am revazut aseara Tacerea mieilor si, desigur, textul tau mi-a amintit de ac autodevorare numita dragoste. mi a placut in mod deosebit "scară de fum/fără arderea care nu se teme/de sine. "
Madalina, e un text din septembrie 2008. face parte dintr-un serial care se chema Story of a city, un serial de proza scurta. De-a lungul timpul am invatat ca nu e neaparat important sensul sau trecerea unui text in prim plan. uneori oamenii trec si nu lasa nici un semn pentru ca pur si simplu nu poti. Multumesc oricum ca mi-ai readus aminte niste senzatii pe care le uitasem.
Poezia aceasta, ma poarta cu gandul in foarte multe directii si in acelasi timp este ecoul unor poeme, cum ar fi: " Cand toamna soseste..." de Fan Giung-Ien, "Mai am un singut dor"- evident de Mihai Eminescu, " Clima absentei" de Odysseas Elytis. Aranca, multumesc pentru comentariu, pentru ajutor. numai bine.
Eu am raspuns strict la obiectiile tale. Nu m-am lamentat. Am zis ca e ultimul meu com, nu ca nu mai public pe site. Daca vrei sa dai lectii invata gramatica, dar presupun ca si asta e FIX problema ta.
Aleena, consider de cuviință să răspund aici (dincolo e o traducere - http://www.hermeneia.com/traduceri/5000/ -): între inima mea și strada mea e o distanță cale de un înger. Al tatălui meu.
...vorbim despre ce amintiri declanseaza in noi textul, sau sa flamboaiam mesajul sau apologia batului de chibrit!
sf-ul liricoid (plus in versuri) nu isi are ca obiectiv decat a valorifica niste accente sau a recicla niste idei care, sub alta forma literara (proza, eseu) nu ar avea impact mare, nu ar intra la ingrediente, ci mai mult la arome.
titlul e stangaci. cum sa fie religia vesnica? ce, e prin ea insasi? poate doar raportarea la tiparul ei. m i-ar placea aici o polemica - de fapt impropriu spus; ar face bine o polemica aici. poate si autorului. dar nu pe "cate lucruri vrea sa spuna autorul" ci pe -cum, daca forma e sau nu in detrimentul, impact, etc.
Francisce! 1. Cunoașterea deschide mai multe piste (inclusiv pârtia de schi ce mă așteaptă - asta-i paranteză în stilul tău. Sau nu.) 2. Zic: mă nasc "pe ploaie", nu "din ploaie", că nu voi să fiu fiul ploii. 3. marginile lucrurilor sunt incerte pen' că "așa cum este, nu este", și pen' că nimic nu este ceea ce pare. ps: fără
În sfârșit mă cucerește poezia ta, ceea ce pentru mine e un îndemn spre a te reciti din urmă. Simțeam ceva, dar nu se contura, ... și iată răbufnirea. E minunat micul tău poem, cu imagini poetice deosebit de reușite... deși, chiar la început, vânt și frunză par a fi o potecă prea bătătorită. Se pare că eul auctorial se retrage într-o reflectare atentă, foarte lucidă, dar încărcat de o așa de mare blândețe încât pare fragil, abandonat visării, acordându-și sinelui o privire exterioară, distanțată, aproape impasibilă. E ca un vis în reluare, cu mișcări molcome... Spuneam "imagini", deci sunt mai multe, nici nu-ți vine să crezi că așa de multe în numai șapte rânduri. Puțini scriu așa poezie aici. La început ai "vânt" și "frunză", aproape zici că e banal, mai e un pas, o fărâmă, dar tu nu-l faci, îi dai exact atât cât îi trebuie pentru a fi poezie prin felul în care le-ai așezat în vers, cu primul cuvânt izolat prin virgulă... a ieșit excelent. Elementele sunt arhi-clasice, dar construcția excelează. I-ai dat exact cât a trebuit. Ce urmează cu versul trei și patru, e pură poezie: e atât de armonic împletită imaginea, încât pare o suavă litanie antìcă (da, cu accent pe i) (exact la "Odă, în metru antic" m-a dus gândul) pierdută în reverie. "Cameră blândă în ziduri" e de o mare putere de sugestie, în totală consonanță cu restul poemului. Din nou, construcția e rarisimă. Reflexivul "mă" din final dă acea notă de privire exterioară a sinelui, trimite spre conceptul că textul de fapt se scrie pe sine, într-o ideea care ar spune că 'eu sunt poemul și poemul e-n mine'. "Degetul" e cel care "scrie încet" denotă un intim gest de mângâiere, de dulce desfătare, căci "pielea e fină" - a ei, desigur - (din nou salvezi din derizoriu prin simplețe, suavitate, prin punctele de suspensie)... și toamna cea blândă se-nchide-n scrisoarea care parcă plutește într-un alt timp, într-un vis al sinelui despre sine, într-un poem bijuterie pentru care-mi exprim toată admirația mea.
