Biancă de safir, eu zic totuși că ideea prieteni/parteneri e clară acolo, chiar asta vrea să spună, sunt prieteni dar nu amanți. Apoi, vorbești de exces de explicații. Eu nu le văd ca explicații, ci ca un tumult și torent și înghesuială de gânduri ce năpădesc plaja asta întinsă și colțuroasă dintre cei doi. Impresia de aglomerare ajută la efectul de redare a unei izbiri sentimentale în marginea unei iubiri interzise (imposibile?), ale cărei hotare cresc chiar din ei înșiși, chiar ei le zidesc, o iubire care se-mbracă cu cămașa strâmtă a prieteniei - și asta voit - o iubire care nu se conturează decât spiritual, cum spune titlul, iar prin asta sufletele lor cresc uriașe, iubindu-se printre amănunte grandioase ("n-ar trebui să vrea să simtă" - na! cum ieși de aici?, "o înghite destinația fără loc pe hartă", "caută resurse să mai reziste câteva minute", "i se lipesc ireversibil de artere", "cu cina, dar fără cuțite pe masă" ș.a.) Propoziția - sentință - finală e majestuoasă, dar poate conduce spre interpretări contrare. Mie nu-mi place "goliciunea stă pe marginea drumului...". E interesant spus, dar mi se pare ambiguă. În rest totul e clar, atât de clar că cei doi sunt zdrobiți sub povara prieteniei lor de graniță ...și nu rezistă decât cincisprezece minute.
Silviu, am vizualizat instantaneu pâlcul tău de cuvinte. Parcimonios te știam, dar aici ai ajuns la arta în filigran: în două versuri ai concentrat imagine grațioasă cu cornițe, sensibilitate și un ...didacticism poetizat și ludic.
''în gură simți un gust albastru de sînge ca un fel de posibilă sărbătoare răzbunare niciodată la fel'' - versurile acestea mi-au plăcut mie cel mai mult și ca o mică paranteza ai sărit de la a treia la a zecea, însă e perfect!
Mădălina, aici "n-as zice, n-am fost nicodata in stomacul un taur dar banuiesc ca sucurile gastrice actionand pe trup trebuie sa dea cea mai buna experienta agonica traita vreodata" faci o confuzie ori intepretezi eronat. Taurul sicilian era o metodă grecească de tortură. N-are nicio legătură cu sucuri gastrice. Oricum, zâmbetul mi-a rămas.
În legătură cu patetismul - nu ştiu câtă lume e la curent că, aşa cum există poezie romantică/ simbolistă / fracturistă/ introspectivă /cerebrală/ de stare etc, tot aşa există şi poezie patetică. Şi această poezie patetică nu are absolut nicio conotaţie peiorativă. E o, să-i spunem, specie. N-am să lungesc discuţia pe acest subiect - cine vrea, n-are decât să se intereseze. Am să mai spun doar că, în foarte multe cazuri, din teama sau neştiinţa de-a păstra echilibrul emoţional la nivel de expresie şi fond, apar nişte monstruozităţi de texte-mutant de ţi se încreţeşte părul. Scriitorul/ poetul nu mai are curaj să fie el cu ale sale cuvinte fără să încarce expresia cu zece găleţi de glet bombastic, fără să şocheze metaforic, fără să frazeze rutina, fără să ocolească jumătate de pagină pentru a ascunde în jumătate de virgulă un sfert de sentiment. Exprimarea clară a devenit o ruşine. Trăirea trebuie căutată cu magnetul, printre tonele de fier lexical. A devenit o modă să fim nişte sensibili în costume de oţel. Textul supercriptic, ambiguu până acolo unde poate fi reţetă de negrese, carte de coduri poştale şi epopee în acelaşi timp, cu ecouri wow, volane şi motoraşe, textul tehnic, încărcat cu pipeta dexisto-pomo - texte de acest gen nenorocesc poezia veritabilă. Cel puţin asta e părerea mea.
A nu se înţelege greşit! Eu nu susţin că ar trebui să ne dezbrăcăm, în public, până la suflet, dar nici extrema. Trebui să păstrăm măsura, aşa cum trebuie să facem distincţie clară între discursul patetic prin atitudine lirico-expresivă, şi discursul patetic prin stil.
În rest, sunt de acord cu tine: nu ai înţeles mare lucru, iar eu nu am scris un text genial.
Chiar mai inainte discutam pe YM cu un pusti de 19 ani, aspirant catre poezie, i-am dat sa citeasca din textele tale vechi de prin 2004, 2005, de pe ago si ma intreaba daca mai e valabil stilul clasic, ii spun ca da, e singurul care rezista timpului. Si cu ocazia asta am recitit si eu vremurile bune, iar acest text mi-a amintit de ele; prin ritmul sau interior mi-a amintit de vremurile cand poezia ne ocupa tot timpul, oriunde am fi fost. Ma bucur ca, parafrazand titlul meu, tie ti-a reusit un poem bun.
