Mulţumesc Adriana

Pentru răbdarea de a parcurge textul.

După acest duş rece pe care mi l-ai servit, mă simt umilit că de atâta timp nu m-am învrednicit să citesc acel „Corpus hermeticum”; precum nu l-am citit, decât pe sărite, nici pe R.G. Am s-o fac cât de curând voi putea. Dar asta, sunt sigur, nu mă va putea apropia de interpretarea ta faţă de care textul meu îşi râde singur de el.

Cu toate acestea îndrăznesc să spun cele ce urmează.

Ceea ce reţin din comentariul tău este că Heidegger prin „Acest centru deschis nu este deci închis de jur împrejur de fiinţare, ci însuşi centrul care luminează şi încercuieşte – asemenea nimicului pe care abia dacă îl cunoaştem – întreaga fiinţare.” se întâlneşte cu marii gnostici prin Poeticul care depăşeşte filosofia (aşa cum o înţelegem noi astăzi).

Şi se mai întâmplă ceva.

Oricum, Poetul ca şi orice Mare Gnostic, e sortit totuşi utopiei. Şi aceasta deoarece fiind „locuit de Fiinţa” infinită şi astfel autoreferenţială în identitatea sa, el, poetul/gnosticul nu poate sugera (metaforic) decât cel mult (prin absurd) un număr infinit numărabil (cantorian) de sensuri ale Fiinţei şi nu toate sensurile de puterea continuului (tot cantorian) ale Acesteia. Prin urmare cred că are dreptate Andrei Cornea să afirme că avem de-a face, noi europenii, de peste două mii de ani cu o „Utopie pur şi simplu, în forma ei cea mai pură, mai metafizică şi mai abstractă”. Lucru ce s-a răsfrânt (aiurea?!) într-o anumită logică care a preluat „Identitatea” (autoreferenţialităţii Fiinţei) drept principiu de bază căruia ar trebui să i se conformeze lumea noastră (concretă) de toate zilele. Dar asta pare a fi altă problemă. Şi nu e! Pentru că zice tot Heidegger: „…unde acţionează propriu-zis nihilismul autentic? Acolo unde se păstrează contactul cu fiinţarea curentă şi se crede că e de ajuns să iei fiinţarea, aşa cum s-a făcut până acum, ca fiinţare pur şi simplu. Însă în felul acesta întrebarea privitoare la fiinţă este recuzată, iar fiinţa e tratată ca un nimic (nihil), ceea ce într-un anume fel ea şi „este” în măsura în care fiinţează. A avea de-a face doar cu fiinţarea în vreme ce se cade în uitarea fiinţei – iată ce este nihilismul. Nihilismul înţeles astfel este, el abia, temeiul acelui nihilism pe care Nietzsche l-a expus în cartea întâi din Voinţa de putere.”. Acelaşi nihilism care azi, departe de a nega „Identitate”, o atribuie cu o eroare de putere exponenţială, devenirii/”fiinţării” deoarece această devenire extrem de accelerată acum, în lumea noastră curentă , a «devenit» atât de «reală» şi concertă. Aşa cum de altfel se întâmplă şi în «poetica PoMo». De care toată lumea zice că am scăpat (mai ales cei ce o practică, în continuare, cu fervoare). În alt text voi reveni (eroarea este umană, perseverarea…). Ca şi asupra corelatului constituit de «analitica limbajului».

Digestă pentru unii şi indigestă deopotrivă pentru alţii, vedem astfel scriitorul luând adevărata atitudine care este aşteptată de la el şi nu pot decât să-mi exprim observaţia că singurul câştig al actualei democraţii de tip vechi, în drumul ei spre dictatura de tip nou care ne aşteaptă, este acela că astfel de lucruri pot fi spuse pe faţă. Încă.

un poem în cheie elegiacă sugerată chiar din titlu. am rezonat și nu numai acum.
ai mici corecturi de făcut –diacritice/prafului drumului/…

nu știu ce să zic de tataie mai ales "cînd tataie se mai tăia" dar să dăm credit memoriei selective a autorului.

Descrierea pe care mi-o faci în ultimul comentariu spune tot. Despre cel ce a făcut-o. Și acest lucru nu l-am văzut în tine până acum. Asta e. Alt defect al meu. Să întâlnești oameni agresivi și falși ca mine. Dar ca mine, nu ca cei agresivi și falși. Și am probleme cu cuvintele, da. Mari probleme: văd foarte multe sensuri în ele. Acum orice comentariu apare, nu mai răspund. Nu mai am cuvinte.

