zile de moină -
din ultimul ţurţure
picură soare
pe mieii care zburdă
spre ultimul lor paşte

Ioana, îți mulțumesc de trecere și pentru apreciere, mă bucură spusele tale cu siguranță și mă obligă să fiu și mai exigent cu mine. Cu respect și prietenie Mahmoud Djamal

eu as spune -e doar un magnetofon la care ascult uneori

apoi adorm împietriți
pe marginea unui pervaz
statuete din bronz
pentru a evita folosirea lui ca niste-prezent trei versuri mai sus

Abia asteptam un com ca asta si uite ca a venit. Am sa reproduc, in continuare, dialogul meu cu George Astalos de pe alt site. Pentru ca scopul in care am postat textul a fost sa provoc o discutie despre una si alta care se intampla prin "poiezia" noastra (draga de ea) actuala. Poate incepe pe aici o discutie in acest sens. Intre noi, "nespecialistii". Ca m-am saturat de criticastrii nostrii (zic ei, "de profesie")cu tot soiul de clasificari dambovitene saizecizecism, optzecism, douamiism...prin alte parti, se pare, se vorbeste, pare-se, mai aplicat; despre curente, par un examplu.

Si acum, discutia cu George.

George Asztalos 21.06.10 @ 9:48 editeaza
Impresia că despre mo sau po-mo trebuie vorbit doar de bine ca despre răposați. mai ales la producții citibile și uitabile rapid, fără note autentice, bazate doar pe tehnică și exclusiv interesante.
Un exorcism fără obiectul muncii în care metoda pune rezultatele în insignifianță. maestrul spune dar ceremonia nu mai e demult pe bune.
e just becouse. un fel de vrăjitor din Oz.

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 13:23 editeaza
po-mo? nu, ca pe vremea cand l-am scris, prin ‘70, nu exista. mo? nici atat, ca habar n-aveam de el (a fost scris la “glumeti” cand facusem o vizita pe acolo – o data probabil c-am sa scriu cum am ratat, la solicitarea unui coleg de rezerva care chiar nu glumea, sa fiu pus in locul lui Nea Nicu; si am ratat pt. ca doctoru’ n-a vrut sa-mi dea bilet de voie sa ies afara si sa actionez). Atunci de ce l-am postat acu’? Ma intreb si eu. Da voi care-l mai si cititi, ce vina aveti? Aveti doamnelor si domnilor. Ca vorbiti de “Creierul nostru funcţionează (dacă o face) asemenea lumii în care trăim.” – manifest fracturist; “hiperautenticismul, cultivarea valorilor “tari” ale biograficului (optzecistii cultivau valorile slabe), predilectia pentru morbid si pentru zonele psihedelice si infraumane, deviante” – douamiism; “Până la ieşirea din haos, să trăim cel puţin un postmodernism monumental!” – manifest boierist si…pot continua daca nu ma opriti. Trebuie sa recunoasteti ca sunt un precursor cel putin genial. Si-l depasesc net – intotdeauna am suferit de modestie – pe Rimbaud cu “Sezonul lui in Infern” despre care, pe aici,Teo Mortu zicea ca dpa el nu se mai pot scrie poeme in proza. Na! Ca v-am dat unu in versuri.Daca vreti sa stiti din ce curent nou fac parte, nu va spun. Ca nu l-am patentat inca. Si-mi fura altii ieea.

George Asztalos 21.06.10 @ 14:45 editeaza
înțeleg, e ca la faza în care încerci să aprinzi trei feluri de brichete și degeaba că tot chibritul te salvează. soluția e mai degrabă alta: să ști care fel de brichete e bun și care nu. altfel ne trimit gospodinele după chibrituri. că le-am gătat…
asta apropo de curente. în rest poema e faină ca divertisment dar suferindă la capitolul autenticitate. nu e un capăt de țară dar nici genial în ghilimele nu puteți fi d-le Gorun. cu sau fără glumeți. cu sau fără patent pe idei.
să aiurim de bine. cu sau fără Nichita

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 15:14 editeaza
Haide, george! Ca noi ne certam pe geni(t)alitate. Si peste noi vine Apocalipsa (de la Vaslui?!)Dar Cozan ala, n-o fi el genial,insa merge impotriva curentului (curentelor). Si chiar face misto de toata lumea (chiar si de el). Cu o pofta pantagruelica de parodie. E mare, dom’le. D-aia se fac criticastrii nostrii scumpi ca nu-l baga in seama. Ca s-ar lua singuri la misto si n-au simtul umorului. Cu maximalismul/Minimalismul care a inceput sa-i bantuie. Ca doar ne sincronizam, ne sincronizam…Ca pe timpuri (nu pot sa nu vorbesc despre ele, ca doar le-am trait). Cand nea Nicu s-a dus intr-o vizita de lucru la o fabrica de biscuiti si i-a intrebat pa aia “Biscuiti?”, biscuim, biscuim…

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 16:18 editeaza
P.S.
Cand am zis ca textul asta (amarat) l-am scri prin ‘70, am zis-o pe bune. Si nici nu l-am publicat. Ca, vorba ta, mi-era frica sa nu-i iau painea de la gura lui Nichita (Dumnezeu sa-l ierte!)

N-am urmărit foarte atent evoluția autorului, dar putem da crezare opiniei lui Sancho. Totuși găsesc câteva dizarmonii: o căutau - o găsise - iarăși o rătăcise (cam ezitant), dispăruse de pe stradă / dar ea nu plecase prea departe de-acasă.