Emil, cu indoit respect, ce anume ti se pare ilar in imaginea unui canish? "Intre elemnetele de bestialitate... lupii cu limbi rosii - tipul stomac de balaur e o amintire de barbat... Ce cauta partea aia acolo ?" fara suparare, dar chiar n-am inteles ce vrei sa spui, ce anume intrebi. "Apoi... cat de poetic poate fi un stomac, fie el si de balaur... e alta discutie." Da, intr-adevar, este o alta discutie. sper sa o continuam maine, dupa ce-oi pricepe ce ai vrut a zice in propozitia aceea bolduita.
textul acesta merită tradus în româneşte. un alt titlu ar fi un mare plus.
cu un astfel de text aş bate la porţile premiului nobel. :)) faţă de societatea literară, tu, Corina, ţi-ai făcut datoria. text excelent. mie mi-a plăcut pînă la os şi oridecîteori revin pe pagina ta recitesc acest text cu mare plăcere.
mulțumesc pentru observații. nu cred că sînt de acord însă cu unele dintre ele. de exemplu „recunosc” de la început poate fi și un dialog cu sine. iar indecența poate fi și o concluzie subiectivă, născută dintr-un anumit gen de prejudecată. a considera că oricine își începe așa un text (fie că o face la modul personal, fie că vorbește din perspectiva unui eu poetic) manifestă un gen de indecență poetică mi se pare puțin cam neglijent interpretat (sau simplist). dar asta, evident, este rezerva mea. mai ales că nu înțeleg cum ai ajuns la concluzia că „restul poemului nu susține această abordare”. următorul comentariu chiar că nu l-am înțeles. am senzația că nu ai argumente și ai început să te legi de adjective. nu îți place cuvîntul ultim? sau desuet? hai sa fim serioși. mă tem că ai citit în grabă.
care este baiul cu „emfatic și gol”? de ce nu spui că nu îți place sau că sună prea „clasic” pentru gustul tău? dar a spune „forțat, fără substanță” mi se pare, nu știu cum să spun... cam „emfatic și gol” (sic!)
am senzația că îți plac numai lucrurile acide, vitriolice, mușcătoare. și nu e o problemă să ai „momente” cînd simți nevoia după așa ceva. dar a face judecăți de valoare în virtutea a ceea ce eu aș numi un moft, mi se pare relativ superficial.
poemul acesta, împreună cu alte 4, a constituit materialul meu trimis la un concurs de poezie în Romania și pentru care am câștigat premiul de poezie. ceva de genul Dan Herciu la Cluj. nu mai poate fi prelucrat. crematoriile sunt ceva ce țin de soare în mod absolut. că-i aici, că-i acolo, dincolo de orizont, departe, în Australia sau pe Marte, undeva, în sistemul nostru solar sau pe suprafața lui, ele există și au existat și la crearea omului... pomul cunoștinței ar fi ciuntit din punct de vedere biblic dacă n-aș fi făcut precizarea. era pomul cunoștintei binelui și răului, așa cum era pomul vieții. necesita menționarea... "nu e bine ca omul să fie singur" este constatarea lui Dumnezeu, admirabilă de altfel. eu i-am schimbat obârșia, punând-o în mintea lui Adam, dar nu el a rostit-o, el a simțit-o doar. recunosc, nu e poezia perfectă, pe aceasta o caut încă, fără să fi ajuns la ea. mulțumesc însă, Căline, pentru vizită și comentariu.
un text care a reusit sa ma faca sa zimbesc pe ziua de astazi. un univers care parea atit de vesnic si care pentru adolescenti este astazi aproape un fel de mitologie.
