Mulțumesc pentru că mi-ai atras atenția asupra locului unde s-ar potrivi mai bine textele mele. Nu știu de ce ar fi naive gândurile firești, normale, obișnuite. Nu-mi place să chinui textul, să-l ciopârțesc până nu mai înțelegi nimic din el. Cursivitatea naivității mele chiar îmi place. Să exploatez ce mă determină să scriu și să filtrez aceasta, ceva-ul acela care ma determină, înseamnă să fiu de acord cu trecerea inspirației, cu pierderea stărilor și trăirilor mele. Cu cât gândești mai mult un lucru cu atât își pierde orice sens. Îmi pare rău că dacă scriu nu înseamnă că fac literatura. Eu așa credeam. Sau probabil nu poate fi "introdus" la categoria literatură. Posibil. Cert este că mă voi strădui să iau în considerare sfaturile tale. Măcar de curiozitatea dacă poveștile și poeziile mele vor prinde la public fiind chinuite (poate nu se va observa...:).

si unde este comentariul Bobadil? Ai mai fost avertizat pentru acest gen de comentarii. E oare chiar asa de greu sa facem un comentariu inteligent, decent si folositor demersului literar?

mie îmi place cum curge textul acesta, silviu
e o imagine modernă a unei vechi imegini frânte, dacă mi se permite să spun aşa :)
e miercuri azi - se ascute cuţitul...
iar noi, da, ne-am pierdut mirarea...

numai bine,
alex

îmi cer scuze atunci. atât ție cât și lui Virgil. am revizuit:)

Psalmii, această formă de comunicare, de părtăşie cu divinitatea, caldă,apropriată şi totuşi incisivă, dureroasă, aducătoare de nelinişti, de mari întrebări, au acel ceva care nu te lasă să treci mai departe cu indiferenţă. Au acel ceva...

Impresionant poem! Abia m-am intors din olanda - e un moment in care ma bucur ca sunt viu, citind asa ceva. Fara false laude. Nu mai dau penite. Considerati ca le aveti, pentru aceste versuri, pe toate. Dancus

da, e trist, la modul simplu. merci de oprire si semn

"am o altă religie care se constituie din hiperteologie și explică anume că teologia, deși necesară, nu trebuie să distrugă celelalte domenii, arta, știința, tehnica, precum vechea teologie" Sună incitant această interdisciplinaritate. Apreciez efortul tău, Aranca, de a scrie acest articol care ne-a oferit coordonatele înțelegerii unui artist uitat.

Daniel, acum m-ai făcut curioasă, ce părere ai despre asta? Și am timp să citesc comentariile și explicațiile, așa cum am avut și să citesc poezia. Tocmai despre puterea de sugestie vorbeam. Mă aștept să mă forțezi cumva să vreau să văd dincolo de cuvânt. Poate să fie o explicație acea vedere mai întâi în imagini, despre care vorbești... Sinceră să fiu, mi-a plăcut mai mult răspunsul decât poezia. Hai să nu mai vorbim despre vină. Nu e nici primul nici ultimul pastel pe care îl citesc, la tine sau aiurea. Vom vedea ce va mai veni. Ca o sugestie, amintindu-mi de o rugăminte a lui Virgil: încearcă să folosești mai puțin emoticoanele. Ne descurcăm mai greu, dar ne descurcăm, cred, și fără (loc de emoticon).

Doina...recunosc scrierea asta ca fiind plăcerea mea. E ok! O să corectez. Mie mi se pare că unii au voie să evite regulamentul, când tocmai ei ar trebui să fie un exemplu pentru ceilalţi? Tu ce zici?

