dane, cuvintele tale mi-au amintit de duminicile in care cantam in corul bisericii cu fratele meu. te ține vocea? ia loc aici, multumesc

O poezie mai veche, Sorin? :-) sau o întoarcere către diminețile mărunte? delicată imagine. //...

eu ti-as recomanda sa iti stergi cache-ul si sa inchzi browserul si apoi sa il pornesti din nou. spune-mi daca obtii vreo imbunatatire

e un text, frumos, liniștit. aceeași voce plăcută care te îndeamnă la meditație. mi-a plăcut mult prima strofă.

O datorie de onoare ma obliga sa scriu si eu despre ce ai scris si publicat. M-am uitat peste poemele tale, fac parte din zona in care se scria acum vreo 15 ani. Totusi, nu trebuie sa crezi ca este o acuza, este, in fond, o chiar perfecta metoda de lucru pe care si eu o experimentez inca. Desigur, vorbesc de pe pozitia unui autor care nu mai scrie de multa vreme poeme de o pagina ci, asa cum s-a putut vedea din volumele publicate in ultima vreme - este vorba de un poem-proza-eseu care ocupa o carte. E posibil sa ne fi cunoscut la Sibiu? Am stat acolo 7 ani dar nu-mi amintesc sa te fi intalnit, cu atat mai mult cu cat am prieteni ce au terminat Institutul Teologic "Andrei Saguna" acolo. In sfarsit, ca sa ma refer la poeziile tale - nu cred ca sunt multi autori care continua aceasta linie. Nu e "de rau" oricum. Acest poem cred ca merita o penita de aur chiar si pentru simplul fapt ca exista aici: "In spatele umbrelor/ Nu vor mai fi/ Decat umbre". Sa ai pace, Dancus

eu șase ani frate-miu patru stăm în poarta bisericii ca niște sfinți născuți prematur pe deget verigheta lucește ca un bănuț pe fundul apei pumnul tău în pumnul iubitului frământat ca o bucată de pâine creierul e un mușuroi proaspăt cu mii de furnici tragem aer în piept ca și cum am trage benzina cu furtunul din rezervor ca să spun tot ce simt ar trebui ca toți porii să aibă câte o limbă flesh/urile tale sunt pline de patima, de suferinta, de dragoste de viata. Am selectat ce mi/a placut in mod deosebit. Nu comentez ce nu mi/a placut.

Nu știu, primele trei strofe curg bine, doar în două părți se rupe ritmul: "curioși căci" și "-am clipit măcar pentru că". Ultima strofă mi s-a părut însă expediată, de fapt nu strofa în sine, ci ideea. Poate ți-a fost teamă să nu te lungești, dar n-ai reuști balansul optim. Părerea mea. Iar "mintea lui urâcioasă" duce mai degrabă cu gândul la o glumă... Se simte o undă ironică prin toată poezia, dar din nou mi se pare ciudat că nu reușesc să-mi dau seama dacă e intenționată sau nu. Poate să fie vina mea, să nu fiu prea receptivă azi, habar n-am.

colegilor pt trecere si apreciere, ma bucur ca ati rezonat cu acest haiku.

la multi ani va doresc si toate cele bune

virgil, sper ca realizezi ca ai scris aici un text prost, sper ca nu din plictis. pentru ca daca constientizezi asta e totul ok. ec

cred că textul acesta ascunde și spune mai mult decît (nu) lasă să se vadă. pentru umorul discret. și pentru că mai aștept.

Poate fi experiment vizual, dar cred că mai degrabă e poezie cu poză. Încearcă să lucrezi pe text, schimbă ce crezi că s-a mai spus. Revin să citesc o variantă, mă anunți când e postată?