Dacă ar fi să comentez ceva din problematică în sine, aș spune că eu sunt de părere că zbaterea și conflictul pornesc nu de la încercarea de a "deveni" ceva, ci sunt consecința unei deveniri care s-a petrecut deja. Încercarea de a "redeveni" (cel puțin acesta este conceptul creștin - pentru că a fost enumerat ca una dintre tematicile de pornire în acest dialog imaginar) ar putea fi soluția, conștientizarea mișcării interioare despre care spuneai că nu mai are nevoie de timp. Astfel privind lucrurile, concluzia la care am ajunge ar fi aproximativ aceeași, pentru că devenire implică un proces "temporal", pe când re-devenire implică un proces împotriva noțiunii de "timp". Nu știu dacă am reușit să mă fac înțeleasă, sunt un pic pe grabă, pentru că, nu-i așa, suntem încă sub presiunea falsei deveniri (nu mă pot abține, aici aș vorbi mai curând despre o falsă devenire impusă de acel exterior despre care vorbesc personajele tale aici). Așteptăm (deși și asta implică presiunea timpului) continuarea dialogului.

cele 9 povestiri, dintre care Teddy în special, precum și cea cu care s-a remarcat: O zi perfectă pentru peștii banană, pot să zic că m-au determinat să îl consider un apropiat. nu intenționez să epatez (în acest comentariu, și niciunde), cum mulți o fac (dând nume sonore, cu care au avut ocazia de a se intersecta, eu doar le menționez) și prin a aluzia la oameni (care, în fond, scriu mult, excelent, genial, etc., deși mult nu a fost cazul lui J.D.,iată, însă rămân tot oameni) mai puțin cunoscuți, (rubem alves, jon fosse etc) nici cu atât prin enormitatea erudiției mele (toată lumea a auzit de Salinger), nu sunt cvartă, cvintă sau octavă. de aceea vestea m-a întristat. cam asta vroiam să spun. (iar momentul confesiv își are rostul lui datorită ocaziei) și tocmai îl reciteam (în povestirile sale...) , și el murea... trist

Mulţumesc pentru precizările făcute (cuvinte pe care le-am înrămat), şi, mai ales, pentru modul cum ai valorizat acest poem-rugă. E foarte interesant, şi e un feedback excelent să văd cum ai înţeles poemul, cum ţi l-ai împropriat, cum ai sinţit că a fost scris în genunchi, cum a devenit propria ta rugă şi mărturisire, cum ai rostit fiecare cuvânt...Tind să cred tot mai mult că un poem aparţine în egală măsură şi celui care îl scrie, dar şi celui care îl interpretează.
În ultimul timp mă gândesc tot mai mult dacă tot ce fac, tot ce scriu, tot ce rostesc, îl hrăneşte pe aproapele meu, dacă îl odihneşte, dacă îl poate face să aibă o tresărire de prea frumos sau o cercetare interioară...precum comentul tău. Mulţumiri!

aritmosa, aici ai dreptate. am schimbat. multumesc

Ioana Barac, mulțumesc pentru trecere. Voi ține cont de ceea ce mi- ai spus. Însă, nu știu de ce trebuie căutate explicații logice într- o poezie. Nu de mult mi se spunea "prea explicit", acum mi se spune altceva. Depinde în primul rând de noi ce anume vrem să vedem într- o poezie, nicidecum de cel care a scris- o. Eu nu caut să lămuresc pe nimeni despre nimic și nici nu văd a fi acesta scopul artei în general. Mă bucur însă că reușesc să las loc de echivoc. Bineînțeles că voi reveni asupra textului, Cami

Mă bucur să știu că cineva a înțeles noțiunea gândindu-se la "Peste aspidă si vasilisc vei pasi si vei calca peste leu si peste balaur." ...mările agreste...îmi amintesc că acest minipoem a fost acuzat de plagiat în 2002 prin utilizarea termenului agreste (întâlnit tocmai la Cărtărescu) uitându-se că și Ion Barbu îl are într-un anume context. Dar nu "traduc" mările agreste. Unii dintre noi se întâlnesc/se vor întâlni cu ele tot timpul.

un text în care amănuntul face și dă esența poemului.

Imagini pline de prospetime, un fel de op art in care sunetele si culorile se contopesc intr-un absolut al luminii. Retinut: " hang drum și ploaie în china/ cerul își scutură ochii de păun".

si rotitoarea, ca tot uit. e o jucarie care se roteste si scoate un fel de bazait. nimic special, si ai dreptate, nu poate fi cunoscuta de toata lumea.
despre restul evident ca ai dreptate, fiecare are. sunt convinsa ca-i o poezie oarecare si ca are trei penite asa cum multe alte poezii la fel de oarecare, au avut.

La matale, domnule bobică, când e albă nu e neagră și când e neagră nu e de nici o culoare. stai ca puștiul la margine de baltă și arunci cu pietre după broaște. masa mea de scris e în mijlocul creației lui Dumnezeu, undeva sub bolta unei nopți liniștite de Noiembrie în Georgia, o noapte care te face să-ți pleci genunchiul înaintea Lui - acesta este cadrul poeziei mele, un scriptorium cosmic, unde vorbești cu natura, cu sufletul tău și cu Creatorul. dacă mătăluță ești undeva în vreo tavernă mohorată din Ciulnița, ieși puțin afară, trage o gură de aer proaspăt și apoi revino pe text. iar dincolo de astronomie există un oraș care n-are trebuință de lumina soarelui ziua, nici a lunii noaptea, lumina lui (făclia lui) fiind Mielul. Apocalipsa 20. La astea meditam eu la masa mea abstractă de scris, dar nu cred că ai cunoștință de asemenea subiecte. Oricum, merci de trecere.