în general mi-am făcut un obicei să nu mai comentez textele lui nicholas dinu pentru că ştiu că nu poate primi critica şi se lasă cu scandal. dar aici uite că am să îmi calc promisiunea (făcută mie), deşi e posibil să primesc o salvă de represalii, dar textul ăsta mă face aşa să mă întreb dacă chiar nu doare cînd poţi să scrii aşa prost. evident, trăim o vreme cînd s-a ajuns să se spună că orice poate fi poezie. dar se pare că unii chiar cred asta. textul este plin de emfatic şi bombstic ieftin. un fel de metaforizare aproape infantilă (vezi chestia cu reporterul, acul, penele şi... grădina condeiului). mai lipsea brotăcelul şi prinţesa sheherezada (vorba lui paul). efectiv am avut senzaţia că dacă depui un mic efort poţi transforma cîntecelul ăsta într-o parodie de genul celor pe care le citeam prin urzica. nicholas are imaginaţie. păcat că nu are talent. sau mai bine zis nu are simţul acela care te face să nu scrii nepoezie.
p.s. şi mai e ceva. îmuierea asta a "condeiului" în sapienţă moralizatoare este teribil de ridicolă. poate singurul loc unde o (mai) poţi folosi sînt manualele de clasa a doua sau cărţile pentru preşcolari. oare este chiar aşa de greu să se înţeleagă că este un turn off ridicol...

margas, pentru mine opinia ta nu este credibilă. te rog să reții asta. e ca și cum o obeză mi-ar vinde ceaiuri de slăbit. dacă vrei să patinezi în gol sub textele mele, cu penițe sau injurii, mi-e indiferent. tschüs! subiect închis!

Va multumesc pentru lecturare si pareri,va astept in continuare cu interes, mediul virtual fiind singura cale de a ma alatura unei efervescente creatoare. Dupa o sedimentare a simbolurilor antrenate de acest poem voi reveni asupra lui,cu unelte de slefuire; pentru moment imi recunosc in el acea stare de autoexilare cognitiva, surprinsa atat de sublim de Ioan.

Mi-au plăcut titlul, starea, amănuntele, paradoxul, strigătul... și Mielul, care, din păcate, uneori e doar cu inițială minusculă și căutăm să fie mare doar la kilograme nu și la semnificație.
De revizuit: un lanțul/ un lanț; nu m-aș mira/ nu m-ar mira
Cred că pe alocuri mai pot fi scoase niște explicații care nu sunt necesare, ba chiar par redundante.

interesant Aranca, si eu ma gindeam sa folosesc undeva in acest text cuvintul buzunar. For some reason it was coming to me again and again

pentru ca prin "arme" cu pricina incercam sa transfer atributele armelor asupra mainilor. un fel de... habar nu am daca exista varianta asta pe undeva:) Da multam de apreciere!

am uitat. mi se pare ca ei comunica in imaginea asta. cred ca e ceea ce-i tine (ne tine) in viata. asta e parerea mea!

aşa elev repetent, acuma da, putem sta de vorbă. scrierea asta de mai sus are niţel iz de naum, de nichita, dar la nivelul meu de colaborator al revistei literare Hermeneia, de-aia i-ai tras tu şuturi, pentru că d'ta eşti autor, artist, cenaclier, etc şi la nivelul d'tale de specialist şi membru pe la nu ştiu ce comunităţi literare multilateral dezvoltate, îţi permiţi să iei peste picior colegi într-ale scrisului, chiar dacă sînt ei cetăţeni ai imperiului mondial actual. şi mie mi se face greaţă, uneori, de atitudini flecare de la miştocari literari.
*
Silviu, mulţumesc, am să revin pe text ca să împac îngerii cu ursitoarea. promit.
*
Ottilia, treci şi petreci, cu tine mă simt ca acasă. mulţumesc pentru răsfoielile prin pagina mea.

Silvia, merci pentru lectură şi deosebit.

exprimare defectuoasă - poate chiar neglijentă pe alocuri - și conținut relativ nesemnificativ.