am făcut-o și printr-un mesaj pe webmaster, că traducerea este din lb. rusă, dar nu am găsit rubricație pt. rusă. Trebuie pus lb rusă, nu engleză. Cu stimă, autorul traducerii
nu, nu aveţi dreptate cu daimonul, mi s-a mai sugerat dar dacă scriam demon el reprezenta doar un personaj rău , pe când în mitologia greacă "daimon" are mai multe sensuri, poate fi o personaj "plin de cunoştinţe"un spirit care oferă protecţie şi îndrumare şi s-a încadrat mai bine personajului meu.sugestia d-voastră este binevenită, poate cu timpul voi reuşi să găsesc ceva mai potrivit.mulţumesc pentru încurajare , d-le Caragea.
Cît despre text, cred că formula "Lasă-ți la ușă papucii/ la poarta molatecă/ între melcii bizari" este puțin diluată într-un lirism desuet zilelor noastre. Se creează între ușă și poartă un grad de comparație care nu știu în ce măsură servește ideii. Sau poate că tocmai asta ai urmărit? Apoi există o scindare între ideea primelor două strofe și ultima. E ca o izbucnire de furie, după clipe de navigație lină pe apele dulci ale Mediteranei, după o plimbare prin grădina vrăjită. O trezire bruscă la realitate după momente de reverie. Am reținut: "coroana ce-o dau pruncii în zâmbet". Vreau să spun că poemul mi-a plăcut.
Adrian, am revenit recent pe hermeneia. Mă surprinde îndatoritor gestul tău generos. Sigur îmi voi face timp să îți trimit "Tecuciul Cultural" unde a apărut această recenzie ce a încântat și scriitorii ce au luat legătura cu mine. Nu e pardonabilă întârzierea mea. Afectiv, admirativ, precum întotdeauna, Paul. ... dacă ai timp, am dori să avem câteva poeme inedite pentru revistă. Nu te grabim. cu drag... mai tânărul...
Textul are textura unui crochiu interior al Nostalgiei...oare merită devoalată acea parte din noi sensibilizată la maximul existențelor noastre? Deosebit finalul: "a lua, așa, câțiva oameni, vii sau transparenți, a-i așeza lângă tine fiecare în parte, fiecare cu ale lui, în parte, lângă tine, apoi a simți lângă care din ei poți trece, așa, o viață, două tu însuți precum lângă El, Jesus, tu însuți" Acest fragment-final de altfel, nu știu de ce, mi-a amintit de poeta mea preferată, Ileana Mălăncioiu, cu poemul: "Le dernier souvenir l’espace dévorait en soi toutes les choses silencieusement je les suivais encore du regard jusqu’à l’endroit où l’on ne voit plus rien comme dans les flancs d’un animal incolore qui épuise le monde et demeure affamé au moment même où il avale tout, jusqu’au dernier être vivant jusqu’à la roche finale ayant servi de tombeau à un homme et jusqu’à la croix posée sur ses épaules une dernière fois épouvantés nous attendions notre tour l’heure approchait fantastique et sévère l’espace dévorait en soi toutes les choses et impuissants nous le regardions faire." și nu știu de ce (sau poate știu deja), în limba franceză... Peniță pentru feed-back.