Mai întâi de toate, sper ca aceste rânduri să nu te găsească surd, nu că ai citi cu urechile, dar poate vei dori să pui pe oareşcine să-ţi citească această filipică, să te simţi ca un conte lungit între (i)ele, spărgând struguri muiaţi în sos de migdale şi accesând Hermeneia. Aşadar, dragul meu posibil surd:
află că am luat la purtător neuronal semnul antibormaşină şi mi-am achiziţionat una bucată. Una bucată de tir plin. Sincer şi complet onest şi corect să-ţi spun, m-am codit cum se codeşte craiu' la-nsurătoare timp de câteva zile + v'o două săptămâni - să i-l lipesc mârlei pe uşă, să nu i-l lipsesc, să i-l lipsesc, să ma atârn de tavan... Pentru că de ce din ce motiv: datorită din cauza faptului că, imediat după primirea scrisorii tale (pe care am simţit-o ca pe a doua venire a mântuitorului şi pe care am sărutat-o stând în genunchi, cu moaca spre răsărit, cum am mai sărutat numa' la 13 ani, când m-a pus Vivina, în vie, să-i pup rotulele, prin ştrampi, vreo patru ceasuri, de mi-am făcut un bot cât Cheetah ) , imediat după scrisoarea ta, spuneam, mi-am luat un rânjet de asin mângâiat dupa ceafă, mi-am pus cămăşa de duminică, m-am dat din urechi până-n călcâie cu agheasmă, mi-am îndesat o legătură de usturoi în chiloţi şi am tăbărât la uşa ţopârlanului comunist, adică a ucigaşului de ciocan, scăriţă şi nicovală. Mi-a deschis şi m-am mirat până la stupefacţie uluită că, de data asta, nu mai era în bipu' gol şi nu se mai scărpina în icsicselul plin, ci era aproape decent: chilot tip zeghe Jilava, care cădeau elegant până sub genunchi, maiou tip tractor U650, cu "anchior" galben, iar din pieptul său răsărea neterminatul peisaj al lui Grigorescu - Pădure cu mistreţii morţi. Zâmbea apocaliptic şi, între trei coji de răsărită pe care mi le-a tuflit între ochi, m-a intrebat ceva aproape inteligibil. Cum era prea târziu să fug, iar zborul prin geamul de pe casa scării mi se părea oarecum riscant, m-am mulţumit să-i laud tonusul, să-i spun că ultima partitură după Vivaldi îi iese nemaipomenit atunci când o începe la trei de noapte. Apoi, numai şi numai ca să-mi dovedesc restul infim de bărbăţie şi puterea de încasare, am adus vorba de semnul despre care mi-ai spus. După numai cinci vorbe şi trei interjecţii din partea mea, târla s-a prins ce şi cum si mă aşteptam la o dură discuţie contradictorie, cu argumente aristotelice, de tipul cosmosului mitizat, despre utopia libertăţii din perspectivă metafizică, despre defragmentarea logosului ideilor înnăscute, până la discrepanţa dintre cotitura lingvistică şi aparenta lipsă de nevoie a limbajului în arta castraveciorilor în oţet. Numai că totul s-a terminat mult mai paşnic: fleoşc, fleoşc, bum, bum! Dârla mi-a aplicat, destul de subversiv, două palme peste gât şi două nucleare dorofteice sau butice în ochiul stâng, de-ţi scriu acum cu lupa. I-am mulţumit pentru timp şi am plecat legănatu.
E de prisos, dragul meu Sebi, să-ţi mai scriu că n-am mai putut să stau în propria mea casă şi m-am mutat în tir, tir care e luat cu chirie şi-l mai am la dispoziţie trei zile, M-am culcat printre acele semne îmbrăţişând, destul de mămos, bucăţile de carton. N-am abandonat nicio secundă lupta. Când m-am trezit, i-am dat unui puşti 5 lei, de acadele, ca să-i bage jigodiei, pe sub uşă, un semn de ăla. A venit înapoi, mi-a arătat 50 de lei, m-a intrebat dacă am idee de unde-i are, apoi a scos o praştie şi mi-a spart geamul de la bucătărie. M-am strecurat eu însumi (că fie-s curajos din cale-afară, fie a început să-mi placă bătaia) până la pragul dobitocului, şi i-am umplut uşa de cercuri roşii. Ah, nu vreau să-ţi spun ce orgasm de linişte mi s-a pogorât din urechi, ce satisfacţie (mu)zeistică am avut... A doua zi mi-a explodat butelia.
Azi noapte, chiar când îţi scriam acest bocet, fiind în tir, am îngheţat. Cataclismul metalic se auzea din podea. Până să fiu în stare să raţionez din nou, s-a ivit ţestosu' mârlanului, purtat de o rânjeală demonică şi ştirbă. Apoi, ca Lucifer din fundul iadului, a apărut şi bormaşina rotindu-şi halucinant limba oţelită. N-am mai auzit decât "mi-era frică să nu mori, ţi-am făcut aerisire".
Acum bat străzile, e 4 de noapte ori de dimineaţă, şi mă gândesc că nu mai am decât o soluţie, cea mai inumană cale de apărare pe care am sperat să n-o pun în practică niciodată: mă voi propti în uşa lui, îmi pun armură şi coif, şi încep să-i recit din Adrian Păunescu. Dacă nici aşa nu crapă râia, înseamnă că nu există Dumnezeu.