Asupra simbolurilor nu mă voi opri, a făcut-o Cineva cu mult mai bine decît aș fi reușit eu într-o mie de ani, o persoană de la care am primit cele mai prețioase daruri, de care îmi este nespus de dor și trăiesc cu sentimentul cumplit că poate nu am meritat trecerea ei prin pătratul vieții mele. Nu voi insista nici asupra curentului impresionist cunoscut și studiat de exegeți cu mult mai erudiți decît mine, ar fi curată lipsă de modestie să mai insist. Am decis să-ți dau un răspuns citînd din cultura generală: Existenta acestui munte ma relaxeaza, spune Paul Cezanne. Voi da la o parte voalul frunzisului tau si te voi putea contempla in voie. Lasa-ma sa privesc, nu-ti cer mai mult. De la micimea mea omeneasca catre eternitatea ta de stanca si gheata. Atata vreme cat vei exista se va putea vorbi si despre timp. Apele curg, anotimpurile trec, oamenii se nasc si pier. Tu vei privi din inaltimea ta aceasta divina comedie umana. Orgile Patagoniei, Catedralele Alpilor, Tronul Zeitatilor Himalayei, Ghetarii de la Ecuator din Kilimanjaro, Regina Muntilor Piatra Craiului a Carpatilor nostri. Tot atatea nume pentru perenitate. Si noi, la poalele eternitatii. Oaspeti mereu, primiti cu drag sau cu reticenta, asa dupa cum dicteaza capriciile gazdei, contemplam spectacolul. Cuceritorii inutilului, Prin noapte si gheata, Oameni si munti. Tot atatea evocari ale incercarii de a accede la indestructibil. De a ne investmanta in straie anti-efemer. Vantul sufla unde ii e voia. Tu ii auzi vocea, dar nu stii nici de unde vine si nici incotro se indreapta. Il vei adulmeca mereu si iti va fi mereu enigma. Pastorala si Furtuna lui Beethoven, Alpii lui Hesse, Fuji San-ul lui Hokusai, Tian Shan-ul lui Aitmatov. Tot atatea inchipuiri ale noastre despre ceva ce nu vom putea patrunde pe de-a intregul niciodata. Voi pasi mereu cu sfiala si in varful picioarelor in cotloanele sale, imi voi tine respiratia, voi asculta linistea si voi ramane uimit la vederea maretiei. E ca o datorie. Datoria de a fi uimit, tacut, contemplativ si recunoscator. Si, oare, nu tocmai asta inseamna dragoste? Cand mai ramane ceva, orice, de descoperit? Cand ceva mai pastreaza inca urme de necunoscut si devine, deci, demn de explorat? Nu e umbra mai tentanta si mai ispititoare decat lumina orbitoare? Nu devine viata mai justificata si mai demna de numele acesta atunci cand mai ai ceva, orice, de invatat? Nu e acesta sentimentul cel mai reconfortant din lume si cel mai intimidant din aceeasi lume? Nu este somnul nostru rascolit si populat de vise ale noilor experiente, aventuri si descoperiri? Existenta muntelui ma relaxeaza si ma face sa ma simt mic si insignifiant, dar mare si puternic in acelasi timp. Sunt meschin, dar ma impartasesc din divinitatea stancii si comunic cu Divinitatea Cealalta. Sunt urat, dar buzele mele reflecta zambetul florilor aspre atinse de briza crestelor. Sunt intunecat, dar radiez in bezna mea, luminat fiind de razele rasaritului cu soarele sau cu tot. Sunt murdar, dar ma curat pentru o vreme cu viscolul, cu grindina, cu gheata ce curg din cer. Si apoi, intr-un inevitabil candva, ma voi inalta in locul in care culmile imi vor deveni masuri ale staturii mele. Voi incheia precum zeii Himalayei, precum cristalele de gheata din avalansele Fagarasului, precum zanele din Valea Cerbului. Voi pasi in afara anotimpului acesta efemer care e existenta. Nu voi mai avea inaintea mea viata, ci numai timpul. Nu voi mai participa la viata mea traind-o, ci voi vedea timpul devorand viata. Gandul ca muntele exista imi va fi morfina si va face supliciul suportabil. Atunci voi da la o parte draperia micimii si voi fi demn de muntele pe care l-am iubit. Nu voi obosi niciodata luptand, pentru

chiar ma intreb cum scrie katia kelaro poezie. fiindca e interesant sa o citesti. pe alocuri are unele chestii mai aiurea, precum chestia cu piroga sau chestia cu foc! am doua impresii, una ca citeste foarte mult, poate prea mult si e prea plina de cuvinte si imagini care o cam dau peste cap, doi ca ii place sa picteze cu cuvinte, chiar daca uneori mai scapa cite o culoare disonanta. in general insa ii lipseste "the story line", ceea ce as zice e un pacat geneal feminin, femeile simt mai mult decit pot sa inteleaga. ok, acum toata lumea o sa ma acuze de misoginism...:)

Poetul, omul care alege poezia peste trecerea unei prăpăstii cuvintele îi dau aripi si nu moare trăiește in noi ,mi-a plăcut textul tău Virgil o zi frumoasă încontinuare.