Cred că titlul este un turn-off și repetarea lui în debutul textului agravează și mai mult impresia inițială. În proză mă aștept la respectarea regulilor de punctuație/redactare a textelor. Altfel, neobservând că e proză, la impresia inițială s-a mai adăugat și aceea că aș citi o metapoezie. Nu sunt de acord cu o grămadă de afirmații, nu doresc să intru în polemică, cea mai fragrantă fiind "viața nu este poezie și poezia nu este viață" Viața este poezie, sub orice aspect. Și reciproca e valabilă: orice poezie este o ființă vie, într-un univers distinct, independent. Aș puncta aici că te și contrazici. Dacă nu e vie, de ce spui că "atunci începi să faci poezie [...] nu faci decît să dai drumul fiarei din bîrlog. și ce fiară"? Ah, și cîtă frumusețe transpiră această fiară...
Dimpotrivă, îți mulțumesc pentru răbdarea de a lectura versurile, cu toată aparenta lor lipsă de coeziune. Am urmărit în felul acesta, alunecînd pe firul de păianjen al Celei Serghi, să recreez din picăturile ploii atmosfera hipertimică a vremurilor de atunci în perspectiva unei alte ploioase zile de mai din anul de grație 2007 :) . Acuma, nu am înțeles dacă manifestarea ta este de natură pozitivă sau negativă, dar zîmbetul și bunăvoința de a mă citi, îmi dau speranța că s-ar putea să fie totuși de bine ;)). Te mai aștept, cu drag.
textul nu este prost dar ori de cîte ori așează împreună „aproape aproape” sună deranjant. deci, părerea mea este că ar trebui evitată această alăturare
perfectă, cel puțin pentru mine. m-am identificat total. transmite atât de intens amarul cafelei de dimineață și liniștea pielii de după duș... se pare că azi am tolba plină cu penițe:)
foarte frumos poem, Adriana!
s-ar putea ca-ntr-o zi să-mi tatuez
pe umăr o singură literă.
când cineva mă va-ntreba ce-nseamnă
îi voi spune că e
D. de la „dragoste” sau
D. de la „dor” sau D. de la
„dar…”,
D. de la „drum fără-ntoarcere”,
D., ca jumătatea unui cerc de fier
rupt cu dinții într-o dimineață
sălcie
E o părere venită de la un avizat care poate nu a avut vreme să trimită email, nu înțeleg de unde supărarea. Puteam să tac și abia atunci ar fi sunat a bârfă. Personal, cred că poemul se citește greu, poate din cauza rândurilor înclinate (ce rost au?). Nu cred că a scrie optzecist e ceva rău. Am spus doar că nu se mai scrie așa. Înseși lungimea și aranjarea versurilor este optzecistă, aduce a Gellu Dorian. Sunt unele expresii care îmi par traduse din engleză: "neînfrînata poftă de aer", "nimic religios pînă aici" etc. Nu desprind deloc ideea sfințirii cu "4 anotimpuri". Nu pentru "noroiul proaspăt", "aerul puțin umed", "deznădăjduita", "artificiu cinematografic", "de netrăit", "inima închisă". Da pentru "îmi trăiesc viața cu literă mică". Odată, cândva sau o dată, a doua oară? De ce ai ales încadrarea la "cutia cu nisip"?
Cristina, eu sunt împotriva detaliilor și a explicațiilor în general. Dar îmi place ideea de scenariu al unei poezii; ideea că numai împreună cu un acest scenariu se poate găsi cheia adevărată a unui text, restul fiind doar posibile trimiteri înșelătoare. Mă bucură foarte mult feed-back-ul tău, asta îmi și doresc, să îmi dau seama în ce măsură ceea ce scriu trece dincolo de ecran și-l provoacă pe cititor să pătrundă în lumea voit creată de mine. Nu am răspunsuri să-ți dau eu, ci doar îți pot spune că analiza ta este foarte profundă. Acum, cu bunăvoința lui Dinu Lazăr, am putut adăuga și poza de la care am plonjat de fapt în această poveste. Și sper ca împreuna, poezia, pasajele la limita dintre proză și scenariu și fotografia, să reușească să adâncească și mai mult iluzia :-) Alma, experimentul a pornit de la o anumită senzație: imposibilitatea de a te mai mișca atunci când ai ajuns într-un loc prutând iluzia perfecțiunii. Sau, dacă vrei să-i spunem așa, tendința de păstrare a unei anumite stări, inerția :-) Fotografia lui Dinu Lazăr pare că spune: aici s-au oprit toate. De aceea senzația ta de static. Eu am spus și povestea. Fiind vorba de umbre, mișcările vor fi întotdeauna iluzorii. Am zâmbit, nu era un regionalismm, doar că gândisem că verbul care e elidat acolo era la negativ "nu cresc decât cele mai vechi rădăcini". La remarca ta, mi-am dat seama că e mai logic ca acolo verbul lipsă să fie la afirmativ, prin urmare corect este "doar". "Pe pământ" nu sună bine în poezie :), dar într-o indicație scenică vei spune: "stau pe pământ", nu vei folosi vreo metaforă și nici nu îți va fi teamă de o falsă cacofonie... Cum altfel aș putea spune? Stau pe o bucată de pământ? :) Francisc, am observat că tu cam așa procedezi, în poeziile tale. Dar tu ești acolo maestru :) Oricum, mă bucur că nu ne interzice nimeni cuvintele. Am reținut critica, aștept răsăritul de soare direct deasupra capetelor noastre, poate atunci scap și de umbre :) Ce ne facem cu luminile artificiale, totuși?
