merci Aranca, eu zic sa nu vorbeasca despre limba greaca oameni care nu stiu depre ce vorbesc. in greaca veche exista doua cuvinte: Apokalupto, care este un verb si inseamna a descoperi, a revela, a dezvalui, a dezgoli sau a face de cunoscut, a manifesta, a scoate la iveala, a da in vileag ceea ce era necunoscut pina atunci si Apokalupsis, care este un substantiv feminin si are trei intelesuri 1. dezgolire, dezbracare de haine, 2. a. referire la lucrurile necunoscute pina atunci, b. referire la lucrurile sau persoanele care pina la momentul vorbirii nu era ingaduit sa fie vazute dar care in acel moment devin vizibile, 3. manifestare, aparitie, aratare, vedenie Nu stiu cine e Anais Clanet dar am senzatia ca nu stie limba greaca nici macar asa ca hobby. Mel Gibson nu face parte din distributie asa dupa cum nu l-am vazut nici in Patimi dar nu vad ce ce ar fi asta o problema. Specialistii in conspiratii au o imaginatie bogata dar nu stiu de ce putem folosi numele lui Tim Burton in formulare numelui filmelor sale (vezi Tim Burton's Corpse Bride) fara ca el sa apara in ele si nu am avea voie sa spunem Mel Gibson's Apocalypto. Mel Gibson este regizorul filmului si eu zic ca face treba destul de buna. La urma urmei a fi controversat nu e neparat un dezavantaj.

Am sa incep prin a critica titlul... cred ca prea ai vrut sa sara in ochi acel dupa, depasirea conditiei initiale... cred ca simplu ... metamorfoza... cuprindea toate sensurile. Apoi genul acesta de inceput, ca o definitie relativ incompleta, racordata doar la prezentul celui care citeste mi se pare ca are prea putina forta sugestiva, chiar daca versurile urmatoare tind sa echilibreze. Mi-au placut: "cerul e un plămân înnegrit de funinginea jertfelor"; "un corb ciugulește ochii luminii"... desi aici paradoxul este poate prea cautat, prea manifest. In ultima strofa parca era vorba despre un alt cuvant... populata... tu ai pus "încrustată" care suna si mai aiurea... daca e sa fim putin mai liberali si sa ne gandim la unele dintre miturile genezei ai putea scrie fara frica "copuleaza". Ce nu mi-a placut: 1. renunti prea usor la primul nivel al lecturii, nu-i prea exploatezi posibilitatile de sugestie primara 2.utilizezi inca expresii deja uzate din punct de vedere literar 3.te folosesti de formule compuse in care puterea cuvintelor din acestea se pierde ... "cenușa cărților arse", "alveole de credințe sticloase", "protoplasmă fecundată de umbre". 4. am si eu rezerve fata de buza aceea de lup... nu stiu cum sa o apuc... e clar vorba despre instincte primare, despre lumea aceea in alb si negru dar buza trimite la o altfel de sexualitate, chiar si asa asezata acolo ca un soi de perdea, ca un himen. In concluzie... textul este inferior altor creatii pe care le-am citit in pagina ta... pare lucrat insa n-a fost sa fie inspiratie. Am si eu un text despre care i-am spus lui Virgil ca l-am postat ca sa nu ma mai bantuie:)

Cred că nu este unul din textele tale reprezentative, Nuța! Te citesc cu drag, însă! Toți avem momente mai bune sau mai puțin bune. Sensibilitatea ta este remarcabilă! Gând bun!

Draga mea Alma, așteptam să mă-ntrebe și pe mine cineva de vorbă, de-aceea cînd am început să povestesc, nu m-am mai putut opri. Sora mea dragă, sînt bucuroasă și onorată de trecerea ta, de cuvintele frumoase pe care le-ai lăsat și pe care le voi păstra la loc de mare preț dar și mai bucuroasă sînt de modul în care ai perceput impresionismul acestui tablou. Impresionismul, acest cuvînt inventat de intuitivii jurnaliști francezi pentru a prezenta publicului încă prea puțin familiarizat cu noul curent artistic din epocă, cum trebuie privită opera atît de refuzată și de controversată a acestora. Post-impresionismul al cărui capăt de coloană a infinitului îl reprezintă Cezanne, a stîrnit de asemenea mari controverse, atît de mari, încît nici cel mai bun amic al acestuia, Emile Zola, nu l-a înțeles și l-a denigrat. ȘI-aici am atins mai mult involuntar și absolut nevinovat un punct nevralgic al criticii autofage romănești de după 1990.

