Trebuie să recunosc că m-am uitat în DEX să văd ce înseamnă "didascalie", iar pentru faptul că am început piesa cu un dezacord grosolan, ce pot să spun .... Ăsta, da, început.

Stihuiri frumoase, elegante, o vibrație intrinsecă asemeni cadenței valurilor mării. Apreciez mult talentul și migala care au dat naștere acestor versuri nemuritoare, o superbă arhitectură, altar ideii de iubire absolută; citind, gândul mă trimite la marile creații ale lumii: Taj Mahalul, Hamlet, reeeditând oarecum, la antipod, sacrificiul Ofeliei.

Ai citit sau citești acum poezie americană? Este un text care a reușit. Și titlului, și să fie mai bun decât alte texte ale tale. Influențe din Sandburg, un același aer puțin prăfuit de stepă și trist și oarecum ironic Așa l-am perceput. Nu e tocmai rău cum ai "umplut" spațiul "fără comentarii".

am senzatia ca ar trebui sa editezi textul. are in el anumite portiuni care cred ca au ajuns din eroare acolo, sau ma insel eu... in prima parte ai unele elemente interesante

Un text revoltat frumos, chiar încantator (literar vorbind), care cam încurcă, totuși, lucrurile. Francezii rostesc sintagma din titlu pentru a denumi un meniu (sau altceva) conceput pe loc. Ce te supara, oare, Virgil? Faptul că ai absentat o bună parte din acești 20 de ani din România, unde noi, cei rămași (ca să stingem lumina, la sfârșit, după cum îmi preciza, la plecarea sa în Canada, fiul meu, care, între timp, deși n-a clacat pe-acolo, și-a mai revizuit opiniile), ne-am mâncat amarul și ne-am hrănit iluziile? Dar am și încercat să supraviețuim și să luptăm (din păcate, fără sorți de izbândă) contra celor care au deturnat totul? Ceea ce sugerează textul tău (cam confuz, iartă-mă...) ar fi că am ratat ceea ce părea a ni se fi oferit în acel decembrie tulburător. Pe care, probabil, tu l-ai trăit ca și mine. Ca și fiul meu, care putea fi ucis la Sibiu. Să-ți spun eu care a fost rezultatul (mi se pare că ți-am mai spus): cel puțin șaptezeci de miliarde de euro datorie; bani care n-au devenit nici uzine, nici autostrăzi, nici edificii gen Casa Poporului, nici chiar blocuri din tipul așa de ironizat, dar bine vândut, nici căi ferate, ci palate de potentați ai zilei sau conturi secrete prin băncile străine. Mă solidarizez, Virgil, cu revolta ta haotică, pentru că haosul nu poate genera revolte coerente.

Văzând aprecierile binemeritate plus recomandarea textului (și ea binemeritată) m-am tot aținut de la cârcoteală... însă nu vreau să o las chiar așa. Adică al doilea vers mi se pare sinistru de în plus. Și cel puțin mie mi-a dat cu un par în cap de-a trebuit să-l ignor la a doua lectură pentru a putea savura cu adevărat acest frumos poem. Adică domnule poet, chiar era necesar să specificați acolo? Nimeni, nici măcar eu nu trece prin orașul care sunt? Ce facem aici, proceduri recursive? Iar inginerim, mai mult sau mai puțin soft?
Însă e doar părerea mea.
Poemul în rest este excepțional.
Margas

Are perspectivă și chiar o oarecare viziune, bine că e verde, dar mi se pare prea aglomerată de o sumedenie de determinanți pe care nu mai știi cum să-i urmărești și care la un moment dat trenează și închid orice lirism. O metaforă, două, ar rezolva simplu problema.

Sunt câteva imagini interesante și de reținut: "De ce-i atâta gol între silabe" (de ce-i?), "ne dizolvăm căzuți în rugă". Și în rest, chiar mi-a plăcut poemul tău. Ce nu sună tocmai bine: rima precuvânt / cuvânt. 'nnebunește cu 3 de n. :)

nu cred că m-am gîndit neapărat la vreun simbol. nu prea sînt în mood de simboluri zilele astea. mă tem că nu se vrea decît un text impresionist. o încercare și cam atît.

am renunțat la anecdotic din curiozitate, să văd ce iese. mulțumesc de opinie, semn și lectură, Adrian.
gând bun!

nu dragul meu. nu am uitat România. și nu, România are resurse. dar și aici vă rog să nu vă supărați în mîndria națională fiindcă nu are nici o legătură cu ea. chestia asta nu are nici o legătură cu sărăcia sau resursele. are legătură cu... nu știu cum să spun, cu capul. Marele Creangă avea un ciclu de povești pe care le-am îndrăgit întotdeauna. Se numesc „Prostia omenească”, știți voi, povestea cu drobul de sare, cu carul cu fîn și încă altele. Ce a vrut să spună Creangă acolo este că problema nu „e” resursele ci e modul cum le folosești. Nimeni nu condamnă pe nimeni. M-a amuzat doar un site de televiziune care ar putea face treaba mult mai buna cu resursele pe care le are. Mă tem că problema României nu sînt resursele ci rasoleala. Sau, invers punînd problema, așa cum există atît de mult kitsch și rasoleală în România, tot la fel de bine poate exista și un Victor Turburea.

Departe de aventurile lui Fane și Costel, Virgil ne aduce un text de o cu totul altă factură. Sper că v-ați dat cu toții seama ca nu e o simplă rețetă și că e un text literar; e o "disecție culinară", nu simplu culinară, e clar. Nu insist deci. Mie mi-e foame de proză scurtă, așa că am sărit imediat. Întotdeauna mi-a plăcut alunecarea această reflexivă dinspre lucrurile de rutină înspre lucrurile ultime,... sau, mă rog, aproape ultime. Asta dă greutate și importanță lucrurilor de zi cu zi. Să fii poet și când te duci la tăiat lemne, să râmâi prozator și când iei în mână cuțitul de bucătărie. Virgil dovedește asta aici. Neavând aliniat la capăt de rând și fiind un text atât compact, la citire ar ajuta cu siguranță cel puțin introducerea unui spațiu între pasaje. Cred. Permite-mi o întrebare glumeață, dar destul de la modă prin România: noi, mai nou, în țara candidată la U.E., nu mai avem voie să omorâm porcii cu cuțitul, voi, acolo, chiar schingiuți crabii în apă clocotită? Sau, probabil, asta pentru că nu poți să-i tai capul... Sau pentru că Americanii n-au avut Evul Mediu și recuperează acum?

Da, Dorin. Ambele sunt benefice, și prezența și absența. Când le poți depăși, there, inside.

ei bine, un oval asimptotic incerc sa imi tot imaginez cu insistenta ca un raster peste text. si timplariile bizantino-bizare...:) dar finalul e cu totul special si focalizeaza perfect starea: "Vara vom călării fantezii mongole și am să plâng doar când nu sunt văzut ca un bărbat falnic, matur cum sunt uitat beat dupa lada ta de zestre cu amintirile pline de praf, vidul..." a venit Primavara, Adrian. "au innebunit salcimii..." la palabra Primavera es sinónimo de vida...