îmi este dificil să citesc un text în care în prima strofă scrie că fericirea atîrnă. am o problemă cu alăturarea acestor două cuvinte. apoi în partea a doua toate acele „detalii despre laborator” mi se par cam superflue. pare un text scris cînd autorul era... obosit.
Alma, cred că am deviat mult de la subiect. Acum ce facem? Psihanalizăm autorul și copilăria lui, ori îi interzicem să mai scrie în limba română doar pentru că avem impresia că el nu simte ori nu înțelege la fel ca toți ceilalți limba? Sau poate e vorba mai degrabă de un procedeu de înstrăinare a unui autor de ceea ce scrie și simte? Nu ai de unde să știi ce am simțit atunci când am scris un text sau altul, la fel cum nu ai de unde să știi ce copilărie am avut. Accept ideea că unora nu le place ce și cum scriu, la fel cum nici mie anumiți autori, însă, mai bune sau mai rele, sunt textele mele la care accept critici pertinente, dar până la urmă eu ca autor hotărăsc ce și cum, decizia îmi aparține. Eugen.
Sunt prea triste povestirile tale pentru Oti...mult prea triste... ...mai ales ultimul pasaj: "Nu plînge copilul meu l-au adus acasă niște străini așa se întîmplă cînd poți face totul oamenii nu-ți dau nimic la schimb l-au adus acasă l-au pus în pămînt ca atunci cînd era mic și îngropa bulbi din care să iasă ghiocei pentru mama l-au pus în pămînt după o vreme din el a ieșit mai întîi un copăcel apoi un tată înalt care te ține în brațe și brațele nu-i cad niciodată"
"Lup tânăr", optimismul este al lui Eliade, conform relatărilor sale citate de mine din mass-media, eu de fapt port "aură" pesimist-eminesciană (optimismul poate discerne doar din faptul că am postat "Sommer" chiar de ziua lui de naștere in acest site...). Țuțea spunea ca optimiștii sunt cam plăvani... Mulțumesc pentru trecere pe aici și scuze pt comentariul meu cam tardiv. (Sunt și cam nonșalant în accesările pe site-uri...)
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
am revazut aseara Tacerea mieilor si, desigur, textul tau mi-a amintit de ac autodevorare numita dragoste. mi a placut in mod deosebit "scară de fum/fără arderea care nu se teme/de sine. "
pentru textul : picioruşe de molii deMadalina, e un text din septembrie 2008. face parte dintr-un serial care se chema Story of a city, un serial de proza scurta. De-a lungul timpul am invatat ca nu e neaparat important sensul sau trecerea unui text in prim plan. uneori oamenii trec si nu lasa nici un semn pentru ca pur si simplu nu poti. Multumesc oricum ca mi-ai readus aminte niste senzatii pe care le uitasem.
pentru textul : story of a city dePoezia aceasta, ma poarta cu gandul in foarte multe directii si in acelasi timp este ecoul unor poeme, cum ar fi: " Cand toamna soseste..." de Fan Giung-Ien, "Mai am un singut dor"- evident de Mihai Eminescu, " Clima absentei" de Odysseas Elytis. Aranca, multumesc pentru comentariu, pentru ajutor. numai bine.