Subtitlul e tentant, dar n-am înțeles de ce pastel, și de ce olandez.

cunoastem, cunoastem:)

plăcut imaginea mării citind pe zid, apele dus-întors la zidul care stă neclintit. poate citi cineva pînă la capăt taina lui, viaţa lui?! şi câte perechi nu-şi vor fi desenat acolo propria inimă?!

Ce as as reprosa acestui text in opinia mea e abundenta de epitete care sufoca putin lectura. De exemplu, in prima strofa eu m-as fi oprit doar la exfoliat, as fi renuntat la lubric risipit si divin. Apoi in ultuma strofa ai impur si firesc, glorios si copil, nu stiu daca e neaparat intentionat hatisul acesta in care te poti pierde destul de usor. Remarc insa prima strofa care are o imagine pentru mine foarte buna: "sângele meu lucra harnic îți lega laolaltă numele singurătatea strămoșii suveică lunecând prin întunericul cleios ca o magmă în jurul miezului meu te strângeai cum pilitura de fier" Mi se pare extrem de reusita imaginea asta, aproape vizualizez strinegerea asta ca pilitura de fier. In comparatie cu imaginea de mai sus, finalul mi se pare previzibil, cliseistic, acel "ceva mai mult de atit" nu salveaza uciderea ingerilor si a diavlolilor atit de uzitata. Eu m-as fi oprit la gheara de lup, pentru ca recitind, incepe cu o imperfectiune-epitete si se termina oarecum nerabdator, la fel cum cititorul parca ar vrea sa scape de sufocare. Dincolo de astea, partea citata de mine din punctul meu de vedere merita remarcata.

Opinia mea poate nu are nicio importanţă, fiindcă sunt o "voce" minoră în societate sau pe acest site, în poezie vreau să spun.
Am observat că majoritatea comentariilor se centrează pe dilema veche...ce este şi ce nu este vulgar.
Doresc să mărturisesc că poemul mi-a plăcut ca atare, nu are rost să explic de ce, nu are rost să suţin că am sau că nu am capacitate de analiză estetică. Cred că un poem are viaţă prin cei care îl acceptă şi îl consideră plăcut ca atare, contează mai puţin părerea experţilor. Doamne fereşte, nu vreau să fiu înţeleasă greşit, anume că poezia bună înseamnă ceea ce place celor neiniţiaţi în tainele "hermeneuticii".
În ceea ce priveşte problema vulgarităţii, opinia mea seamănă puţin cu a Marianei, fiindcă se pare că vorba "cur", acest cuvânt "popular", cu iz vetust, a deviat în timp către domeniul celor inacceptabile de norma comunităţii. Este un fenomen normal, se poate întâmpla oricărui cuvânt şi nu m-aş mira dacă peste un timp va dispărea din dicţionar. Oricine ştie că lucrurile se mişcă mai greu la nivel academic, cum este şi normal, fiind vorba de un tezaur al limbii române.
Recunosc, acest lucru se datorează în parte şi celor ca mine, care resping astfel de cuvinte încă din copilărie, le evită, le blamează. Acest lucru m-a caracterizat şi pe mine.
Repet, cuvântul "cur" şi la fel şi cuvântul "ţâţă", folosit de exemplu de Topîrceanu, au un iz vetust, aduc în amintire moşii sau târgurile de altădat'. Pe mine mă oripilau aceste cuvinte în copilărie, de fapt adolescenţă, şi acum îmi pare rău. Poate cunoaşteţi diverse bancuri fără perdea sau proverbe populare cu aceste cuvinte. Unchiul meu, născut în 1932, obişnuia să ia în derâdere anumite femei (uneori doar) cu rima:
"Asta e femeia şnur
fără ţâţe, fără cur."
Poate de la acest egen de tachinări mi se trage atitudinea faţă de aceste cuvinte. Îmi cer scuze dacă am supărat pe cineva cu aceste cuvinte, sau cu ironia de mai sus. Repet, cred că "cur" şi "ţâţe" au trecut în zona de penumbră şi poate vor degenera mai mult către vulgaritate. Poate nu.

scuzati (multumesc, la fel)

iata ca a reusit cineva sa ma faca sa zimbesc pe ziua de azi. si ce te-a mai intrebat? daca sintem prieteni? daca mergem la bere sau la pescuit? hai ca rid de-a binelea. sint fascinanti oamenii astia care simt nevoia asta patologica dupa familiarisme. o fi o chestie balcanica.... si Dorele, nu sint cult, sint incult daca asta te face sa te simti bine pe ziua de azi. cred ca tu nici nu mai stii ce e aia ofensa si te intrebi daca te intelegi cu mine... hai ca e hilar de-acuma

interesant. ar mai trebui cizelat pe ici pe colo. in plus nu cred ca merge ca eseu.

Nu văd deloc liniște în acest poem, cum antecomentatorul meu, dimpotrivă. Cum poate un tren ce trece ca un tanc prin inimă să fie exponentul liniștii? Ferestrele sparte sunt indicii ale unei distrugeri ireparabile. E posibil ca aceasta să fie o diferență de simțire organică între ființe XX și XY? Mai văd și multă tensiune realizată superb prin intermediul jucăriei de pluș. Aproape te temi că va începe să țipe ascuțit dacă se diminuează distanța dintre umărul luminat și cel zguduit de tren. Ce frumos și concis ai realizat antiteza dintre percepții, trări, și impacturi emoționale.

Zise mai adineauri la TV Horaţiu Mălăele, în discursul de recepţie la inaugurarea stelei proprii şi personale în buricul capitalei la închiderea primului cerc al celebrităţilor pe trotuar, cum că: „suntem singurul loc în lume în care stelele sunt pe pământ, iar ţare este în aer”.