Virgil, referitor la finalul atit de "litigios"...de altfel, spune-mi, ce este gelozia, decit o asoreala, indesoare, insolatie, o expunere indelungata si tulburatoare la dragoste cu efecte nocive de cele mai multe ori?

dragii mei, cel mai bine este la Polul Nord, unde oamenii de zapada nu se topesc...decat din iubire.

el se născuse cu două mȃini stȃngi (și a treia, tot stȃngă, la mijloc) dimineața strȃngea lucerna și privea la cei doi sori (de fapt trei) care răsăreau și urcau unul după celălalt pe cer (dacă nu s-ar fi împiedicat de al treilea) mai tȃrziu se odihnea preț de un ceas (poate două care mergeau în sens levogir al treilea stȃnd pe loc) între primul și cel de-al doilea crepuscul mereu se întorcea acasă (dar era derutat pentru că cel de al treilea crepuscul le anula pe celelalte) cu doi saci de lucernă (al treilea i-o luase înainte stȃnd pe loc) unul pe umărul stâng iar celălalt pe umărul stâng (și al treilea la fel) îi trântea pe prispă aprindea o mahoarcă (de fapt două hai trei) și se punea pe scris (la două mȃini stȃngi cu a treia la mijloc) inutil să mai spun că scria cu mâna stângă la fel de repede și de bine cum scria cu mâna stângă (împiedicat fiind de a treia) dar (evident) cuvintele lui nu le-a putut pricepe nimeni, niciodată, cu toate că mulți după aceea au strâns lucerna (cu două mȃini stȃngi deodată, împiedicați fiind de a treia) au privit răsăritul (de fapt răsăriturili pentru că al treilea tocmai răsărise) s-au odihnit la amiază (amiaza din stȃnga care era la fel cu cea din stȃnga iar a treia ia-o de unde nu-i) s-au întors acasă pe seară (seara din mijloc, de fapt nici nu plecaseră) cu doi (sau trei, al treilea nici nu era) saci plini pe care i-au trântit pe jos(-ul din stȃnga, în cel din dreapta era liniște iar în cealalt, ce să mai vorbim) au aprins o țigară (două a treia nici nu se aprindea pentru că stătea stinsă iar starea ei de stingere era de neclintit) și s-au pus pe citit (dar au fost împiedicați de cel din mijloc care nu vrea nesimțitul să miște neam) au fost doar norocoși fără să știe și atât (aici chiar că n-am ce adăuga) au trăit o oră-n plus pe lângă câmpul de lucernă unde în mod normal dacă ai puțină inspirație poți să mori de două morți odată (dacă nu s-ar fi aflat între un milițian și un bloc cu zece etaje gȃndindu-se că blocul are zece etaje și milițianul n-are nimic împotrivă deodată, de două ori de trei ori adjudecat!) P.S. dacă suta din stȃnga este suta din stȃnga și suta din stȃnga nu este suta din stȃnga atunci unde este suta din stȃnga Morala: dacă e a cuiva atunci să o ia! Și va lua-o în toate părțile (precum în fabula cu Scufița Roșie, Scufița Albă și Lupul. Scufița Albă se ținea scai de Scufița Roșie s-o ia în pădure. Ajunse acolo se întȃlnesc cu Lupul. Lupul: Scufițo Roșie, hai după mine! Scufița Roșie, care știa povestea, a luat-o după Lup. Scufița Albă care n-o știa, a luat-o în toate părțile).

prima strofa ar fi aproape un cliseu, cu imaginea coborarii in fantana, de n-ar urma celelate doua. strofa a doua e o bijuterie, iar ultima intregeste ideea atat de simplu ca nu mi-a venit a crede.
nu stiu daca imi voi acorda mie o steluta pentru imaginatie sau tie pentru poezie, dar gandul zamislirii unui clopot din buzele apropiate de apa ca intr-un templu rasturnat mi s-a parut stelar. dupa cum si taina insusirii cuvantului din acel tremur in apa. pentru mine a fost atat de frumos ca trebuie sa semnalez.
se poate, desigur, frumos la niveluri si mai inalte, dar ce frumos e cand e si atat simplu ca si cum ar fi fost acolo oricum, cu om care sa spuna sau fara.