Acum te las, sper să te regăsesc în toate urechile.
... pentru nostalgia reținută a versurilor, pentru îmbinarea ideilor cu imaginea de ansamblu, în special pentru versurile: să nu regreți ne repetăm complice din cînd în cînd războaiele ca și ploile sau revoluțiile au ceva frumos ca un fel de pandant pe haina ternă a vîrstelor noastre mature ... și...aștept rama:)! (nu ar putea fi copilăria... de altă culoare, una caldă?)
Textul este acesta ( cred) : dacă ai ști dacă ai putea să auzi pentru tine ziua aceasta și toate aceste daruri menite să-ți aducă pacea să plîngi împreună cu mine să te bucuri împreună cu mine din tot sufletul din toată inima cu tot cugetul tău spre mine treptele să urci Ar urma suprapunerea de planuri. Dar încă nu știu.
suferinta poetica se preteaza la convalescente placute. chiar si in cazul nevindecarii de cuvinte, se castiga ceva. nimic nu se pierde totul se naste pe crucea lor. cine nu crede, ține cuiele...
N.L.R... intotdeauna nu este importanta viata in sine ci modul in care o traiesti... apropos de Ioana. Multumesc pentru aprecierea ta lasata sub textul Biancai... spun astfel pentru ca am ales sa contribui foarte putin cu "vocea" mea pentru ca ea "canta" foarte frumos. Aranca...
da Paul, probabil ca asa e. eu cuvantului "pretios" ii atribui valente ce tin de o rostire pretentioasa, mai putin lirica...
cred ca stii ce vreau sa spun.
"n-am învățat niciodată să profit
de pe urma oamenilor", mie imi suna mai mult a discurs politic decat poetic, o spun cu zambetul de rigoare pentru ca stiu ca nu o sa schimbi nimic, dar acolo am simtit eu ca poezia isi pierde un pic tonul senin-ironic.
ganduri bune!
daca nu ar fi rima asta, "pasa/ceva/altundeva"! si "sa calci peste taceri" pare prea uzitata... de altfel e un poem cu mopete, molii si ceai intr-o noapte de ianuarie: "și iată acum nu e nimeni acasă până și moliile au plecat să moară altundeva" astept informatii utile de la/despre/de mopete...;)
îți vorbesc din perspectiva unui romancier, adică și el domn, să vorbim puțin, și să scriem romane, că oricum femeile sunt cu pretenții, nu știi niciodată ce alte romane țes ele în căpșorul bucălat. eu zic să îl scrii cu o femeie, e mai șic. numai ce te faci cu cheful de a mânui personajul principal? poate pierzi și romanul, și femeia, și atunci să vezi...
dacă era o însemnare de jurnal şi fără poetizările care apar în text, era ok, dar aşa cu toată versificarea, e o chestie în formă de poezie, atât, o chestie în formă de poezie. scuze
A spune despre oricare dintre textele mele că e scris "neglijent" înseamnă a confunda poezia pe care o scriu (pentru că îmi lucrez textele, atât cât mă pricep). Dacă te-ai referit la nivelul ideatic de aici, știu că sunt unele pasaje care, intrinsec, "mai mult de atât nu pot să dea". Nu mă supără critica, din contra, o aștept, altfel aș ține textele în sertar. Voi ține cont de observațiile tale, așa cum am făcut întotdeauna. Mulțumesc.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
cristina,
merg pe mana ta aici. poate ca intr-adevar, e prea "lumeasca" remarca cu pricina
pentru textul : În loc să dorm, scriu demi-e drag poemul tău... dar știu că poți mai mult...
pentru textul : unintended deGabi: Dupa ani de zile de cand ii citesc pe unii, le recunosc stilul, asta e toata enigma. Dar acest lucru fii sigura ca nu ma va influenta in notare.
Virgil: Nu e nicio gluma, din contra, textele deja postate m-au intristat.
Catre participantii la concurs: va doresc inspiratie si rabdare pe texte. Mai e timp, nu va grabiti sa postati balarii.
