P.S. Mai era un poem dar l-ați șters...

Virgil, exagerezi. Da, probabil am o viziune ingusta, prefer sa raman cu ea. Cat despre cele stiute de mine, te rog sa nu o iei pe coclauri, vorbesc doar despre lucuri evidente, asa ca te rog sa-ti tii ostilitatiile voalate in frau.

mult, mai ales şi în special tenta mitică a poeziei şi scara aceasta: "ca o sentință - ca o cassandră - înainte să te cred" atât de inspirat creată pe ultimul vers al fiecărei strofe. şi remarc metaforica jumătate a strofei a doua. în opinia mea, o poezie inteligent construită, atât şi cum trebuie.

exista plagiat la poezia de mai sus. vezi: www.poezii.biz, titlu: Echivoc, postata de Serj (Sergiu din Galati) la data de 20 aprilie 2010. am vrut sa stii.

"siguratic" este "singuratic"? text plat zgomotos pasaje melo, departe de titlu. final tip "o bâlbâială nestingherită". E' difficilissimo parlare senza dire qualcosa di troppo.

Pentru a putea continua discuţia este necesară precizarea termenului „spiritualitate”. Apelul la dicţionare nu mă ajută fiind lovit de circularitate ( Spiritualitatea este: „Calitatea, caracterul a ceea ce este spiritual. ♦ (p. spec.) Ceea ce caracterizează o colectivitate umană din punctul de vedere al vieții sale spirituale” sau „Caracter spiritual. ◊ ~ea unui popor caracter specific al vieții spirituale” sau „ansamblu de idei și sentimente care caracterizează un popor, o națiune din punctul de vedere al vieții spirituale”, etc..).

Pentru mine sintagma - întrebare „de unde venim cine suntem încotro ne îndreptam?” (titlul unui tablou celebru al lui Gauguin), la care nu a răspuns şi nu poate răspunde (cel puţin încă) mulţumitor nici ştiinţa, nici filosofia, nici religia, nici arta şi nici măcar mistica subîntinde (conţine) spiritualitatea. Şi arta (poeticul), că de el ne ocupăm, ca şi, cel puţin mistica şi filosofia încearcă, în diverse perioade de timp, să dea un răspuns. Fiecare în felul său. Pentru că:

A vorbi „religios”, înseamnă a vorbi dogmatic.
A vorbi „științific”, înseamnă a vorbi „fără rest”.
A vorbi „filosofic” sau „poetic” sau „mistic” înseamnă a vorbi despre transcendent, arătând metaforic, adică sugerând (despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă, dar se poate arăta).
A vorbi „mistic” înseamnă că ceea ce se arată, aşa este.
A vorbi „poetic”, înseamnă că ceea ce se arată, ar putea fi şi să crezi că într-adevăr, că ar putea fi.
A vorbi filosofic, înseamnă că ceea ce se arată, ar putea fi, dar să te îndoieşti tot timpul.
A vorbi ştiinţifico-filosofic sau ştiinţifico-poetic sau ştiinţifico-mistic e un non sens, înseamnă a vorbi fără rest despre ceea ce nu se poate vorbi, adică să „filosofezi” cum zice Heidegger sau a bate câmpii.
A vorbi filosofico-ştiinţific, are sens pentru că ţii seama de ceea ce se poate vorbi fără rest la un moment dat şi de ce se poate vorbi cu rest, la acelaşi moment, adică previzional.
A vorbi mistico-ştiinţific, este fără sens, ca şi poetico-ştiinţific.

Mă opresc la „poetic” pentru că, dintre toate el reacţionează cel mai prompt şi este, după părerea mea, cel care dispune de cea mai mare receptivitate. Prin urmare el cred că are cea mai mică inerţie în a contura o „condiţie existenţială” după o ruptură drastică care produce o bulversare a omului la un moment dat. Şi tot aşa cum, relativ recent, de exemplu, „dadaismul” (marcând ruptura) şi-a găsit expresia în „suprarealism” - şi exemplele pot continua – şi „postmodernismul” (ruptura) îşi va găsi, probabil, mai devreme sau mai târziu, expresia în „ceva” pe care, deocamdată nu-l putem caracteriza şi, în consecinţă, nu-i putem da un nume. Singurul lucru pe care îl putem face noi cei care avem sensibilitate specifică (fără a fi neapărat creatori, dar măcar receptori) este de a „simţi” dacă „restul” care „se arată” metaforic ar putea fi şi să crezi că într-adevăr, ar putea fi. Mă repet poate, a avea pretenţia că vorbeşti „poetic” fără „rest”, adică în mod univoc, este la a rămâne la un metaforic de suprafaţă, oricât dc strălucitor ar fi acesta.