pentru textul : Nu le pasă… deEu am raspuns strict la obiectiile tale. Nu m-am lamentat. Am zis ca e ultimul meu com, nu ca nu mai public pe site. Daca vrei sa dai lectii invata gramatica, dar presupun ca si asta e FIX problema ta.
pentru textul : Cantata în mi minor deAleena, consider de cuviință să răspund aici (dincolo e o traducere - http://www.hermeneia.com/traduceri/5000/ -): între inima mea și strada mea e o distanță cale de un înger. Al tatălui meu.
pentru textul : Umbra Îngerului de...vorbim despre ce amintiri declanseaza in noi textul, sau sa flamboaiam mesajul sau apologia batului de chibrit!
pentru textul : Religia nu poate fi decît veşnică desf-ul liricoid (plus in versuri) nu isi are ca obiectiv decat a valorifica niste accente sau a recicla niste idei care, sub alta forma literara (proza, eseu) nu ar avea impact mare, nu ar intra la ingrediente, ci mai mult la arome.
titlul e stangaci. cum sa fie religia vesnica? ce, e prin ea insasi? poate doar raportarea la tiparul ei. m i-ar placea aici o polemica - de fapt impropriu spus; ar face bine o polemica aici. poate si autorului. dar nu pe "cate lucruri vrea sa spuna autorul" ci pe -cum, daca forma e sau nu in detrimentul, impact, etc.
Francisce! 1. Cunoașterea deschide mai multe piste (inclusiv pârtia de schi ce mă așteaptă - asta-i paranteză în stilul tău. Sau nu.) 2. Zic: mă nasc "pe ploaie", nu "din ploaie", că nu voi să fiu fiul ploii. 3. marginile lucrurilor sunt incerte pen' că "așa cum este, nu este", și pen' că nimic nu este ceea ce pare. ps: fără
pentru textul : Cunoaștere demulţumesc, de lectură, Adrian !
pentru textul : de când m-am lăsat de visat deÎn sfârșit mă cucerește poezia ta, ceea ce pentru mine e un îndemn spre a te reciti din urmă. Simțeam ceva, dar nu se contura, ... și iată răbufnirea. E minunat micul tău poem, cu imagini poetice deosebit de reușite... deși, chiar la început, vânt și frunză par a fi o potecă prea bătătorită. Se pare că eul auctorial se retrage într-o reflectare atentă, foarte lucidă, dar încărcat de o așa de mare blândețe încât pare fragil, abandonat visării, acordându-și sinelui o privire exterioară, distanțată, aproape impasibilă. E ca un vis în reluare, cu mișcări molcome... Spuneam "imagini", deci sunt mai multe, nici nu-ți vine să crezi că așa de multe în numai șapte rânduri. Puțini scriu așa poezie aici. La început ai "vânt" și "frunză", aproape zici că e banal, mai e un pas, o fărâmă, dar tu nu-l faci, îi dai exact atât cât îi trebuie pentru a fi poezie prin felul în care le-ai așezat în vers, cu primul cuvânt izolat prin virgulă... a ieșit excelent. Elementele sunt arhi-clasice, dar construcția excelează. I-ai dat exact cât a trebuit. Ce urmează cu versul trei și patru, e pură poezie: e atât de armonic împletită imaginea, încât pare o suavă litanie antìcă (da, cu accent pe i) (exact la "Odă, în metru antic" m-a dus gândul) pierdută în reverie. "Cameră blândă în ziduri" e de o mare putere de sugestie, în totală consonanță cu restul poemului. Din nou, construcția e rarisimă. Reflexivul "mă" din final dă acea notă de privire exterioară a sinelui, trimite spre conceptul că textul de fapt se scrie pe sine, într-o ideea care ar spune că 'eu sunt poemul și poemul e-n mine'. "Degetul" e cel care "scrie încet" denotă un intim gest de mângâiere, de dulce desfătare, căci "pielea e fină" - a ei, desigur - (din nou salvezi din derizoriu prin simplețe, suavitate, prin punctele de suspensie)... și toamna cea blândă se-nchide-n scrisoarea care parcă plutește într-un alt timp, într-un vis al sinelui despre sine, într-un poem bijuterie pentru care-mi exprim toată admirația mea.
