vă mulţumesc pentru impresii, păreri. am să mai revin pe text.

Bianca, glumești! Bineînțeles că am citit ȘI prima parte, asta e poanta că am lecturat până la final, cu partea a doua cu tot. Mă bucur că ți-am dat idei. Indirect.

că mai bine nu ți-oi zice, măi Prepeuță, o fi scris Creangă, la vremea lui, "o leacă", având în vedere că, într-adevăr, învechit și regional există un "leacă", dar noi, după câte știu eu, ne ghidăm azi, ca autori ce ne pretindem, după dicționarele în vigoare, și mai ales după DOOM 2, vorbind și scriind limba literară. Altminteri, tu scrii "veziți", sugerându-mi să-mi văd de treabă. Ar fi trebuit, măi Trăsneo, absolventule fraudulos a patru clase, să scrii VEZI-ȚI!!! Felul cum scrii tu îmi evocă nunțile de țară, unde, la poartă, sătenii scriu cu roșu pe un dreptunghi de scândură, hipercorect: BINE A-ȚI VENIT! Analfabeții n-ar avea voie să scrie literatură. Și nici ceva ce seamănă cu literatura (ca să-l citez pe bunul meu prieten Alex Ștefănescu. Dă-l, domnule Titarenco, afară de pe site pe impostorul ăsta obraznic!

Exact.

Ideea zborului, transcendență a spiritului, este bine redată în acest poem, cu atât mai mult cu cât ultimul tărâm este liniștea. Aș fi spus altfel în primul vers: "cocori introvertiți", este o personalizare ușor forțată (întristați, îngândurați, etc. - vei găsi desigur ceea ce rezonează cu lumea ta interioară). În ultima strofă, primul vers, cred că ar fi de ajuns "când zborul îmi va acoperi inima", este implicit "pe deplin"; această adăugire este element de proză, mai degrabă. Și în ultimul vers "cale de", poate fi înlocuit "doar/pentru/măcar" etc. În ansamblu, un poem în care reflectarea este elementul de susținere, ideatica este coerentă, forma este aerată și lectorul simte starea de renunțare la o lume pentru atingerea unei alte lumi, în înalt.

.

Mie mi-a adus aminte de Breakfast în America al trupei Supertramp, putin.
Poemul aduce o undă de vitalitate, de vioiciune specifică vârstei căreia i se adresează :). Nota distinctivă este dată însă de ironia fină menită să marcheze lirismul adânc, ecoul acut al acestui strigăt social.

Îmi place faptul că te descurci pe distanțe mai lungi. Că știi să creezi atmosfera, povestea. Că am impresia că știu acest loc și nici nu contează că niciodată nu va fi același pentru doi dintre noi, și nici căile pe care ajungem acolo nu vor fi fiind aceleași. Nu-mi plac exagerările însă, și nici exprimările ciudate, la limita regulilor gramaticale "mama și tata altor vremuri", "și-au lipit binoclu de ochi", "locul... poate fi vizitat doar între ore". Vezi "propiu"! Deosebit: "umbrele există doar pentru că există timp locul respectiv este în limbaj normal cel mult un efervescent vs acum", ca și "ultimul transport de nisip al mării". Am impresia că nu scrii egal. Înțelegi ce zic? Bine, nimeni nu scrie egal, dar la tine parcă sunt totuși salturi prea mari.

îți spun bine ai venit în primul rând că așa e datina... privind la text însă, apreciez nota suprarealistă impregnată puternic: o clipă eram în science fivtion după care părea totul iluzie...sincer, mai studiez... totul este însă un alt început...sper și îți doresc să fie cu dreptul.

Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun

e și normal să fie așa, Paul. în ultima parte sunt simboluri. cu toată incărcătura lor. iar lor nu le pasă dacă nouă ne sunt pe plac ori nu.

ideea asta a edenului pierdut e interesanta dar evident rasfolosita. in mare textul nu se ridica prea mult. singura exceptie este strofa a doua care merita remarcata datorita puternicelor valente vizuale

Ma bucur de cat esti de bataioasa, am vazut ca amandoua am sarit sa semnalam incidentul. :) Si ma bucur ca ti-a placut textul, a fost savurat si pe alte site-uri, e si umor negru, si satira, cel putin mie, imaginea unui geek secsi mi se pare foarte amuzanta, iar anii 2000 sunt cei ai internetului si-ai informatiei, deci.. de ce sa nu abordam subiectul?

Legat de citiri, nu stiu ce sa zic, in general e vorba (si nu numai aici) de inflatie de texte dar comentarii putine (nu zic neaparat citiri). Eu de exemplu ma feresc sa comentez pe poezie, ca nu e ciorba mea, si nu vreau sa dau cu bata-n balta, poate ca asa, cei ce scriu poezie se feresc sa comenteze proza, plus ca proza.. ia tiiimp, ca e luunga, multe liiitere.:) Mna, asa se invarte roata.

Sigur, ajuta daca si tu comentezi lumea, in sensul ca omul se intreaba "hei, cine-i asta?" intra, mai citeste, daca-i place, poate chiar si comenteaza. :)

Oricum, eu o sa fiu activa in perioada urmatoare (mai mult decat am fost in anii anteriori) iar daca introduci texte, voi citi si-ti voi spune o parere sincera.

Te astept oricand si ne mai citim. :)

p l i c t i s i t o r