Evident, rămâne deschisă întrebarea: cum receptăm „restul” poetic propus de perioadele care au trecut? Are acest „rest” perenitate oricând ar fi fost sau ar fi încercat să ne fie „revelat” de poetic?

Mai adaug: se pare că, la început, omul s-a exprimat cu „rest” în mod „mitic”, adică „poetic”, ulterior s-a ajuns la „rest mistic” sau „filosofic”. Ceea ce ar putea fi un argument pentru perenitatea poeticului.

Nici eu nu vreau să vorbesc despre sentimente, ci doar să-mi amintesc că au exista voci care vehiculau ideea imperioasă a unui concurs pe Hermeneia... (ce mai faci, Andu Moldovan?)

Dragi Hermeneuţi, pofiţi concurs! Unde mai pomeniţi că au sosit şi invitaţiile speciale :) Să curgă textu'!

Virgil, îți mulțumesc pentru intervenție. Varianta ta este mult mai poetică, mai dramatică prin felul în care ai așezat versurile... Ceea ce observ este că nu mai "sună" a "tănăsescu" ci a Titarenco. Eu tind să merg pe banal, pe povestea care ascunde ceva. Deja face parte din volumul "Romanul în care mor", un volum ce cu voia Domnului va apărea în această iarnă.

Interesanta lucrare poruncile prin perspectiva cuvantului, a logosuui. Mi-a placut, e o inovatie, recunosc Simtirea insa nu o vad nicaieri nici nu isi gaseste locul intr-o astfel de scriere intelectualizata. Eu sper ca Virgil nu va evolua prea mult pe acest taram si isi va regasi cat de curand pentru bucuria noastra a cititorilor de poezie acel sentiment unic. Acela care ne face sa citim iar si iar un poem. Marturisesc ca atunci cand ma dezamagesc mai tare postarile recente ale lui Virgil pun mana pe cartea lui (cu dedicatie, asta e...) si o iau mereu de la inceput. Pentru ca asta e poezia, nu? Mereu de la inceput. Eu Andu inca nu am un inceput dar speranta nu? moare ultima... chiar daca in chinuri.

Abordarea acestui text din partea mea a fost subiectivă, recunosc. Pe mine caii aceia albi m-au purtat la gurile Istrului, sau vechiul Oceanos Potamos, acolo unde Echidna, hoața care i-a asuns lui Iason iepele sfinte, le dădea amazoanelor primele lecții de nemurire. Undeva în subconștientul meu stăruia ideea că totuși infanta, care suportase deja rigorile inchiziției, merita o înmormîntare creștinească. Și astfel s-a produs în imaginația mea o mutație. Sau poate că erau de vină căștile și zgomotul de fond?...

Voiam să precizez în comentul anterior că textul e o „fabulă” fără morală explicită în versurile finale, însă această morală se subînțelege foarte ușor. Desigur, morala care se desprinde nu este totuna cu moralitatea/imoralitatea personajului satirizat.
Se simte că textul e o „dedicație” cu năduf pentru o persoană ale cărei conduite le condamni, și care, în poem, devine un personaj încadrat într-o tipologie anume. Deci, ți-a ieșit foarte bine. Mulțumesc de precizarea referitoare la simbolistica șarpelui la alte popoare. Îmi scăpase.
De acord cu diferențierea între „inteligent” și „înțelept”.

Mi-am amintit că au și creștinii o referire la „înțelepciunea șarpelui” - „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei 10,16). Inițial m-am gândit la sensul de viclenie, dar cred că se referă la „înțelepciunea” de a-și feri capul de eventuale corpuri care l-ar putea zdrobi. Desigur, aici putem vorbi de sitemul propriu de autopărare, dar discuția s-ar prelungi nepermis de mult îndepărtându-se de textul de mai sus.
E unul din textele tale care mi-a plăcut cel mai mult. Mai citesc.

m-am jucat. din cuvinte poţi face multe combinaţii (de n luate câte m). mă bucur că ai trecut şi ai spus. mulţumesc. eşti binevenit.

iată un text care chiar dacă probabil nu are „tehnic” toate șuruburile unde trebuie, are acel inefabil cu care ne-a obișnuit paul blaj. eu am scris foarte rar despre asta tocmai dintr-un „exces de obiectivitate„

și cât mai multe scrisori, poezii, proza și ce mai simti tu că e timpul să asterni pe hartie. eu am sa te citesc mereu cu sfiala.