Programul Cenaclului nostru este completat cu Expoziția de Fotografie a Deliei Spătăreanu din Iași, căreia îi dorim mult succes!

Narcisa, prin definitie, eu vorbesc mult, ceea ce se vede si in textele mele. Multumesc

ca poezie textul e scris prost. îți sugerez o variantă:

s-a tras cortina
ora de culcare
nu mai juca teatru
de partea mea
e plăcerea
te rog
publicul ne vrea perfecți
să-i spunem nu
în ciuda unei repulsii
vom învăţa
iubirea poate fi
mototolită mai bine
într-un pat
conjugal

cred ca e prima oara cand citesc eseul acesta...nu stiu cum de mi-o fi scapat! felicitari. P.S. e foarte bine gandita rotatia textelor in prima pagina, Virgil...iata ca poate produce surprize extrem de placute.

Gabi, multumesc pentru rabdare si descalcire

andule, am dezbătut şi eu problema, am inversat, eram gata să renunţ dar în final am zis că nu e chiar aşa de cacofonistic.
în fond, dacă vrei să scrii un text despre biserica catolică care e mare şi tare, e mai serioasă cacofonia. nu zic că partea aceea
e bătută in cuie, mai vedem. acceptăm şi sugestii.

La fel de bun text. Poeziile tale merită toată atenția. Nu-i mai spune ”fabulă”! Pe răspunderea mea când zic că e un stil poetic care, așa cum am arătat în partea cealaltă, are predecesori. Asta nu înseamnă nicidecum epigon, ci că ești pe drumul cel bun.

Altfel, sunt foarte curios să știu mai multe. Poate te prindem la Sibiu pentru un recital.

ideea de spațiu desfășurată în timp: "pînă la dimineață", încântă.

mie tocmai metaforele mi se par chinuite. in sensul ca pentru fiecare din ele as fi putut gasi ceva mai plastic, desi astae doar o optiune fara recompensa. de fapt vad on fel de chin in aceste asocieri metaforice, nu e ceva firesc si tocmai de-aia. cel putin asa imi pare la ora asta.

multumesc frumos. da, ai dreptate, parca suna mai bine fara versurile mentionate de tine. cu respect, adelina

Imi pare rau sa fiu tocmai eu primul pe aici sa las un comentariu mai critic la acest text pe care uite, acum cand am revenit dupa o absenta, il descopar apreciat si recomandat. Adriana e o poeta sensibila iar lirica ei pot recunoaste deschis m-a surprins nu doar o singura data printr-o profunzime care nu este la indemana oricui, potentata de un limbaj poetic nuantat si care de cele mai multe ori mi-a amintit de incantarea de a privi indelung o orhidee. Din pacate acest poem nu este decat unul extrem de sensibilicos si ma mira cata audienta are acest gen de abordare pe aici, pe Hermeneia. Acest poem imi suna ca un anunt umanitar, unul foarte reusit desigur, din pacate numic mai mult. De la inceput si pana la sfarsit pomul este mai previzibil decat boleroul lui Ravel, parca cerseste o lacrima, e plin de garoafe, de rosu, de rochii de mireasa, de rugaciuni, de spitale si de fluturi (un poem de tip Ioana Negoescu as zice, dar ea scrie un pic mai avizat, mai concentrat si mai expresiv pe acest subiect). Asta e, imi pare rau, n-am tacut din gura pentru ca Adriana you mean something to me. Andu P.S. Cred ca penultima strofa e ok... daca n-ar fi rochiile alea de mireasa... dar stiu, nu se poate face nimic. Eminescu a murit traiasca telenovela ! (sorry again)

drăgălaș. nu cred că e de șantier, mi se pare ok textu

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rostește lin în clipe cadențate: "Nu-nvie morții - e-n zadar, copile!"

Cristina Ștefan, da, mulțumesc pentru revenire, completare și atitudine. Se pare că dumneavoastră sau aveți o memorie mai bună decât mine, amintindu-vă de poeziile lui Eminescu și Macedonski încă din liceu, sau i-ați mai recitit cu puțin timp în urmă. Ceea ce mai rețin vag din opera lui Macedonski, e poezia lui nocturnă, printre care bineînțeles Noapate de decembrie. În ceea ce privește sintagma întâlnită la Eminescu - „strâmtă cărare, coincidența e pur întâmplătoare. Nu l-am mai citit din primii ani de facultate... Oricum ceea ce spuneți în ultimul dumneavoastră comentariu, nu face decât să confirme ceea am spus în primul meu com: adică, încercați să analizați întreg tabloul/imaginea din cele 2 pasaje, fără să vă focalizați atenția strict numai pe anumite cuvinte izolate(țineți minte că am mai discutat despre aspectul ăsta în subsolul textului „Umbra.Prieteni sub acoperire”?) Asta cu atât mai mult cu cât, în primul pasaj, amintindu-mi de sintagma „strâmtă cărare”, accentul nu cade pe strâmtă cărare ci pe sentimentul de singurătate ... și oricum sintagma de strâmtă cărare la Eminescu are cu totul altă conotație/semnificație lirică în pasajul citat de dumneavoastră din poetul național, decât cel pe care eu îl atribui în cadrul textului meu. În primul pasaj extras de d-ră din Eminescu, e vorba de un poem de dragoste în sânul naturii. Ori la mine, cărarea strâmtă, vine cumva să augmenteze/accentueze sentimentul singurătății. Cel singur este invariabil pus în situația de a alege un drum strâmt. Cred că nu trebuie să explic de ce.
Același lucru și cu pasajul 2, nu neg faptul că și la Macedonski există asemenea sintagme, dar iarăși, el le folosește în cu totul alt fel de context(cu fete de pension etc.) și le atribuie acestor roze alte conotații decât cele pe care le dau eu în text. Ba mai mult de atât, dacă sesizați un pic contrastele și rolul lor(benefic) într-un text, ați fi găsit, din contra - un avantaj în asta. Spre exemplu, rozele speranței de care spuneți că e o sintagmă „clasică”, „edulcorată” - este contrabalansată de opusul ei încă de la-nceputul pasajului- un verb care în contextul dat este unul radical - decapitarea - care, și la propriu și la figurat e capabil să-mbogățească cu mai multe sensuri pasajul/strofa respectivă, unul dintre sensuri ar fi, de ce nu , ruperea radicală de trecut și experiența(inedită sau nu) a înfrângerii în confruntare cu prezentul... de unde rezultă suspendarea personajului în aer, ori situarea acestuia la limită(borferline), el neaparținând de fapt nici trecutului, nici prezentului. Iar fragmentele pe care le-ați extras din Eminescu și Macedonski, nu fac decât să-mi confirme ceea ce am spus mai sus - problema constă în faptul că ați făcut abstracție de context și de tonul general al poeziei și v-ați focalizat atenția strict doar pe cuvinte/sintagme/expresii izolate. Și vă asigur, coincidențe din acestea se tot întâlnesc și la autori mai mari, fără ca aceștia pe moment să fie conștienți de acest lucru. Mai important mi se pare mie, ce conotație/nuanță sau culoare dau eu acestor cuvinte, și nu faptul că le-a mai folosit cineva într-un context diferit. Dacă aș gândi în felul acesta, ar trebui să nu mai fac uz în texte de așa cuvinte precum ”singurătate” sau ”tâmple” sau ”cărare” doar pentru că le-a folosit cândva și Eminescu în alt context. Ceea ce cred eu, este absurd.

Noapte bună,
Bot Eugen.