pentru textul : Scrisoare de toamnă deNu știu dacă am înțeles ideea textului tău, încă de la titlu. Crezi că ai putea să îmi dai niște îndrumări de lectură?
pentru textul : Posteriorul unui eletist deam făcut-o și printr-un mesaj pe webmaster, că traducerea este din lb. rusă, dar nu am găsit rubricație pt. rusă. Trebuie pus lb rusă, nu engleză. Cu stimă, autorul traducerii
pentru textul : Circul Chardam denu, nu aveţi dreptate cu daimonul, mi s-a mai sugerat dar dacă scriam demon el reprezenta doar un personaj rău , pe când în mitologia greacă "daimon" are mai multe sensuri, poate fi o personaj "plin de cunoştinţe"un spirit care oferă protecţie şi îndrumare şi s-a încadrat mai bine personajului meu.sugestia d-voastră este binevenită, poate cu timpul voi reuşi să găsesc ceva mai potrivit.mulţumesc pentru încurajare , d-le Caragea.
pentru textul : stare de fapt deCît despre text, cred că formula "Lasă-ți la ușă papucii/ la poarta molatecă/ între melcii bizari" este puțin diluată într-un lirism desuet zilelor noastre. Se creează între ușă și poartă un grad de comparație care nu știu în ce măsură servește ideii. Sau poate că tocmai asta ai urmărit? Apoi există o scindare între ideea primelor două strofe și ultima. E ca o izbucnire de furie, după clipe de navigație lină pe apele dulci ale Mediteranei, după o plimbare prin grădina vrăjită. O trezire bruscă la realitate după momente de reverie. Am reținut: "coroana ce-o dau pruncii în zâmbet". Vreau să spun că poemul mi-a plăcut.
pentru textul : După Pompei deAdrian, am revenit recent pe hermeneia. Mă surprinde îndatoritor gestul tău generos. Sigur îmi voi face timp să îți trimit "Tecuciul Cultural" unde a apărut această recenzie ce a încântat și scriitorii ce au luat legătura cu mine. Nu e pardonabilă întârzierea mea. Afectiv, admirativ, precum întotdeauna, Paul. ... dacă ai timp, am dori să avem câteva poeme inedite pentru revistă. Nu te grabim. cu drag... mai tânărul...
pentru textul : Note pe marginea cărții lui Paul Blaj : Numen deTextul are textura unui crochiu interior al Nostalgiei...oare merită devoalată acea parte din noi sensibilizată la maximul existențelor noastre? Deosebit finalul: "a lua, așa, câțiva oameni, vii sau transparenți, a-i așeza lângă tine fiecare în parte, fiecare cu ale lui, în parte, lângă tine, apoi a simți lângă care din ei poți trece, așa, o viață, două tu însuți precum lângă El, Jesus, tu însuți" Acest fragment-final de altfel, nu știu de ce, mi-a amintit de poeta mea preferată, Ileana Mălăncioiu, cu poemul: "Le dernier souvenir l’espace dévorait en soi toutes les choses silencieusement je les suivais encore du regard jusqu’à l’endroit où l’on ne voit plus rien comme dans les flancs d’un animal incolore qui épuise le monde et demeure affamé au moment même où il avale tout, jusqu’au dernier être vivant jusqu’à la roche finale ayant servi de tombeau à un homme et jusqu’à la croix posée sur ses épaules une dernière fois épouvantés nous attendions notre tour l’heure approchait fantastique et sévère l’espace dévorait en soi toutes les choses et impuissants nous le regardions faire." și nu știu de ce (sau poate știu deja), în limba franceză... Peniță pentru feed-back.