pentru textul : Concursul de Poezie ”Astenie de primăvară - Hermeneia 2010” deBiancă de safir, eu zic totuși că ideea prieteni/parteneri e clară acolo, chiar asta vrea să spună, sunt prieteni dar nu amanți. Apoi, vorbești de exces de explicații. Eu nu le văd ca explicații, ci ca un tumult și torent și înghesuială de gânduri ce năpădesc plaja asta întinsă și colțuroasă dintre cei doi. Impresia de aglomerare ajută la efectul de redare a unei izbiri sentimentale în marginea unei iubiri interzise (imposibile?), ale cărei hotare cresc chiar din ei înșiși, chiar ei le zidesc, o iubire care se-mbracă cu cămașa strâmtă a prieteniei - și asta voit - o iubire care nu se conturează decât spiritual, cum spune titlul, iar prin asta sufletele lor cresc uriașe, iubindu-se printre amănunte grandioase ("n-ar trebui să vrea să simtă" - na! cum ieși de aici?, "o înghite destinația fără loc pe hartă", "caută resurse să mai reziste câteva minute", "i se lipesc ireversibil de artere", "cu cina, dar fără cuțite pe masă" ș.a.) Propoziția - sentință - finală e majestuoasă, dar poate conduce spre interpretări contrare. Mie nu-mi place "goliciunea stă pe marginea drumului...". E interesant spus, dar mi se pare ambiguă. În rest totul e clar, atât de clar că cei doi sunt zdrobiți sub povara prieteniei lor de graniță ...și nu rezistă decât cincisprezece minute.
pentru textul : Amantă spirituală deSilviu, am vizualizat instantaneu pâlcul tău de cuvinte. Parcimonios te știam, dar aici ai ajuns la arta în filigran: în două versuri ai concentrat imagine grațioasă cu cornițe, sensibilitate și un ...didacticism poetizat și ludic.
pentru textul : stă un pâlc pe lăstăriș deKatya, nu merg deloc versurile astea, de parca le-ai scris imediat dupa ce ai desenat asa o tempera frumoasa si erai epuizata. Andu
pentru textul : raiul de''în gură simți un gust albastru de sînge ca un fel de posibilă sărbătoare răzbunare niciodată la fel'' - versurile acestea mi-au plăcut mie cel mai mult și ca o mică paranteza ai sărit de la a treia la a zecea, însă e perfect!
pentru textul : dalet sau a patra teorie a incompatibilității depe tine chiar nu te deranjează tot descriptivul și manierismul din acest text?
pentru textul : Un cer mai albastru deAş reformula "lama inimii/ coaja amiezii ".
pentru textul : pastel deMarius, s-a notat.
Mădălina, aici "n-as zice, n-am fost nicodata in stomacul un taur dar banuiesc ca sucurile gastrice actionand pe trup trebuie sa dea cea mai buna experienta agonica traita vreodata" faci o confuzie ori intepretezi eronat. Taurul sicilian era o metodă grecească de tortură. N-are nicio legătură cu sucuri gastrice. Oricum, zâmbetul mi-a rămas.
În legătură cu patetismul - nu ştiu câtă lume e la curent că, aşa cum există poezie romantică/ simbolistă / fracturistă/ introspectivă /cerebrală/ de stare etc, tot aşa există şi poezie patetică. Şi această poezie patetică nu are absolut nicio conotaţie peiorativă. E o, să-i spunem, specie. N-am să lungesc discuţia pe acest subiect - cine vrea, n-are decât să se intereseze. Am să mai spun doar că, în foarte multe cazuri, din teama sau neştiinţa de-a păstra echilibrul emoţional la nivel de expresie şi fond, apar nişte monstruozităţi de texte-mutant de ţi se încreţeşte părul. Scriitorul/ poetul nu mai are curaj să fie el cu ale sale cuvinte fără să încarce expresia cu zece găleţi de glet bombastic, fără să şocheze metaforic, fără să frazeze rutina, fără să ocolească jumătate de pagină pentru a ascunde în jumătate de virgulă un sfert de sentiment. Exprimarea clară a devenit o ruşine. Trăirea trebuie căutată cu magnetul, printre tonele de fier lexical. A devenit o modă să fim nişte sensibili în costume de oţel. Textul supercriptic, ambiguu până acolo unde poate fi reţetă de negrese, carte de coduri poştale şi epopee în acelaşi timp, cu ecouri wow, volane şi motoraşe, textul tehnic, încărcat cu pipeta dexisto-pomo - texte de acest gen nenorocesc poezia veritabilă. Cel puţin asta e părerea mea.
A nu se înţelege greşit! Eu nu susţin că ar trebui să ne dezbrăcăm, în public, până la suflet, dar nici extrema. Trebui să păstrăm măsura, aşa cum trebuie să facem distincţie clară între discursul patetic prin atitudine lirico-expresivă, şi discursul patetic prin stil.
