Citind acest fragment nu am putut să nu fac asemănarea cu Paulo Coelho, prin “Jurnalul unui mag”. Drumul fiarei este drumul interior al omului în lupta cu sinele. Fiecare duce cu el o fiară, un animal odios şi asta e bine pentru că lupta trebuie să se dea între două personaje (egoul).
„Scăpase lancea din mâini în lucerna ce se făcea tot mai albastră, foșnind sub nările fiarei.”
„Își crezuse pieptul o scorbură seacă”
Moartea aici nu este vizibilă, licornul se întoarce şi se face nevăzut. Doar se anunţă durerea „el o privea, cu genunchii înfipți în pământul inert, cu bărbia căzută în piept ce nu mai putea ridica privirea.”, dar imediat apare suprimarea ei prin metafizica „un abur alb înaintând lent dinspre râu”.
Aburul alb al cunoaşterii, al purificării – „îndreptându-și spinarea”, nu ezită să renască, “se ridică” şi se face nevăzut...
Deosebit de adânc finalul.

un text care a reusit sa ma faca sa zimbesc pe ziua de astazi. un univers care parea atit de vesnic si care pentru adolescenti este astazi aproape un fel de mitologie.

mult de tot mi-a placut "o femeie întindea un cearceaf în blocul de-alături
se aruncau garoafe-n aer". initial poemul mi-a parut prea degajat, traiesc cu ideea (gresita) ca omul trebuie indopat cu cat mai multa poezie pe rand de cuvinte, apoi l-am vazut exact asa cum e - foarte original in distributie (frizerul mai ales!) si inteligent construit - partea cu garoafele (care e un poem in sine) ar fi ramas nesesizata in mai multa aglomerare, ori pentru mine totul se construieste foarte istet in jurul momentului ala care pare, culmea, paralel cu evenimentul.
in fine, mi-a placut mult in modul meu cam twisted. :o)

l-am citit cind a aparut prima data aici si mi-a ramas in memorie. nu stiu de ce dar primele strofe ma fac sa ma gindesc la Dumnezeu. exista ceva ce impresioneaza in imprecatiile de la inceput si asta mai ales ca eu nu sint obisnuit ca bobadil sa scrie asa (sau am citit eu prea putine texte de-ale lui) imi suna putin aiurea "o schiță circulară", prea tehnic. finalul cam prea "poetizat". asa prost ca in final scriu numai eu mai bobadile.

O primire care m-a emotionat si pentru care iti multumesc. :o)

si totusi...e jumatatea ta de dreptate e mai rotunda decat a mea. modific.

Un poem care te reține prin muzicalitatea intrinsecă, curățat de balastul unor procedee stilistice prea încărcate, o metaforă în sine. Apreciez harul și migala finisajului.

Am întâlnit aici serenitate și frumusețe. Un poem ca o răsuflare de căprioară.

Un text care se va trebui recitit peste poate douăzeci de ani. În ciuda atmosferei care se încadrează subiectului, am reținut: ' Dar la douăzeci de ani de la căderea comunismului și la șaisprezece de la moartea scriitorului, ar fi necesară o viziune ceva mai obiectivată, nu neapărat favorabilă acestuia, dar decomplexată și bazată pe lecturi atente, iar nu pe simple prezumții.' Să sperăm că vor apare câțiva curajoși și nemotivați ideologic se vor dedica unei astfel de misiuni necesare ( în cazul lui Eugen Barbu ca și în cazul altora din aceeași perioadă ). Fie și pentru simplu motiv că altfel riscăm să suprasolicităm capacitatea noastră de întunecare a literaturii. Manevră în care ne-am dovedit îndeajuns de iscusiți în trecutul nu foarte îndepărtat. Pentru semnalul dumneavoastră precum și pentru partea bună din scriitura lui Eugen Barbu, cu un gând, e adevărat, și la amintirile legate de lectura 'Pricipele' , las un semn. Vă mulțumesc. Pasagerii sunt rugați să nu exceleze în a arunce orice peste bord în caz de pericol. Riscul de a rămâne fară istorie crește direct proporțional cu pericolul.

pentru toţi cei ce aţi trecut pe aici. Nu e chiar cel mai inspirat titlu, dar l-am folosit pentru receptivitatea cititorului. Poate îl voi schimba la un moment dat. Nu prea revin pe poezii, le scriu la prima mînă; pentru un eventual volum o să revizuiesc textele. Vă aştept cu aceeaşi plăcere.
LIM.

D-le Dinu, dacă tăceaţi, măcar lăsaţi loc de interpretări. Aşa, aţi convins definitiv.

luna sta agatata pe cer. ne da lumina ca sa fim fericiti............poezie generala.

domnule Cezar, eu cred ca glumiti.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! A fost un mare poet, cu un talent extraordinar. Personal, l-am citit mereu si l-am admirat cum putea sa scrie atat de usor. Poeziile sale, unele puse pe muzica, vor ramane mereu in inimile noastre.

"să mă înveți a zâmbi" eu aș fi terminat așa... e prea simplist pentru tine și poem sfârșitul, Virgil. sugerează cumva că nu îi pare rău...