Cristina, poți face un fel cronică sau jurnal de eveniment iar pozele le poți insera acolo cu html. in mod normal le poți depozita pe un site ca photobucket sau tinypic dar daca ai probleme mi le poți trimite pe adresa site-ului si dupa ce le depozitez iti trimit link-urile dar mi se pare mai incomod.

nu ştiu de ce nu mi te adresezi direct. sunt o persoană abordabilă cu destulă experienţă şi diplomaţie încât să suport orice părere făţişă, nu trebuie să foloseşti persoana a treia. e clar, de multă vreme, că nu există potriviri în ceea ce ne priveşte, din punct de vedere literar. şi care este problema?!. asta nu m-a determinat să nu apreciez reuşitele tale pe plan literar. şi nici să nu îţi permit să-ţi exprimi părerea. iată, sunt o altruistă.
eu ştiu aşa: când te referi la poezia cuiva, te referi la acela! fiindcă poezia este omul însuşi!

poezia mea induce. şi dacă doi poeţi inteligenţi au desluşit mesajul, înseamnă că "senzaţiile" de care vorbeşti există...
chiar şi literatura este o ecuaţie matematică. de ce nu? poetul este egal cu poezia lui.
nu există complicaţii decât acolo unde omul şi le creează!

Imaginea de care spui este singura la care ai tresărit tu! nu ar trebui, în viitor, să foloseşti axiome, cred că actualmente nu mai există oameni incapabili să tragă concluzii. în plus, eu ştiu de ce/ de cine să ţin cont şi de ce/ de cine nu.
îmi pare rău că nu ai priceput treaba cu timpul. chiar nu văd ce efort e necesar aici... mamma mia ce mai critică!

Daniela, totuşi îţi mulţumesc. iată că mă citeşti. ce poate fi mai relevant?!
părerea ta este părerea ta. iar eu nu zic pas!

te mai aştept, deci, după tot ce ai spus, sunt foarte sigură că mă înţelegi, cel puţin literar!

ești la fel de atentă și sensibilă, Carmen. îți mulțumesc pentru semnul frumos și sincer cu tot dragul!
Cristina, nu merit cuvintele tale îngăduitoare. apreciez mult ce scrii, încă de pe când am vorbit odată cu Adriana despre. e o plăcere să fii apreciat de cei pe care îi apreciezi, dar mă repet. îți mulțumesc mult.
vă doresc un week-end frumos!

