mi amintesc sau gasesc o carte de-a noua, iti voi trimite prin mail demonstratia exacta. ipoteza ta este corecta, asa se defineste reducerea la absurd. in rest, ma abtin sa mai comentez ceva.

deci două păreri. una, că poemul se intersectează cu autorul, autorul intersectându-se cu poemul, cealaltă, că titlul e aiurea de tot.
prima părere ar cere eliminarea ultimei părţi, cealaltă eliminarea titlului. adică luat de la început, măcinat sau pus în teasc, zdrobit, fermentat, limpezit şi dat din nou clientului sau cititorului.

starea mea de poet este descrisă tocmai în ultima parte, unde, oarecum vinovat, este mărturisită apartenenţa mea la o tagmă care vorbeşte (scrie) mult şi greşeşte mult. cuvântul e un har, domnule, nu o boală a limbii. cam asta era ideea. vă mulţumesc.

Multumesc, Oriana. Nici nu stii cat de mult ma bucura faptul ca aceste versuri au reusit sa transmita intocmai ceea ce si-au propus. Ma incurajeaza comentariul tau. Voi folosi penita pentru a mai scrie niste 'povesti'. :)

neaşteptată pentru mine schimbarea ta la faţă aalizeei!aşa mult seamănă cu a îngerilor cădere din ceruri.
o poveste frumoasă, auzită astă-toamnă de la un dascăl, salavoslovea: arhanghelul mihaiil ar fi spus celor vrăjiţi de cel mai frumos înger: să stăm bine, să stăm cu frică. că de nu , s ar fi prăbuşit tot cerul de îngeri.
din alt unghi, blaga punea în gura personajelor sale(multîncrezătoare în bogomilism) cugetarea: bunul dumnezeu şi crâncenul sataniil ar putea fi fraţi. se întâmplă în a sa piesa de teatru "meşterul manole", mi am amintit.
eu nu pot să diger("filosofic" vorbind) bogumilismul.după origini, culmea, chiar sunt fraţi mesia cu crâncenul sataniil.
nu am argument împotrivă. MĂ ghidez după un fragment din evanghelii: "ce e da, da! ce e nu, nu! restul nu e de la dumnezeu."

pentru labirintul sofisticat al scriiturii, o peniţă de aur!
o dau cu inima strânsă. eu iubesc mult alt gen de texte scise de tine. cum ar fi cel cu orbul care şi a deschis şcoală de caligrafie. dar nu mă mai întorc în trecut!

Paul, si eu astept asa ceva! :-) Chiar aseara ma gandeam daca nu ar trebui sa... dar stii tu mai bine cum vine treaba asta cu "ce ar trebui" si "ce nu ar trebui". Pana la urma nu e asa de rau sa traiesti in interiorul unui clopot, right? Gorune, m-am bucurat sa te regasesc in pagina mea aici, pe Hermeneia... Te-am vazut si in pozele de la Deko de sambata (eu la ora aia eram pe plaja la Vama Veche :-) si parca mi-a tresarit inima... Ti-am zis eu candva ca tu esti simbolul trainiciei... si asta pe mai multe nivele de comunicare, desigur. Si eu astept sa reluam discutia despre "cheie", mai ales ca avem timp, nu-i asa? Multumesc voua de citire si de semn aici, Andu

mi-ar fi plăcut finalul aşa: "cînd mă simt doar eu' (în) "şi clipocitul ploii"
şi aş scăpa cumva de "indecent"
remarc începutul: "uneori aș vrea să îmbătrînesc/și nu se mai poate"

eu am găsit aici niște asocieri și niște imagini care m-au captivat. de pildă, acei "ochi de păpușă" (într-adevăr, câtă răceală în privirea lor înlemnită!), ca și comparația dintre oameni și blocuri ori incipitul de la Adolescență. ( "pe atunci mă simțeam de/ parcă m-ar fi furat turcii din sânul satului") dar cea mai puternică mi se pare partea a treia: "ochii li se pierd în orbite ca niște nave spațiale furca pieptului li se îngreunează de fân [...] mă simt mai puternic fricile stau pe mine ca niște ace de brad mă urc în fiecare autobuz crezând că poate acesta va zbura știu că dacă îmi compostez degetele prin găurile făcute nu va curge lapte și miere iubesc fără șaibă chiar dacă nimeni nu mai iubește soarele când se apropie mai mult de el"... ...și cred că aș putea să o citez în întregime. sunt, totuși, câteva versuri care, deși frumoase, mi se păr că încărca inutil textul: "orizontul mi se înfășura în jurul gâtului ca un fular" sau "norii sunt vata de zahăr pe care o mâncam în copilărie" sau "îmi puneam dorințe dezlegate la șiret" mai precis îmi par prea...(pardon!) efeminate. dar, per ansamblu, consider că este un poem bun și că își merită locul la "remarcate". și o peniță.