În rest, sunt de acord cu tine: nu ai înţeles mare lucru, iar eu nu am scris un text genial.
pentru textul : Fragmentar deChiar mai inainte discutam pe YM cu un pusti de 19 ani, aspirant catre poezie, i-am dat sa citeasca din textele tale vechi de prin 2004, 2005, de pe ago si ma intreaba daca mai e valabil stilul clasic, ii spun ca da, e singurul care rezista timpului. Si cu ocazia asta am recitit si eu vremurile bune, iar acest text mi-a amintit de ele; prin ritmul sau interior mi-a amintit de vremurile cand poezia ne ocupa tot timpul, oriunde am fi fost. Ma bucur ca, parafrazand titlul meu, tie ti-a reusit un poem bun.
pentru textul : text cu oameni care nu mă surprind deEmil, cu indoit respect, ce anume ti se pare ilar in imaginea unui canish? "Intre elemnetele de bestialitate... lupii cu limbi rosii - tipul stomac de balaur e o amintire de barbat... Ce cauta partea aia acolo ?" fara suparare, dar chiar n-am inteles ce vrei sa spui, ce anume intrebi. "Apoi... cat de poetic poate fi un stomac, fie el si de balaur... e alta discutie." Da, intr-adevar, este o alta discutie. sper sa o continuam maine, dupa ce-oi pricepe ce ai vrut a zice in propozitia aceea bolduita.
pentru textul : Un stomac de balaur detextul acesta merită tradus în româneşte. un alt titlu ar fi un mare plus.
cu un astfel de text aş bate la porţile premiului nobel. :)) faţă de societatea literară, tu, Corina, ţi-ai făcut datoria. text excelent. mie mi-a plăcut pînă la os şi oridecîteori revin pe pagina ta recitesc acest text cu mare plăcere.
pentru textul : Costa's demulțumesc pentru observații. nu cred că sînt de acord însă cu unele dintre ele. de exemplu „recunosc” de la început poate fi și un dialog cu sine. iar indecența poate fi și o concluzie subiectivă, născută dintr-un anumit gen de prejudecată. a considera că oricine își începe așa un text (fie că o face la modul personal, fie că vorbește din perspectiva unui eu poetic) manifestă un gen de indecență poetică mi se pare puțin cam neglijent interpretat (sau simplist). dar asta, evident, este rezerva mea. mai ales că nu înțeleg cum ai ajuns la concluzia că „restul poemului nu susține această abordare”. următorul comentariu chiar că nu l-am înțeles. am senzația că nu ai argumente și ai început să te legi de adjective. nu îți place cuvîntul ultim? sau desuet? hai sa fim serioși. mă tem că ai citit în grabă.
pentru textul : last bohemian decare este baiul cu „emfatic și gol”? de ce nu spui că nu îți place sau că sună prea „clasic” pentru gustul tău? dar a spune „forțat, fără substanță” mi se pare, nu știu cum să spun... cam „emfatic și gol” (sic!)
am senzația că îți plac numai lucrurile acide, vitriolice, mușcătoare. și nu e o problemă să ai „momente” cînd simți nevoia după așa ceva. dar a face judecăți de valoare în virtutea a ceea ce eu aș numi un moft, mi se pare relativ superficial.
poemul acesta, împreună cu alte 4, a constituit materialul meu trimis la un concurs de poezie în Romania și pentru care am câștigat premiul de poezie. ceva de genul Dan Herciu la Cluj. nu mai poate fi prelucrat. crematoriile sunt ceva ce țin de soare în mod absolut. că-i aici, că-i acolo, dincolo de orizont, departe, în Australia sau pe Marte, undeva, în sistemul nostru solar sau pe suprafața lui, ele există și au existat și la crearea omului... pomul cunoștinței ar fi ciuntit din punct de vedere biblic dacă n-aș fi făcut precizarea. era pomul cunoștintei binelui și răului, așa cum era pomul vieții. necesita menționarea... "nu e bine ca omul să fie singur" este constatarea lui Dumnezeu, admirabilă de altfel. eu i-am schimbat obârșia, punând-o în mintea lui Adam, dar nu el a rostit-o, el a simțit-o doar. recunosc, nu e poezia perfectă, pe aceasta o caut încă, fără să fi ajuns la ea. mulțumesc însă, Căline, pentru vizită și comentariu.
pentru textul : Adam desînt si eu un nesuferit. dar lupta cu gospodinele aciuate pe situri literare la menopauza e în van
pentru textul : sînt un nesuferit deun text care a reusit sa ma faca sa zimbesc pe ziua de astazi. un univers care parea atit de vesnic si care pentru adolescenti este astazi aproape un fel de mitologie.