pentru textul : a se lua o noapte deimi cer scuze Florin, ai fost incadrat la categoria novice dintr-o greseala. acum am remediat
pentru textul : Ines deCred că titlul este un turn-off și repetarea lui în debutul textului agravează și mai mult impresia inițială. În proză mă aștept la respectarea regulilor de punctuație/redactare a textelor. Altfel, neobservând că e proză, la impresia inițială s-a mai adăugat și aceea că aș citi o metapoezie. Nu sunt de acord cu o grămadă de afirmații, nu doresc să intru în polemică, cea mai fragrantă fiind "viața nu este poezie și poezia nu este viață" Viața este poezie, sub orice aspect. Și reciproca e valabilă: orice poezie este o ființă vie, într-un univers distinct, independent. Aș puncta aici că te și contrazici. Dacă nu e vie, de ce spui că "atunci începi să faci poezie [...] nu faci decît să dai drumul fiarei din bîrlog. și ce fiară"? Ah, și cîtă frumusețe transpiră această fiară...
pentru textul : despre cum se aude spargerea zilelor în stomac deDimpotrivă, îți mulțumesc pentru răbdarea de a lectura versurile, cu toată aparenta lor lipsă de coeziune. Am urmărit în felul acesta, alunecînd pe firul de păianjen al Celei Serghi, să recreez din picăturile ploii atmosfera hipertimică a vremurilor de atunci în perspectiva unei alte ploioase zile de mai din anul de grație 2007 :) . Acuma, nu am înțeles dacă manifestarea ta este de natură pozitivă sau negativă, dar zîmbetul și bunăvoința de a mă citi, îmi dau speranța că s-ar putea să fie totuși de bine ;)). Te mai aștept, cu drag.
pentru textul : Hipertimie deGabi, multumesc pentru rabdare si descalcire
pentru textul : Din casa bunicilor detextul nu este prost dar ori de cîte ori așează împreună „aproape aproape” sună deranjant. deci, părerea mea este că ar trebui evitată această alăturare
pentru textul : senzație deAtenție la diacritice!
pentru textul : Marturisiri deperfectă, cel puțin pentru mine. m-am identificat total. transmite atât de intens amarul cafelei de dimineață și liniștea pielii de după duș... se pare că azi am tolba plină cu penițe:)
foarte frumos poem, Adriana!
s-ar putea ca-ntr-o zi să-mi tatuez
pe umăr o singură literă.
când cineva mă va-ntreba ce-nseamnă
îi voi spune că e
D. de la „dragoste” sau
D. de la „dor” sau D. de la
„dar…”,
D. de la „drum fără-ntoarcere”,
D., ca jumătatea unui cerc de fier
rupt cu dinții într-o dimineață
sălcie
zi frumoasă la tine!
pentru textul : tatuaj în sârmă ghimpată deE o părere venită de la un avizat care poate nu a avut vreme să trimită email, nu înțeleg de unde supărarea. Puteam să tac și abia atunci ar fi sunat a bârfă. Personal, cred că poemul se citește greu, poate din cauza rândurilor înclinate (ce rost au?). Nu cred că a scrie optzecist e ceva rău. Am spus doar că nu se mai scrie așa. Înseși lungimea și aranjarea versurilor este optzecistă, aduce a Gellu Dorian. Sunt unele expresii care îmi par traduse din engleză: "neînfrînata poftă de aer", "nimic religios pînă aici" etc. Nu desprind deloc ideea sfințirii cu "4 anotimpuri". Nu pentru "noroiul proaspăt", "aerul puțin umed", "deznădăjduita", "artificiu cinematografic", "de netrăit", "inima închisă". Da pentru "îmi trăiesc viața cu literă mică". Odată, cândva sau o dată, a doua oară? De ce ai ales încadrarea la "cutia cu nisip"?