Adriana, citesc si uite ca apreciez efortul tau (demn, desigur de o cauza mai buna) de a scrie asa com la acest poem care ar zgaltai pana si recycle-bin-ul. Te astept, daca ai chef, la un duel pe floarea de gladis, daca tot esti editoare sau ce-oi fi tu. Andu

Pentru Boba

Grafică Florin Pucă

mulțumesc pentru clarificări. iată o comunicare fructuoasă!

primele doua strofe imi plac foarte mult... de fapt intreaga poezie! exista naturaletea ce ma atrage , dar si continutul. felicitari Silviu, si Sarbatori fericite! Las semnul meu de apreciere si prietenie... cu drag.

daca tu consideri versul alb proza in versuri, atunci, ovYus, iti multumesc pentru delicatul tau comentariu.

Curge textul ăsta de nu-i adevărat. O scriitură bună, neîmpopoțonată inutil. Mi-a plăcut. Mai ales prima parte. Și a doua e bună dar parcă ici-colo, am auzit dialogul scârțaind. Puțin.
O lectură plăcută. Citesc și a doua parte.

Unii au o intuitio vera iar altii una de…cacao. Și aia «vera» se verifică ulterior (in cele mai multe cazuri) obiectiv. Deci ce a fost mai întâi ? În altă ordine de idei, recomand cu căldură, « Lebăda neagră » a lui Taleb (Curtea Veche). Care demonstrează cât de tâmpiți putem fi când extrapolăm, statistic, «tendințele» cf. și în numele unei «raționalități» (iluministe) și rămânem cu gura căscată când se întâmplă ceva cu totul neașteptat : un eveniment « catastrofic » în termenii lui R. Thom . In încheiere mă vod obligat să repet ce am spus în altă parte: “…Pe vremea când îmi formulasem ideile despre percepția evenimentelor aleatorii majore, am ajuns la impresia vie că mintea noastră este o minunată mașinărie de producere a explicațiilor pentru tot felul de fenomene, dar, în general, incapabilă să accepte ideea nepredictibilității” ne spune Nassim Nicholas Taleb, în bestsellerul său „Lebăda Neagră” [20]. Și, mai departe: „Aceste evenimente erau inexplicabile, dar oamenii inteligenți se considerau în stare să furnizeze explicații convingătoare pentru ele – după ce faptele se petreceau. Mai mult, cu cât persoana era mai inteligentă, cu atât mai valabilă era explicația. Mai îngrijorător este faptul că toate aceste convingeri și povestiri aveau în aparență coerență logică, fiind lipsite de inconsistențe”. Ca să încheie: „Cine a prezis apariția creștinismului ca religie dominantă în bazinul mediteranean și mai apoi în lumea occidentală? Cronicarii romani ai vremurilor respective nici măcar nu au observat noua religie. Se pare că puțini dintre mai-marii timpului au luat ideile acelui evreu, aparent eretic, destul de în serios pentru a se gândi că vor lăsa urme în posteritate. Avem o singură referință din acea vreme la Isus din Nazareth – în „Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor”, a lui Josephus Flavius – care și ea ar fi putut fi adăugată mai târziu de un copist zelos. Dar dacă ne gândim la religia concurentă, apărută foarte puțin mai târziu? Cine a prevăzut că o bandă de călăreți își va extinde imperiul și legea islamică din subcontinentul indian până în Spania doar în câțiva ani? Răspândirea islamului (a treia ediție, ca să spunem așa) a fost complet impredictibilă, chiar mai mult decât apariția creștinismului, Mulți istorici care au studiat fenomenul au rămas surprinși de iuțeala schimbării….Paul Veyene vorbește despre o răspândire a religiilor similară cu cea a bestsellerurilor – o comparație care demonstrează impredictibilitatea…” Și, revenind la zilele noastre, cine a prevăzut căderea comunismului, care a dus la faliment cercetările futurologice pe termen lung, de mare succes la un moment dat, ale celebrului Club de la Roma? Și, de curând, actuala criză mondială? „Istoria și societățile nu se târăsc. Ele fac salturi” [21]. Din ce în ce mai rapide în zilele noastre, ale globalizării și exploziei tehnologice a comunicațiilor, decât în trecut. Chiar și știința care, până nu cu mult timp în urmă, se baza pe o presupoziție indiscutabilă, de fapt o definiție, care spunea că orice teorie pentru a fi considerată științifică, trebuia să fie, dacă nu complet explicativă, cel puțin predictivă a trebuit să abandoneze acum, în unele cazuri, predictibilitatea. La început cu fereală. Trecând de la una certă, la una relaxată cu luarea în calcul a probabilităților statistice. Ca să ajungă apoi la teorii de genul „Catastrofelor” (R. Thom), „Fractalilor” (Mandelbrot), „Sistemelor disipative” (Prigojin) și chiar a …Haosului și auto-organizării (plecând de la cele ce se petrec în domeniul meteorologiei) a căror explicabilitate a devenit extrem de pregnantă dar cu predictibilitate inexistentă. În sensul că oricând se poate explica, post-mortem, aproape perfect, de ce un eveniment semnificativ cu apariție aleatorie s-a produs, dar nu se poate prezice, nici cu cel mai redus grad de probabilitate, când va mai avea loc un asemenea eveniment, dacă va mai avea vreodată loc. În acest sens, modelul propus de Deleuze pare a putea fi un draft al unei noi variante de teorie a Haosului. Cu atât mai mult cu cât și în cadrul ei se pare că există unele urme de «auto-organizare». Ceea ce, fie vorba între noi, ridică anumite semne de întrebare dacă asociem Haosul cu predicația «auto-organizării».