pentru textul : Indolența morții deDragă Sebi,
Mai întâi de toate, sper ca aceste rânduri să nu te găsească surd, nu că ai citi cu urechile, dar poate vei dori să pui pe oareşcine să-ţi citească această filipică, să te simţi ca un conte lungit între (i)ele, spărgând struguri muiaţi în sos de migdale şi accesând Hermeneia. Aşadar, dragul meu posibil surd:
află că am luat la purtător neuronal semnul antibormaşină şi mi-am achiziţionat una bucată. Una bucată de tir plin. Sincer şi complet onest şi corect să-ţi spun, m-am codit cum se codeşte craiu' la-nsurătoare timp de câteva zile + v'o două săptămâni - să i-l lipesc mârlei pe uşă, să nu i-l lipsesc, să i-l lipsesc, să ma atârn de tavan... Pentru că de ce din ce motiv: datorită din cauza faptului că, imediat după primirea scrisorii tale (pe care am simţit-o ca pe a doua venire a mântuitorului şi pe care am sărutat-o stând în genunchi, cu moaca spre răsărit, cum am mai sărutat numa' la 13 ani, când m-a pus Vivina, în vie, să-i pup rotulele, prin ştrampi, vreo patru ceasuri, de mi-am făcut un bot cât Cheetah ) , imediat după scrisoarea ta, spuneam, mi-am luat un rânjet de asin mângâiat dupa ceafă, mi-am pus cămăşa de duminică, m-am dat din urechi până-n călcâie cu agheasmă, mi-am îndesat o legătură de usturoi în chiloţi şi am tăbărât la uşa ţopârlanului comunist, adică a ucigaşului de ciocan, scăriţă şi nicovală. Mi-a deschis şi m-am mirat până la stupefacţie uluită că, de data asta, nu mai era în bipu' gol şi nu se mai scărpina în icsicselul plin, ci era aproape decent: chilot tip zeghe Jilava, care cădeau elegant până sub genunchi, maiou tip tractor U650, cu "anchior" galben, iar din pieptul său răsărea neterminatul peisaj al lui Grigorescu - Pădure cu mistreţii morţi. Zâmbea apocaliptic şi, între trei coji de răsărită pe care mi le-a tuflit între ochi, m-a intrebat ceva aproape inteligibil. Cum era prea târziu să fug, iar zborul prin geamul de pe casa scării mi se părea oarecum riscant, m-am mulţumit să-i laud tonusul, să-i spun că ultima partitură după Vivaldi îi iese nemaipomenit atunci când o începe la trei de noapte. Apoi, numai şi numai ca să-mi dovedesc restul infim de bărbăţie şi puterea de încasare, am adus vorba de semnul despre care mi-ai spus. După numai cinci vorbe şi trei interjecţii din partea mea, târla s-a prins ce şi cum si mă aşteptam la o dură discuţie contradictorie, cu argumente aristotelice, de tipul cosmosului mitizat, despre utopia libertăţii din perspectivă metafizică, despre defragmentarea logosului ideilor înnăscute, până la discrepanţa dintre cotitura lingvistică şi aparenta lipsă de nevoie a limbajului în arta castraveciorilor în oţet. Numai că totul s-a terminat mult mai paşnic: fleoşc, fleoşc, bum, bum! Dârla mi-a aplicat, destul de subversiv, două palme peste gât şi două nucleare dorofteice sau butice în ochiul stâng, de-ţi scriu acum cu lupa. I-am mulţumit pentru timp şi am plecat legănatu.
E de prisos, dragul meu Sebi, să-ţi mai scriu că n-am mai putut să stau în propria mea casă şi m-am mutat în tir, tir care e luat cu chirie şi-l mai am la dispoziţie trei zile, M-am culcat printre acele semne îmbrăţişând, destul de mămos, bucăţile de carton. N-am abandonat nicio secundă lupta. Când m-am trezit, i-am dat unui puşti 5 lei, de acadele, ca să-i bage jigodiei, pe sub uşă, un semn de ăla. A venit înapoi, mi-a arătat 50 de lei, m-a intrebat dacă am idee de unde-i are, apoi a scos o praştie şi mi-a spart geamul de la bucătărie. M-am strecurat eu însumi (că fie-s curajos din cale-afară, fie a început să-mi placă bătaia) până la pragul dobitocului, şi i-am umplut uşa de cercuri roşii. Ah, nu vreau să-ţi spun ce orgasm de linişte mi s-a pogorât din urechi, ce satisfacţie (mu)zeistică am avut... A doua zi mi-a explodat butelia.
Azi noapte, chiar când îţi scriam acest bocet, fiind în tir, am îngheţat. Cataclismul metalic se auzea din podea. Până să fiu în stare să raţionez din nou, s-a ivit ţestosu' mârlanului, purtat de o rânjeală demonică şi ştirbă. Apoi, ca Lucifer din fundul iadului, a apărut şi bormaşina rotindu-şi halucinant limba oţelită. N-am mai auzit decât "mi-era frică să nu mori, ţi-am făcut aerisire".
