un poem macabru. plin de pesimism. nu zic ca e obligatoriu sa scriem optimist, ci spun ca e zadarnic sa scriem infricosator. misterul si farmecul acestei poezii consta in duritatea si acuratetea autorului de aobserva negativul existential pana la cea mai intima coarda.

Văd aici o tendință de a eului liric de a repugna o față a existenței, trecutul "într-o verandă a lumii, ea lasă la înmuiat petele de sânge ale unor răni vechi", de care se detașează, văzând lucrurile" din afară", prin folosirea pronumelui la persoana a treia. Viitorul se conturează prin "barba albastră ce o urmează", " o nouă cosette" care "pune comprese de poezie pe linoleumul murdar al clipei". Îmi place mult ideea exprimată prin acest vers. Ne pansăm cu versuri existența, viața:)

"cu alte cuvinte ori de cîte ori întîlnim o astfel de asociere sîntem gata să ne imaginăm că cu (sic!) siguranță mintea celuilalt cititor e automat murdară. cine ne dă acest drept? aici nu este vorba de limbaj obscen. ci pur și simplu de un fel de pseudo-superioritate morală"

Excelent fragmentul ăsta. Sunt total de acord. Problema ridicată de tine se leagă bine de "inocenţa cuvintelor" de care vorbeam în text. Nu ştiu de ce e vina limbii sau a cuiva că altcineva, citind câteva silabe ingenue, îşi imaginează tot felul de porcării.
Problema asta e o boabă de silicon, un punct de spumă ridicat la rang de val moral. Românii sunt îngroziţi de cacofonie, se albesc la faţă când o scapă şi, când o descoperă la altcineva, se îmbujorează în stil lingvistic. Sunt o groază de oameni care nu cunosc mai mult de 150 de cuvinte, cu tot cu declinări, dar ştiu ce e cacofonia, au grijă să fluture "ca virgula" şi îsi lungesc urechile cât gâtul de lebădă atunci când aud un "c". Ba să vezi - şi ăsta e caz real - există câte unul care construieşte intenţionat enunţuri cacofonice, pentru a folosi "ca virgulă" şi a arăta astfel că el ştie bine cu limba. Teroarea de monstru a născut şi artişti într-ale cacofoniei, care sunt degrabă vărsători de verdicte. Astfel, construcţii de tipul "că cineva/ că citise/ cu casa/ cu cartea/ cu capul" sunt cacofonice. Şi noi nu trebuie să mai spunem "cu capul", trebuie să spunem "cu extremitatea superioară a trupului" sau "cu ambalajul creierului". Ori "cu virgulă capul". Ori, în cazurile astea, pentru "cu" inventăm un gest în limbajul semnelor. Sau, şi mai bine, purtăm cu noi, peste tot pe unde mergem, pătura la subsuoară; când ne vine pe limbă o catastrofă de asta, desfacem pătura, ne băgăm sub ea şi abia apoi vorbim. Întâlnim peste tot cacofonia-stafie - "ca şi doctor/ ca şi preşedinte/ ca şi critic", în loc de "ca doctor, ca preşedinte" etc. "Ca şi" apare ca măsură de precauţie: dacă doamne fereşte scap un "c", şi ţup! sare cacofonia de după coltul limbii. Şi plăcinţelele ar putea continua. Aştept ziua când întâlnirea a doi "c" se va lăsa cu amendă penală sau muncă silnică la groapa cu sare.

Mă gândesc dacă există vreo altă limbă care e atât de sensibilă la problema asta. N-aş prea crede... Cum e în SUA, Virgil? Există vreun monstru de genul ăsta?

ca un întreg sau prezentat pe fragmente, poemul are același impact, aceeași amprentă de confesiune și cîteodată, lirism, prin decupajele colorate ale vieții expuse astfel public, spre cititor. în instanța sufletului, mărturisirile au altă reverberație, prind un contur aparte: "fiecare drum către tine a fost un fel de nuntă am spus da răsunător distanței" un poem cât un jurnal pe viață, despre tine și lumea înconjurătoare.

bine mai, babodile, am sa-l rescriu.

„la un concurs de reciclat metafore”...
exact la asta te invită, Margas.:) a se citi (cu atenție) titlui.

îmi place cum ai figurat această trecere adevărată, rafală a prezenței ce prăvălește limbajul absenței ca pe un alt turn babel, mia de ani e simbol al atingerii eternității a cărei mișcare de învăluire întoarce, pogoară cerul-împărăție ce aduce corporalitatea euharistică a limbajului (cuvânt făcut trup).

Ce este nostalgia? Linda Hurcheon, spune, citându-l, printer alţii, pe B.Rumel ("Theory of Nostalgic and Egoic Sentiments," Psychological Bulletin 30 (1933): 656-7).

“What exactly is "nostalgia," though? Or perhaps the first question really should be: what WAS nostalgia? With its Greek roots--nostos, meaning "to return home" and algos, meaning "pain"--this word sounds so familiar to us that we may forget that it is a relatively new word, as words go. It was coined in 1688 by a 19-year old Swiss student in his medical dissertation as a sophisticated (or perhaps pedantic) way to talk about a literally lethal kind of severe homesickness (of Swiss mercenaries far from their mountainous home). This medical-pathological definition of nostalgia allowed for a remedy: the return home, or sometimes merely the promise of it. The experiencing and the attributing of a nostalgic response appeared well before this, of course. Think of the psalmist's remembering of Zion while weeping by the waters of Babylon. But the term itself seems to be culturally and historically specific.”

