Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun

Nu va onoreaza sa imi redactati numele gresit (Kelaro si nu kalaro), cum nu va onoreaza nici greseala de ortografie din comentariul pe care mi l-ati adresat. Cu atat mai mult cu cat, in anii mei de formare ca scriitor, ati avut o contributie importanta prin Hermeneia. Daca voi mai posta poeme sau proza pe acest site, ramane la latitudinea mea, a timpului si a inspiratiei precum si a respectului cultivat de comunitatile cu care interactionez. In ceea ce priveste absenta mea de cativa ani de pe siturile de literatura, ea s-a datorat unor cauze extrem de bine motivate si care nu fac obiectul acestei discutii si nici vreunui repros. Multumesc pentru primire...toate bune, intr-o zi dupa ce am primit un verdict de la curtea de apel am simtit nevoia sa redeschid pagini vechi de poezie si am dat de concurs si m-am inscris...in rest, aceeasi maree de furie, frustrare si corali in lupta cu altii si cu sine. Ca noi toti de altfel, cu respect, K

de ce "in trupul iubitei" si nu "pe trupul iubitei"? inteleg ideea, am desfacut in mintea mea degetul inflorind inauntrul iubitei...si totusi... intelegi ce vreau sa spun? apoi "seara trecuta"....fixeaza prea mult in timp povestea apoi "privea la o floare cum infloreste" ....cum suna? insa ideea e frumoasa, felicitari

......................si care i faza?

si iata cum incep sa zimbesc. e interesanta femeia la Vladimir Negru. intotdeauna. si asta poate pentru ca niciodata nu apuci sa o vezi clar. suficient de clar

Lyset, prin versurile tale ai reusit sa transmiti o stare. Si poate ca s-ar fi continuat daca nu ajungeam la acea "pagina alba in suflet". Da, mi-a placut bineinteles si acea incheiere! Cu siguranta te voi mai citi!
p.s. poate elimini acele "surplusuri" mentionate de Profetul.

din limba elfilor in engleza: "I wish that she sails to Valinor". happy valentine's day, tuturor! ...

diafan, delicat/ tandru. cu siguranţă şi din cauza vocabularului şi a imaginilor realizate în acest text.
un discurs plăcut.
"sunt flacăra pregătită de-o nuntă într-un chibrit
de parcă ai fi trăit"- şi nu este unicul fragment de reliefat!

poem transpus intr-un de anima dictum, o incercare de miscare ordonatoare în coborâre într-o lume adâncită în divizare unde propriul lumen rămne singurul refugiu. mi-au plăcut imaginile legate de stihii, aerul despicat în furtuni și foșnetul cerului devenind potop. cred, totuși, că titlul e un pic departe de trupul poemului.

Despre sinceritate și inteligență numai de bine ("să nu mă asculți niciodată cu inteligența" sună hilar, fără supărare...). Fragmentul nu e rău, are ceva interesant, captivant, alert, dar și ceva imatur, neformat. Ai un titlu mai reușit chiar în text: "nu suport vara asta verde-gălbui".

am admirat imaginea mai ales ca stiu unde este facuta intotdeauna am considerat cubul acela inutil iata aici foarte inspirat poezia foarte frumoasa doar penultima strofa mi se pare putin ca suna a negatie un spatiu sau un adjectiv substituit de o culoare daca privim artistic o semidreapta poate fi conceputa din culoare dar o culoare nu poate fi conceputa de o semidreapta .. revine functia cand p implica q, fara inversiuni :) de altfel, mi-a redat o stare placuta, de melancolie, si ma duc fuga sa caut si eu 5th avenue :) ionut.

Cam la fel cu aceea cand am aflat ca ai dat pseudonimul la posta romana :)). Glumesc. O surpriza placuta. Mai rau e ca nu am apucat sa trimit cartea inapoi, dar vine si vremea ei.

Adrian, nu înțeelg ce are „umblatul prin lume” cu viteza unei prelingeri. Nu văd legătura. În același timp pot spune că și tu mă dezamăgești punînd întrebarea „... cum poți duce tu o discuție [...] literară într-un punct cultural...”. Nici nu trebuie să o „duc” acolo. Ea este prin definiție acolo (că tot făcurăm vorbire despre pleonasme sau tautologii). În primul rînd că nu am urmărit să ofensez sentimentele patriotice ale nimănui. Dar (bănuiesc eu) cam toată lumea știe că uneori spiritul moldovenesc (chiar și al celor mai „umblați”) este ceva mai refractar la îmbrățișarea „xenos-ului” decît cel ardelenesc, să zicem. Repet, nu cred că este o noutate această percepție. Și are (și a avut) implicațiile ei pozitive sau negative - ar ocupa mult prea mult spațiu să vorbesc despre asta aici -. Deci la asta mă refeream. Și te asigur că vorbesc din experiență. I-am studiat foarte mult pe români și, fără a cristaliza prejudecăți, nu pot ignora tipare. De aceea nu văd unde (sau de ce) e „murdară” acea expresie. Mă tem că am atins o coardă sensibilă (și regret), dar coarda nu este a mea ci îți aparține. Repet, nu s-a vrut o ofensă ci o obsevație detașată despre un fenomen pe care îl cunosc și oarecum îl înțeleg. Dar cred că începem să facem prea mult caz despre asta.
Despre prelingere nu pot spune decît că nu mă convinge „convingerea” ta. Bănuiesc că putem agrea să nu agreăm.

stilul nu este nou dar cred că poate este mai bine să scrii cum s-a mai scris și să scrii bine decît să inovezi prost sau deloc. poate sînt eu într-un „mood” conservator astăzi