Tincuța, și textul în sine este scris pe nerăsuflate, și chiar de când l-am scris am fost conștientă că "am dat peste ceva", că voi fi nevoită să revin și să fac mai mult decât o proză scurtă din el, pentru că sunt atâtea direcții în care pot merge cu acest început. Mă bucură să-mi confirmi a fi privit și tu bucățica aceasta de proză la fel. Mulțumesc. Vlad. Dacă am scris textul pe nerăsuflate, cum spuneam mai sus, atunci vei vrea să afli poate că alegerea numelui mi-a luat mult mai mult timp. Mult mai mult decât mi-a luat la oricare alt text, aș spune, și da, ai reușit să prinzi câteva dintre valențele sale cu o atenție care mă onorează. Când scrii un text plin de detalii, e plăcut să ai cititori atenți la aceste detalii. Iar Amsterdamul... ehei, Amsterdamul. Aveam nevoie, I guess, de un oraș nu numai libertin, dar unul care să sugereze tocmai lipsa memoriei. Pentru că Amsterdamul cel puțin mie asta îmi spune. E un oraș în care prezentul este copleșitor (prezentul personal, dacă pot spune asta, nu vorbesc despre istorie). Finalul, zâmbesc. Știi că ai dreptate? Știi că nici eu n-am remarcat schimbarea asta? Uite că m-a luat și pe mine prin surprindere. Bine că mi-ai atras atenția. Dorin. Toată povestirea a pornit de la imaginea propusă de Virgil. Personajul principal, cel care vorbește, este doar atât: un cap. Un creier, cu alte cuvinte, un receptacul de amintiri și de vise - nu numai ale ei - , într-o lume imaginată în care copiii se nasc fără puterea de a își mai imagina, visa, aminti, și în care se servesc de aceste "receptacule" pentru a-i învăța și ghida în aceste locuri, ca într-o călătorie permanentă. Copilul nostru, Arius, este imaginea distorsionată a acestui viitor al copiilor cărora le lipsește exact atributul copilăriei - imaginația, jocul. În această lume, personajul principal are într-adevăr nevoia unui reper propriu, care aparent se manifestă în dorința de a avea corp și senzații asemenea celor vii, dar care la nivel de subconștient -și ce fel de subconștient poate avea cineva în care s-au îndesat memorii și vise colective? - se refugiază în această bătrână care da, ai intuit bine, este un fel de moira. Îți mulțumesc și ție pentru citirea de dincolo de rânduri, și cred că mi-ați încurajat toți dorința de a transforma fragmentul acesta în ceva mult mai consistent.

Un poem care își onorează titlul sprijinit fiind pe o metaforă vizuală de o puternică rezonanță: placenta asta sixtină. Astfel poetul ne întărește credința în arhitectura dorică a a coloanei sale.

Mulțumesc pentru citire și părerile amîndurora.
Scriu foarte rar eseuri și nu mă simt atras de ele.

Subtil, domnule, subtil. Subtil, ca gramatica de subtil. Revedeţi textul. Subtil.

O temă interesantă. Aș mai curăța textul pe ici pe colo: foame(a asta), poate (că) ar trebui, foamea (mea), (eu însămi) îmi mușc, (și) să îmi spui că (totul e ok) marea e în acealși vers. Atenție la „greva”.

Marina mă bucură revenirea ta, iti multumesc de trecere si pt apreciere. Te mai astept Cu respect

"așa cum ultimul tren
se pierde-n noapte
luând cu el toate tăcerile
speriate de atâta singuratate"

iar restul simt ca are nevoie de periere pe alocuri, din nou, parca acel fals, sau oi fi eu un cititor prea strambator din nas. Ma frapeaza cum intr-un singur text pot trece de la incantare la dezamagire in cateva secunde. Caci versurile de mai sus mi-au placut, de-aia am si comentat, insa ce vine dupa ele, mi-a pus capac. Prea mult, prea incarcat. As fi sters tot ce vine dupa ele, pana la urmatoarea strofa. In fine, tot cu prietenie zic. Succes! :)

Am schimbat subtitlul şi finalul. O să ma mai gîndesc şi la restul.
Mulţumesc,

Calul era la Don Quijote. Îmi cer scuze măgarului.:)))
O zi bună:)

Un text frumos, cu iz memorialistic, în ton cu toamna care ne înveleşte tiptil.