“Între nostalgie şi ironie există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune um înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte de un trecut idealizat de pe poziţiile unui present mizer” spune Geo Săvulescu, menţionând că preia un gând al subsemnatului din cadrul unor întâlniri particulare.

Aceasta duplicitate se strecoară din ce în ce mai insistent în unele texte postmoderniste (sau postmoderne care vizează, de această dată, reîntoarcerea la Sacralitate în locul unei învînrtiri în jurul Nimicului. Este ceea ce se întâmpla şi pe la noi, mai ales în producţii ale unor autori, originari din Republica Moldova, cum este şi Eugen Bot (dar ea este la ea acasă, din ce în ce mai frecvent şi la autori autohtoni sau la cei din diasporă, mai ales ceea occidental, mergând din Europa, e. g. Anni- Lorei Mainka până în USA şi Canada, e.g. Luminiţa Suse). O dată şi odată sper să reuşesc o analiză în acest sens.
Poate că nu este cazul cu textul de faţă unde faţeta ironică este estompată până la a nu mai putea fi sesizată. În schimb parte «nostalgic» este «la ea acasă».
„Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de întoarcere către casă”
Şi citatele pot continua.
Revenind la textul prezent şi urmărind evoluţia în timp a autorului, observ o schimbare în bine a prozodiei care tinde, acum, să evite prozaismul, diluare prin explicaţii discursive care „taie” sugestibilitatea poetică. Rămâne, pe mai departe, să se concentreze pe „concentrarea” exprimării (cu atât mai mult cu cât posibilităţi are) lungirea excesivă a textelor fiindu-i potrivnică (ducând la redundanţe).
Pentru că a venit vorba despre „lungimea” textelor poetice. Este cu totul altul cazul cu scrierile lui Leonard Ancuţa în cadrul cărora delirul psihedelic produce, de multe ori, indisght-uri neaşteptate; dar numai atunci când metaforizarea dusă la extrem, nu devine prohibitivă printr-o aglomerare care oboseşte. Cred că scrierile (atât poetice cât şi cele în proză) ale acestui autor se înscriu în ceea ce s-ar pute numi „creative writting” (a se vedea Huruki Murakami). Dar despre asta cu ală ocazie.

Din perspectiva mea, acest text păcătuieşte prin faptul de a se situa, cu orice preţ, în două curente deodată (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport - cum ne spunea Aristotel); textul se vrea şi dus spre clasic, şi adus spre modernism; dar această combinaţie, posibilă de altfel, cade din start deoarece elementele care se combină sunt aceleaşi (limbajul), de unde rezultă un discurs superficial, pe alocuri hilar. Exp: mă tem/ cum pulberea se teme/ de picurii necopţi ai ploii/ cum de un psalm se tem strigoii/ şi fug în giulgiuri ANATEME/ ---- încet/ începe să mă poarte/ MIMETIC ----. Hilaritatea apare în momentul când citesc "mă poartă mimetic", iar ceva mai jos "glas mătăsos de mamă". Simpla disonanţă acustică (nu cea iedeatică) ar trebui să dea de gândit. Forma este clasică, chiar dacă versurile sunt frânte şi aranjate mai modern. E vorba de un iamb de nouă silabe, rimă incrucişată. Textul conţine, pe alocuri, construcţii plate, prozaice; dpdv stilistic, îi lipseşte orice doză doză de originalitate, chiar dacă la nivel afectiv poate transmite oareşce vibraţii.

Sancho Panza, multumesc de trecere si petrecere. Nu stiu daca sint prea indragostit de expresia "răsucit înspre gînd". Poate imi suna mie prea, I don't know... optzecist poate.

Mulţumim! Am citit astă noapte si a fost ca un colind soptit. Exceptional îndemnul din final...de fapt, Pruncul s-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim de Cer.
Crăciun luminos si plin de bucurii!

Un colind foarte drag mie:
http://www.youtube.com/watch?v=qedoxGdmXuo pentru voi, cu mare drag!

Eu văd întotdeauna plural în ploaie, lacuri, în general acolo unde mai multe surse își amestecă apele. Pentru că apele, spun unii, ar avea o memorie intrinsecă permanentă. Analizînd apele unui lac am putea afla multe lucruri interesante despre râurile ce s-au vărsat în ele, și norii din care s-au întors pe pământ. /O\

interesanta aceasta revelatie a propriei imagini existente in raport macrocosmic. poem caracterizat prin: - o circumnavigatie anevoioasa in cautarea propriului eu, propriei fiinte. - periplul "unui corpuscul infinit de mic" la marginea universului cunoscut - un raport conjunctural cu restul lumii ce are aceeasi destinatie de scurta durata inevitabila "corpul meu și corpul tău și corpul lui" - acceptarea infringerii finale si a omniprezentei Creatorului "cineva se bucură de înfățișarea noastră măruntă cineva râde și ne arată cu degetul." ma bucur sa va citesc dincolo de rinduri, Sufletul.

realitatea transcrisă sincer înseamnă poezie. plus felul acela personal de a vedea lucrurile....