Acum bat străzile, e 4 de noapte ori de dimineaţă, şi mă gândesc că nu mai am decât o soluţie, cea mai inumană cale de apărare pe care am sperat să n-o pun în practică niciodată: mă voi propti în uşa lui, îmi pun armură şi coif, şi încep să-i recit din Adrian Păunescu. Dacă nici aşa nu crapă râia, înseamnă că nu există Dumnezeu.
Acum te las, sper să te regăsesc în toate urechile.
Cu prietenie,
pentru textul : Jurnal de vecin. Bormașina cu surdină decamaradul tău de tortură.
eu vreau niste uni-versuri pentru asteroizi mai periculosi decat poetul solar
pentru textul : Opalescențe de... pentru nostalgia reținută a versurilor, pentru îmbinarea ideilor cu imaginea de ansamblu, în special pentru versurile: să nu regreți ne repetăm complice din cînd în cînd războaiele ca și ploile sau revoluțiile au ceva frumos ca un fel de pandant pe haina ternă a vîrstelor noastre mature ... și...aștept rama:)! (nu ar putea fi copilăria... de altă culoare, una caldă?)
pentru textul : antiplatonice VI deAlma, multumesc dar iubesc Haiku..se pare ca nu e dragoste impartasita :) am sa incerc sa modific dar nu acum se apropie dimineata :)mc
pentru textul : Onoare deTextul este acesta ( cred) : dacă ai ști dacă ai putea să auzi pentru tine ziua aceasta și toate aceste daruri menite să-ți aducă pacea să plîngi împreună cu mine să te bucuri împreună cu mine din tot sufletul din toată inima cu tot cugetul tău spre mine treptele să urci Ar urma suprapunerea de planuri. Dar încă nu știu.
pentru textul : Mă cațăr pe curcubeu prin ploaie desuferinta poetica se preteaza la convalescente placute. chiar si in cazul nevindecarii de cuvinte, se castiga ceva. nimic nu se pierde totul se naste pe crucea lor. cine nu crede, ține cuiele...
pentru textul : angemon deN.L.R... intotdeauna nu este importanta viata in sine ci modul in care o traiesti... apropos de Ioana. Multumesc pentru aprecierea ta lasata sub textul Biancai... spun astfel pentru ca am ales sa contribui foarte putin cu "vocea" mea pentru ca ea "canta" foarte frumos. Aranca...
pentru textul : Orléans deda Paul, probabil ca asa e. eu cuvantului "pretios" ii atribui valente ce tin de o rostire pretentioasa, mai putin lirica...
pentru textul : corupt de bătrânețea unei idei decred ca stii ce vreau sa spun.
"n-am învățat niciodată să profit
de pe urma oamenilor", mie imi suna mai mult a discurs politic decat poetic, o spun cu zambetul de rigoare pentru ca stiu ca nu o sa schimbi nimic, dar acolo am simtit eu ca poezia isi pierde un pic tonul senin-ironic.
ganduri bune!
daca nu ar fi rima asta, "pasa/ceva/altundeva"! si "sa calci peste taceri" pare prea uzitata... de altfel e un poem cu mopete, molii si ceai intr-o noapte de ianuarie: "și iată acum nu e nimeni acasă până și moliile au plecat să moară altundeva" astept informatii utile de la/despre/de mopete...;)
pentru textul : poem cu molii deîți vorbesc din perspectiva unui romancier, adică și el domn, să vorbim puțin, și să scriem romane, că oricum femeile sunt cu pretenții, nu știi niciodată ce alte romane țes ele în căpșorul bucălat. eu zic să îl scrii cu o femeie, e mai șic. numai ce te faci cu cheful de a mânui personajul principal? poate pierzi și romanul, și femeia, și atunci să vezi...
pentru textul : Radu, hai să scriem un roman! deda,Sorin, un spatiu fabulos pt. memoria mea...multumesc de trecere !
pentru textul : Spații necunoscute dedacă era o însemnare de jurnal şi fără poetizările care apar în text, era ok, dar aşa cu toată versificarea, e o chestie în formă de poezie, atât, o chestie în formă de poezie. scuze
pentru textul : abjectivalia deA spune despre oricare dintre textele mele că e scris "neglijent" înseamnă a confunda poezia pe care o scriu (pentru că îmi lucrez textele, atât cât mă pricep). Dacă te-ai referit la nivelul ideatic de aici, știu că sunt unele pasaje care, intrinsec, "mai mult de atât nu pot să dea". Nu mă supără critica, din contra, o aștept, altfel aș ține textele în sertar. Voi ține cont de observațiile tale, așa cum am făcut întotdeauna. Mulțumesc.
pentru textul : shortcut to L.L. dePagini