p.s. și ca să nu fie o contradicție între termeni: a deveni sluga poeziei este de fapt a deveni stăpânul ei, precum echivalentul biblic: cred Doamne, ajută necredinței mele.

"prin cascada fereastrei" - G.D. - ferestrei
"mă înveleam în umbra ta mătăso(a)să"
"unde începea lumea să-şi r(i)dice catargele"

un text bun, citibil, cu metafore reuşite: "te aşteptam în tangaj/ putea trece
avionul de Buenos Aires/prin golul de sub pleoape"
"lumina cădea de la mari înălţimi/prin cascada fereastrei"

ce mi se pare forţat puţin, nu prea merge: "îmi aduce aminte de ceaţa cosită
în ochi după prima ţigară" - "ceaţa cosită în ochi"

şi finalul care este cumva la saturaţie prin poezie: "întotdeauna suna cineva la uşă
şi întârziam să murim"

per total, un text care mi-a plăcut.

am citit poezia în urmă cu cîteva ore. în general, înainte de face un comentariu, las lucrurile să se așeze. e bine și pentru autor, are răgazul de a reveni pe text, e bine și pentru comentator să nu se arunce în gard ca un berbec.

mizam pe unele schimbări și da, s-au făcut. nu pricepusem la prima citire expresia cu un braț catapultă și ce mai era pe acolo-nu mai rețin forma exactă.
mai observasem la strofa trei și observ în continuare următoarea formulare:
„până când palmele-ţi
fumegă până ce-n vene
îţi picură ceară şi pielea îţi cântă-n ecouri
de palat părăsit. „
-pînă cînd... până ce-n vene... palmele-ţi
... îţi picură.... îţi cântă-n
știu că Adriana Lisandru e atentă la astfel de alcătuiri pe site. aici e posibilă o scăpare. dacă nu, semnalarea rămîne doar un moft de al meu, un tribut plătit unei urechi mai sensibile.

„doar un zgomot
de cer sfărâmat. ca atunci când visai
cum te lipeşti de coapsele mamei şi la prima atingere
se transformau în movile de mâl.”
probabil că de vină e și aplecarea mea către vizual pentru că eu aud/văd sfărîmarea cerului ca pe o sticlă spartă de un ciocan (anumite însușiri ale cerului –firește nu fizice- transparență, fragilitate mă fac să gîndesc asta). ori acest zgomot parcă e în contradicție cu starea mult mai domoală- sonor și vizual-indusă de „ca atunci când visai...”

„cel mai greu e să prinzi lumina de ceafă
ca pe un leş descărnat de pisoi”
primul vers mă duce cu gîndul la mișcare, forță, acțiune, desfășurare rapidă. așa că nu înțeleg de ce „ca pe un leş descărnat de pisoi”. sau pot să înțeleg interpretînd că a prinde lumina de ceafă ca pe un leș descărnat de pisoi crează o anumită repulsie și atunci e greu. în fine, repet, poate sînt prea riguros eu.

„într-o zi te uiţi într-o ceaşcă de ceai
te arunci în chiuvetă”
aceaste versuri cred că se înscriu într-un registru pe care autorea îl încearcă în ultima vreme destul de des de parcă ar vrea să își ascundă sensibilitatea. deși ea ar vrea să pună drapelul la poartă de ziua națională se ferește de gura vecinilor.

Presa, acaparată până la delir de sinuciderea Mădălinei Manole (tragică, regretabilă, năucitoare, absurdă), a semnalat, totuşi, dispariţia lui Mircea Micu. O figură pitorească a vieţii literare, dar şi un poet sensibil. Iată un text relevant, care, dincolo de idee şi sentiment, aduce muzica învăluitoare a prozodiei clasice: "A fi peste mormântul verii,/ Sedus de viaţă ca de-un dor/ Mânz tânăr degustând lumina/ Sălbatic şi nerăbdător.// Să crezi că nu există moarte/ Că morţii sunt numai un fel/ De fluturi adormiţi de muzici/ Şi-nchişi în bile de oţel.// A fi uitat de toată lumea/ A fi iubit de cine vrei/ Când vin să te-ncălzească noaptea/ Fragile, turmele de miei.// A fi pe-un câmp uitat de lume,/ De smog uitat şi de maşini,/ Tu singur duelând în aer/ Cu săbiile unor crini.// A şti râzând, că sânul tandru/ Rotit în porţelan etern/ Se surpă-n el până devine/ Mormânt al laptelui matern.// Şi peste toate, ca un tigru,/ Să treci râzând şi să te minţi./ Şi când ameninţă zăpada/ S-o-ntâmpini cu o floare-n dinţi".

După cum anunţă presa, trupul lui Mircea Micu a fost incinerat în această după-amiază.

Acesta este un text bun demn de a fi cumva remarcat... are o idee, starea de melancolie speciala e foarte bine transmisa lectorului, putine elemente disonante la nivel formal. "gara rănită"... de ce sa fie rănită? E o gara oarecare, e gara in care vine ciclic trenul tau... a atribui rani unui loc facut sa fie cadru pentru despartiri sau reintalniri mi se pare neproductiv din punct de vedere poetic.