Pentru ca la ora 16 e programat un grup de copii care vor canta colinde si alte piese frumoasa. Continuam, eventual, dupa ei.
Va asteptam!

Am citit şi poemul, şi comentariile şi pot afirma că învăţ din ambele, apreciind că se menţine un ton echilibrat.
Voi încerca să spun cum se vede de aici, din nord, prin geamul aceluiaş tren :)
Recitesc titlul şi pare că am găsit o cheie, ceva ce înseamnă o întoarcere la 180 de grade, locul unei crunte lupte interioare pentru decizia de întoarcere.
Nu voi detalia, doar voi enumera cuvintele cheie: mersul trenurilor, ziduri dărâmate, voi schimba ceva grav, pot să ascund, plec departe, rana, mă desfac în bine și rău, cobor, îmi număr paşii, îmi îndrept umerii...Şi aici vine un vers şi un ,,timp trecut" în neconcordanţă cu timpul prezent, care m-a bucurat, şi anume ,, pe hol m-am întâlnit cu dumnezeu". Eu o văd ca pe o expresie de sine stătătoare şi bine sudată ( ,,întâlnirea cu Dumnezeu" ), e cu totul altceva decât o întâlnire oarecare cu oarecine. Mă tot întreb din momentul când am citit poemul ( din ziua postării ), de ce verbul la timpul trecut? Poate pentru că întâlnirea asta se întâmplă o singură dată şi momentul acela devine un eveniment care îi poartă numele. Nu poţi spune ,,mă întâlnesc cu dumnezeu", nu poate fi un prezent continuu. E o dată, atunci, o clipă, clipa când valul se întoarce, îşi revine în fire. El era acolo, fiindcă te aştepta, atunci era momentul cel mai bun pentru tine. Îmi amintesc tot de un vers de al tău ,, Eu te caut, Tu mă găseşti". Din momentul acela, dedicarea e totală, chiar şi primul născut.
Cam aşa am înţeles eu. Paul, ştiu că mă vei ierta, dacă am mers ,,pe lângă tren" :) Multe versuri sunt excepţionale, dar unul încă ,,îşi duce rana" şi depărtarea:
,,nu vei ști că plec departe
mai departe decât își duce rana
un ghepard"
Observ că scriind un coment, parcă înţeleg tot mai mult. E ca atunci când intru într-o pădure şi mă opresc lângă fiecare copac, lângă fiecare floare şi mă bucur teribil când dau de un izvor sau de un luminiş.

Mulțumesc, Alina, voi trimite. Mulțumesc, Virgil, am modificat.