pentru textul : (de ce oare scriu toate acestea) I deCristina, eu sunt împotriva detaliilor și a explicațiilor în general. Dar îmi place ideea de scenariu al unei poezii; ideea că numai împreună cu un acest scenariu se poate găsi cheia adevărată a unui text, restul fiind doar posibile trimiteri înșelătoare. Mă bucură foarte mult feed-back-ul tău, asta îmi și doresc, să îmi dau seama în ce măsură ceea ce scriu trece dincolo de ecran și-l provoacă pe cititor să pătrundă în lumea voit creată de mine. Nu am răspunsuri să-ți dau eu, ci doar îți pot spune că analiza ta este foarte profundă. Acum, cu bunăvoința lui Dinu Lazăr, am putut adăuga și poza de la care am plonjat de fapt în această poveste. Și sper ca împreuna, poezia, pasajele la limita dintre proză și scenariu și fotografia, să reușească să adâncească și mai mult iluzia :-) Alma, experimentul a pornit de la o anumită senzație: imposibilitatea de a te mai mișca atunci când ai ajuns într-un loc prutând iluzia perfecțiunii. Sau, dacă vrei să-i spunem așa, tendința de păstrare a unei anumite stări, inerția :-) Fotografia lui Dinu Lazăr pare că spune: aici s-au oprit toate. De aceea senzația ta de static. Eu am spus și povestea. Fiind vorba de umbre, mișcările vor fi întotdeauna iluzorii. Am zâmbit, nu era un regionalismm, doar că gândisem că verbul care e elidat acolo era la negativ "nu cresc decât cele mai vechi rădăcini". La remarca ta, mi-am dat seama că e mai logic ca acolo verbul lipsă să fie la afirmativ, prin urmare corect este "doar". "Pe pământ" nu sună bine în poezie :), dar într-o indicație scenică vei spune: "stau pe pământ", nu vei folosi vreo metaforă și nici nu îți va fi teamă de o falsă cacofonie... Cum altfel aș putea spune? Stau pe o bucată de pământ? :) Francisc, am observat că tu cam așa procedezi, în poeziile tale. Dar tu ești acolo maestru :) Oricum, mă bucur că nu ne interzice nimeni cuvintele. Am reținut critica, aștept răsăritul de soare direct deasupra capetelor noastre, poate atunci scap și de umbre :) Ce ne facem cu luminile artificiale, totuși?
pentru textul : Fotografiind umbre deîmi este dificil să citesc un text în care în prima strofă scrie că fericirea atîrnă. am o problemă cu alăturarea acestor două cuvinte. apoi în partea a doua toate acele „detalii despre laborator” mi se par cam superflue. pare un text scris cînd autorul era... obosit.
pentru textul : diligo est demultumesc de trecere, promit sa raspund mai pe larg cand voi avea ceva mai mult timp.
pentru textul : Când totul începe să tacă exact așa cum se vede deUn comentariu generos poate mai generos decat poezia in sine pe care dealtfel o ajuta,o explica atat de bine. Multumiri Calin.
pentru textul : Interferenţă deAlma, cred că am deviat mult de la subiect. Acum ce facem? Psihanalizăm autorul și copilăria lui, ori îi interzicem să mai scrie în limba română doar pentru că avem impresia că el nu simte ori nu înțelege la fel ca toți ceilalți limba? Sau poate e vorba mai degrabă de un procedeu de înstrăinare a unui autor de ceea ce scrie și simte? Nu ai de unde să știi ce am simțit atunci când am scris un text sau altul, la fel cum nu ai de unde să știi ce copilărie am avut. Accept ideea că unora nu le place ce și cum scriu, la fel cum nici mie anumiți autori, însă, mai bune sau mai rele, sunt textele mele la care accept critici pertinente, dar până la urmă eu ca autor hotărăsc ce și cum, decizia îmi aparține. Eugen.
pentru textul : Mica țigariadă deSunt prea triste povestirile tale pentru Oti...mult prea triste... ...mai ales ultimul pasaj: "Nu plînge copilul meu l-au adus acasă niște străini așa se întîmplă cînd poți face totul oamenii nu-ți dau nimic la schimb l-au adus acasă l-au pus în pămînt ca atunci cînd era mic și îngropa bulbi din care să iasă ghiocei pentru mama l-au pus în pămînt după o vreme din el a ieșit mai întîi un copăcel apoi un tată înalt care te ține în brațe și brațele nu-i cad niciodată"
pentru textul : colțișor a murit de"Lup tânăr", optimismul este al lui Eliade, conform relatărilor sale citate de mine din mass-media, eu de fapt port "aură" pesimist-eminesciană (optimismul poate discerne doar din faptul că am postat "Sommer" chiar de ziua lui de naștere in acest site...). Țuțea spunea ca optimiștii sunt cam plăvani... Mulțumesc pentru trecere pe aici și scuze pt comentariul meu cam tardiv. (Sunt și cam nonșalant în accesările pe site-uri...)
pentru textul : Mircea Eliade - dialectica sacrului întru omul total dePagini