Să ne mândrim cu Corneliu M. Popescu - cel mai bun traducător al lui Eminescu. Premiul pentru traducerea unei poezii dintr-o limbă europeană în limba engleză are numele său. Din păcate, tânărul geniu a murit la cutremurul din 1977.

http://www.poetrysociety.org.uk/content/competitions/popescu/

poetul este propriul lui dumnezeu aici, iar blestemul - un demers auto-cognitiv asumat, asa vad eu acest poem. nu mi se pare calofila verticalitatea lui, practic, este un circuit inchis, autodefinitoriu. grafica este un semn perceptibil, chiar daca socanta. ea functionaeaza ca un blestem, ca o vrajitorie. pentru ca un blestem nu este si nu va fi niciodata o comunicare. el este datul fortei, al puterii, are un anumit tip de cauzalitate si propria lui rostire, este o incantatie. este un poem fatal acesta. penultimul vers de la dreapta la stanga este oarecum ambiguu. privit din alt unghi este alt vers. nu cred ca are conotatia sociala. dealtfel, sunt sigura. poemul este dur si definitiv, curajos. imi aminteste, oricum, de dumnezeul razbunator, dar si de "cine iubeste si lasa" al mariei tanase. este blestemul iubirii. cred ca as face ceva cu versul ala penultim, dorin. cred ca semnificatia lui este mult prea anectodica pentru intreg si, deci, neconcludenta.

m-a luat un tremur si trebuie sa scriu sa iti spun ca absenta a fost dintotdeauna in aceia care nu ne-au fost nu ne-au iubit. iar albatrosii, ciocurile lor intinse pe linia orizontului, vor putea curand sa ne treaca prin aerul lor claustrofob, prin apele largi si nisipurile care curg din pantece. aceasta delimitare tueu, eutu nu este decat o sentinta in fata lui Dumnezeu. mai departe sti-vor cei care ne arata mereu inima ca ce ne-a fost destinat prin scris va umple toate celelalte spatii.

*în primul rând vreau să spun că îmi place imaginea, e rafinată și la o mie de ani lumină față de urâțenia din constrângere 11 *sugerează o mulțime de lucruri și ipostaze... un sân alb, generos susținut pe mâini mici de brândușă din sticlă, sugerează o fată din profil cu fața ascunsă în palme și genunchii la gură, sugerează vibrațiile produse în lobul urechii la trecerea sunetullui, poate urechea lui Zeus cand a nascut-o pe Pallas Athena, e o amforă ori o lampa fermecata în mișcare preschimbându-se în spirit, deși e grafică are muzicalitate, după armonicele din desen e un instrument de coarde... poate o harpa atipica folosita de popoarele antice când vesteau ceremonialul nupțial, văd o ecografie a unei fete dintr-un ou de sepie, somnul ei vegheat de o hermină albă, hermina aceea îmi amintește de vietățile lui sabin bălașa iar profilul are scobitura de bolta a drei pogany de brâncusi insa e cel mai aproape de travaliul unui uter gata sa nasca, dilatatiile, strigatul, cordonul, forcepsul, capul copilului, …intr-un cuvânt poemul se va numi Autoportret cu marimbă și hermină albă stau ghemuită în oul de sepie cu genunchii la gură aștept să-mi naști mâinile de sticlă albăstruie copiii se nasc la 9 luni dar eu nu mai știu de când mă aflu aici căutând poarta nu am oase ci o mie de inele suprapuse într-un triangle pe jumătate șarpe jumătate amforă cu coarde îmi modific fibrele odată cu mareea oamenii trec și lipesc pergamente îmbibate-n ulei uite mugurele din profil nasul obrazul ascuns între palme cordonul ombilical petrecut jurul umerilor parcă e șarpele cu care lupta laocoon fiecare om are în preajma lui moartea acolo în uter pe intuneric doar hermina albă stă de pază să-l muște de cap să pot ieși afară unde mi-au pregătit nunta

Ai punctat corect, Doru Lubov. Caligrafiile marcate de tine au ceva comun, sînt o încercare de a reconstitui realitatea astfel cum îmi place mie, pentru că eu așa cred, realitatea este aceea pe care o construim noi și este așa cum o percepem fiecare. Sunetele, imaginile, toate aceste cuburi holograme, nu sînt altceva decît o modalitate plăcută de a călători. Nu știu dacă există alte vieți, trecute sau viitoare, tot ce știu este că tot căutînd așa ceva putem pierde esențialul: bucuria unică a acestei călătorii. Ei, și dacă se întîmplă să poți împărtăși cu semenii tăi cîte ceva din toate cîte le vezi și le trăiești, atunci totul nu poate fi decît minunat :). Mulțumesc mult pentru vizită.