"burnița mărunt a bucurești beat și tânăr
străzile reci ne umflau venele" - foarte reuşit semiportret.

"din banii lui de cazare sau
de cantină nu rețin" - "nu reţin" mi se pare redundant.

De bine!

poemul merită o peniță, dar eu nu pot s-o dau datorită faptului că sunt creștin și starea mea sufletească vis-a-vis de sărbătoarea nașterii Copilului ceresc e una de bucurie, speranță și cânt. nu pot să mă asociez cu tristețea și goliciunea sufletească, de aceea citesc și meditez. cineva, acolo în tabăra pesimiștilor vreți să acordați o peniță acestui text? mi-a placut în mod deosebit strofa a doua. am și o sugestie, cuvântul "Vânăt" și " desfrunzite" ( se desfrunzesc) apare de două ori în text, s-ar putea evita repetarea lor. în rest, prozodie plăcută pe o tematică sacră redusă la îngheț.

Eate a doua oara cand cineva imi vorbeste despre un anumit iz medieval al unora dintre incercarile mele poetice. Interesant (pentru mine)!. Ia faptul ca (parca) ar lipsi "ceva" ei bine, de aceea le numasc incercari si nu poezii. Multumesc pt. citire, G.M.

Poezia are ceva grandios ce vine, probabil, din severitatea rostirii. De la micile amănunte ("caietul de caligrafie") și până la fabuloasa "călătorie în jurul odăii", trecând prin lucida conștientizare a unei "scurte respirații tăiată felii", se conturează o atmosfreă gravă amplificată de terifiantul personaj reprezentat grafic. E un personaj născut dintr-un joc de umbre și fum, dar conturat și prin retorica unui text scris în notă înaltă. Un interesant pasiv ("suspină-mă") și câteva imperative ("privește-mă", "spune-mi") au un accent dramatic, ce completează spectacolul tragic al anunțării zilei "marii tăceri", spectacol privit dinspre "splendoarea morții" proprii. Cele trei perechi metaforice finale marchează un ultim stadiu al spiritualizării simțurilor, care se desprind parcă, părăsesc imanența atrase ca de un sorb, aidoma gestului imponderabil din grafică. E un semn al tăcerii și o rostire nuanțată doar de prin gesturi evanescent descrise. Și, în plus, o dedicație către purtătoarea unui nume fascinant ce-și merită epistola de mai sus, Ksatriya.

nu m-am săturat de ideile tale şi nici de ale altcuiva. cred că încă mai sînt deschis la foarte multe puncte de vedere. ideea de a recompensa comentatorii nu este rea mai ales că într-un anumit fel noi ne-am bazat încă de la început mecanismul de corectare, excelare şi rafinare a încercărilor noastre literare prin posibilitatea de a le avea criticate, evaluate de cît mai multă lume. chiar dacă poate este mult moloz în comentarii şanse sînt ca în acelaşi timp cu cît sînt mai multe comentarii să existe şi soluţii, îndrumări bune, benefice, utile. şi la urma urmei dacă vei citi prin primele mele info vei vedea că am privit încă de la început hermeneia în spiritul ei etimologic ca un mod de intercomunicare şi tălmăcire a comunicării literare pe diferite straturi. de aceea comantariile sînt foarte importante şi o parte integrantă a atingerii scopului pe care îl are hermeneia: elitismul textelor.
cred că ideea ta este bună şi am să încep prin a crea o remarcare pe prima pagina a celor mai harnici comentatori.