Îmi place foarte mult cum îmbini poemul cu proza, cum aduci personaje din poemele tale, cum ar fi “ksatriya” - din minunatele poezii dedicate acesteia, felul în care porneşti la drum în proză, legându-te de personaje dragi ţie, cum totul se petrece într-un mod rafinat, melanjul fin între nostalgie şi stare ajutând cititorul să trăiască imaginar realul sau chiar imaginarul autorului însuşi. Suntem puşi faţă în faţă cu „oamenii lui’, „oamenii scriitorului”. Cred că este sublima vină a scriitorului de a fi descoperit ”în fapt” de către cititor şi totodată un prilej de imensă satisfacţie că a reuşit să transmită din timpul său altuia decât sieşi. Un scriitor bun, un poet, un artist trebuie să aibă o doză de egoism asupra sa, un aer uşor sfidător trebuie să-i învăluie, cumva, creaţia. Hai, să-l numi, popular, aerul acela de „a te da mare că ai cu ce”. Pe Vlad Turburea, de când îl citesc, şi cred că sunt mai bine de cinci ani, ar face bine să publice într-un volum toată munca asta a lui, „treaba asta seriosă” , mai cu seamă că, având în vedere şi realizările sale grafice, coperta şi eventualele ilustraţii ataşate poemelor sale, ar putea fi făcute chiar de autor pentru că „are cu ce”.
Despre ciclul “La colonelul, aş putea “să-l duc”, puţin, pe linia modelului „Cârciumei lui Bicuţă” de L. Nanu dar, din fericire şi pentru unul şi pentru celălalt, proza fiecăruia dintre ei se opreşte la nivel stilistic. Evident, întâmplările sunt altele şi femeile-personaj din proza lui Turburea sunt altele. Aş zice alte timpuri, alte obiceiuri sau “câte bordeie atâtea obiceie”.
Îmi pare bine că Marcel, pentru care am o deosebită stimă, stimă pentru acest personaj, bineînţeles, rămâne fidel localului. Este bine că întâlnim şi un personaj feminin „la un martini” şi cu puţin noroc, dacă îmi permiţi gluma, poate dau şi de “Simion”, pentru că, după „Ksatriya” a fost Simion cu tăcerile şi durerile lui, de te lua cu junghi în partea inimii şi nu numai.
Ca să nu mai bat câmpii am să citez ce mi-a plăcut mie foarte mult din această proză:
“ultima oară am văzut-o pe Ksatriya pe treptele judecătoriei sectorului şase. dragul meu ochelarii tăi sînt atît de murdari atît de murdari şi mi-a întins roba ei de avocat. mirosea aşa de frumos- Ksatriya vreau să spun, roba doar a articole din codul civil - nu ştiu nu mă pricep la parfumuri, poate e o prostie, ca un cozonac frămîntat de mama în vinerea mare. şi genele îi erau mai lungi ca niciodată plecau de pe treptele judecătoriei se întindeau ca un covor auriu pe Ştirbei Vodă treceau Dîmboviţa şi se pierdeau dincolo de Spitalul Universitar.” O mare de sensibilitate, o exprimare mai mult decât poetică. Cred că orice femeie cu scaun la cap ar invidia această comparaţie.
Şi încă:
“Marcel e deştept dar cred că asta nu e de la el.” Nu o fi dar vezi cât de ciudos poţi să fii pe el? Şi dacă nu e de la el şi e de la prea multă carte sau votcă, ce? Sau de la Dumnzeu? Domnule scriitor, de ce eşti, domnule, aşa de invidios pe aceste personaje ale domniei voastre? Aştept răspuns negreşit şi să nu mă lăsaţi cu onoarea nereperată.
Altfel zis, cine se ia de Marcel, se ia de mine: “Marcel spune altfel, că destinul nostru de intelectuali nu rezultă din disocierea omului de opera sa ci tocmai din confluenţa celor două.”
Am cam râs, că ai tu darul ăsta de a face omul să râdă şi din bune şi din rele şi din tragic şi din comic face Vlad Turburea bici, nu? Foarte frumos, uite aşa, se mai unge şi scriitorul nostru de toate zilele cu ceva pe la suflet ca să nu ruginească, domnule!
Aşa că zic atât: „de ce nu mă iubeşti tu Vlad? tu poţi să iubeşti Vlad?
îmi amintesc că în fiecare an înainte de Paşte mama scotea florile din casă. şi de fiecare dată era prea frig şi florile se ofileau. aşa mă simt eu acum, ca o muşcată scoasă prea devreme din fereastră.”
Dacă fiecare femeie ar simţi asta pentru bărbatul ei, ar dispărea muşcatele din glastră şi atunci nu s-ar mai scrie despre dragoste, despre ferestre, despre ziduri, despre muşcate, despre o Lena. Când şi-ar mai scrie un scriitor propria-i viaţă? Sau când vor intra sub reflectoarele literaturii contemporane aşa comentatori slabi de talia Silviei Bitere? Nu ştim. Rămâne un mister.
Şi finalul care se termină într-o notă cu totul şi cu totul deosebită: "doar dinspre Podul Grant se aude un foşnet. e primăvara care trece pe lîngă noi tîrîndu-se pe asfalt ca un ziar mototolit dus de vînt."

P.S. Acest comentariu este căptuşit cu imagini destul de haotice dar care, la rândul lor, formează de bine, de rău un tot.

Aşteptăm şi alte povestiri atât de la Şipot cât şi de La colonelul!