Profetule, ai si tu dreptate cu ratiunea asta... Doar ca Lucia e lucioasa, deja, de la atata frecare cu - dupa cum ziceai - diletantismul si, mai ales, de la atatia ani de critica din scoala si de la altii de maniere si de la atatia altii de. De aceea, nu facea decat sa dea niste chei de lectura, ca sa nu o/se mai frece si altii. De are dreptate, fireste. De-asta imi place mie de americani, cand iti trimt scrisorica acasa, de-aia cu fereastra la nume si numele batut la imprimanta electronica, cum ca sa te prezinti sa iti dai cu opinia de ce s-a aruncat batranelul ala in fata cadillacului si si-a fracturat aratatorul, pe care altfel, il tinea la tampa, gandind. Stii ca ei sunt obsedatii de gandirea in juriu: mai multe minti dau un verdict mai... aproape de adevar, nu? Ce ti-e si cu adevarul, conceptele si judecatorii astia... nu-si asuma neam sa ii dea batranelului aluia o disciplinara de o luna cu stransul frunzelor din orange, cu restul de degete, fara ca juriul ala chibzuitor de care vorbeam sa-si dea cu parerea. Nu-si asuma si pace! Astfel, batranelul ramane fara cei 10 mii de dolari pe care ii ceruse cadillacului, ca sa nu depuna plangere. Si asta pentru ca masina e masina, geamurile fumurii, iar la volan era soferul negru al bogatanului, care sofer tocmai isi luase lumea in cap in caruta stapanului, ca sa scape de sclavie. Cam atat despre sentinte. Chei de lectura, dupa cum ziceam. Ca sa nu repetam experientele diletantismului, dupa cum ziceai si tu... Nu?

există totuși ceva violent aproape pervers în textul acesta sau poate mi s-a părut mie că văd aici zoofilie

O poezie interesantă ce creşte în fiecare vers şi care cuprinde o succesiune de idei nu neapărat întâmplătoare. Fiecare îşi are rostul ei contribuind progresiv la formarea indispensabilă.
Sunt de acord cu tine la expresia: "bărbaţii sunt proşti. o urâtă/ e un talisman norocos" pe care o recunosc şi sub altă formă.
Sunt multe de spus dar mă opresc aici, la un sfârşit notabil ce se accentuează pe fiecare cuvânt:
"întind libertate pe pâine./ .../ încet./ ca şi cum aş pune otravă într-o cursă de şoareci."

Felicitări! Îl găsesc deosebit.

În linii mari mi-a plăcut poemul. Îmi spune ceva, mă pot regăsi pe undeva. Dar, mi se pare extrem de încărcat. Este doar o părere...nevinovată.

Frumos poem. Poate că e prea târziu (sau prea devreme) în România, pentru un comentariu pertinent. Am vrut doar să las un semn pentru că mi-a plăcut.

daca te duci la marginea Ferentarilor, gasesti si acum...

mercic! „credința fără fapte e moartă”. de-acolo incolo e simplu. cel putin asa se vede de aici.

Comentariul acesta împreună cu penița de la comentariul anterior sunt valabile. Primul comentariu a fost scris din greșeală, mea culpa, acela urmând să-l fi scris pentrul poemul Epifania după Simion. Îl citesc pe acest autor de multă vreme și sper să nu fie vreo problemă cu acest gen de greșeală. Mulțumesc editorilor și autorului acestui text. Am observat la timp verificându-mi notițele de peste zi. Îmi place să-l citesc pe aalizeei. E felul meu de a-i arăta că nu mă comport precum vecinul lui de la patru. Nu mă deranjeaza aalizeei că-ți scuturi viața peste mine! Conștient este bărbatul din tine precum conștientă de trecerea primăverilor este și femeia ta, Eli, Eli, Primavera, Primavera și așmd– (repetiție des întâlnită în poemele altaiyrene când îi atribuie femeii un nume) Primavera, primavera (dacă-mi permite autorul) te desculță tu, femeie a lui dumnezeu, ce stai ca o stană de piatră, te făcui femeie să te-nmulțești precum Rahila. Fluturi de hârtie, origami , autorul cu siguranță făcea acasă, la mama lui din caietul de dictando dar să-i facă din femeie? Ce bine! Reușește să fie copil - matur și să-și acopere tristețea foarte bine sub un gri liquify și un ceai de busuioc luat drept terapie pentru zilele în care își macină trecerea timpului în bucătăria unui bloc din caritierul de nord. Pe masă “ poetul ar imagina aici un plic”, ceaiul îndulcit, fără timbru, o femeie, câtă adăstare! “Aceasta nu e o chemare e doar o incantație ieftină pentru a înduioșa cititorii”. Oare? Eli, Eli” scrie tu pe mine - un alt toiag, o altă tarana”. Vrei un inceput de viață dragă altaiyr. Totul stă în puterea toiagului tău. Este toiagul pe care te sprijini si cu care scuturi frunze oilor tale, și-i mai dai și alte întrebuințări.” Aruncă-l altaiyr! “El îl aruncă si iată-l un sarpe iute târâtor” Prinde-l! Sa nu-ți fie frică, căci se va întoarce la înfațișarea lui dintâi... ÎNFĂȚIȘAREA LUI DINTÂI... Frumos poem, sincer și studiat cu foarte multă atenție, amănunte din bucătăria sa, mâncarea, peștele- hrana biblică ai spune,dar nu, este asemănarea cu autorul nostru mai degrabă .Carnea trupului său nu mai contează , solzii în schimb îl pun în valoare. Este un poet în adevăratul sens al cuvântului. Este o beție de cuvinte, o fântână fermecată. Poate că toți avem nevoie din când în când de câte un semn și atunci m-am gândit să las și eu aici acest semn lângă scrisoarea ta. Sil VIA

se prea poate ca asta să și facă, Andrei. mulțumesc de lectură și apreciere!
gând bun!