nu prea vad ce legatura are cu tecstul incriminat felul in care scriu eu. ca n-am vorbit nici despre mine si nici despre tecstele mele, deci mi se pare deloc onest, ba chiar rautacios comentariul tau, plus ca e oleaca offtopic, plus ca valoarea mea literara nu se discuta in materie de termenii pe care ii folosesc in scrieri si nici nu se discuta aici. asa ca nu te mai alinta singur si accepta barbateste o parere. nu sunt eu cea mai justa parere, dar cred ca am libertatea sa mi-o spun. si stii bine, cand am avut de apreciat am facut-o fara tagada.

întârzii iarna dinadins, ca să fie şi mai frumoasă când o veni. la un moment dat chiar faci cititorul să se oprească şi să ciulească urechile: parcă se aude iarna! goana ta printre trecători, şi acel "câinii diii" - căci de unde reni, ei vin pe iarnă, nu?! - fac în aşa fel ca dorinţa de iarnă să fie precipitată. în fine, mai este şi sentimentul pe care îl laşi acelora cu care te intersectezi...
remarc.

Și să nu uit, felicitări tuturor celor care au citit, cum zice și Alma, e nevoie de curaj.

Între ironie şi nostalgie există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune un înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte despre un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer. După atâta „ironie” şi dezabuzare, de la un timp ne trezim, din ce în ce mai des, scăldaţi în „nostalgie”. Poate este o reacţie firească. Mai ales la cei de peste Prut visând la „patria mumă”; la restul, de regulă, despre copilărie; sau, în ambele cazuri, se recurge la „psalmistică”. Interesant este că „nostalgistica” este răsplătită, cum apare, cu remarcări (aici cu „peniţe”). Nu că nu merită măcar unele dintre texte, poate şi cel de faţă, dar acest lucru marchează o deschidere, o nevoie, a receptării. Până când se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la saturaţie. Ce va urma? O „nostalgie ironică” sau invers? Unele semne în această direcţie cred că pot fi identificate de pe acum. Mă refer, de exemplu, la textele lui Cozan (inclusiv prin folosirea miturilor răstălmăcite)

un poem reuşit şi în opinia mea, dacă ea contează pentru autor.
"oamenii călătoresc mai mult cu sufletul
am spus suflându-mi nasul" - aici e un gest natural şi universal care dă o culoare inedită, plăcută textului. inspirat spus.
singurul cuvânt care nu zic că m-a iritat, dar mi-a produs o tresărire a sprâncenei, e cuvântul "aeriană". eu aş căuta altceva acolo.

Sugestiv finalul poeziei. Mi-a placut de asemenea cum este exprimata ideea in strofa a patra. Poate ca uneori exagerezi cu detaliile. Nu stiu daca senzatia de fragmentare a fost una voita insa as miza mai mult pe genul de text in care strofele se impartasesc unele din altele. Sa nu uit, un titlu potrivit :)

textul mi-a amintit de George Dickie cunoscut pentru teoria culturală a artei (iată "că întotdeauna rămâne un reziduu uşor de recunoscut în toate tipurile de artă, indiferent dacă ele au valoare estetică sau nu". în treacăt fie spus, cum aș raporta cuvîntul rezidual la o a doua citire a unei cărți?)
acum nu știu care este raportul intuiție/lectură în textul de față (mă refer la autor) dar putem presupune, eu chiar cred, că el, autorul, avea instrumentele necesare pentru o zicere mai rafinată.
la asta mă refeream Paul, tema este generoasă și merită o abordare atentă.

o sa incerc sa fiu cit mai politicoasa ca sa nu te supar. imaginile primei strofe ar fi admisibile daca le-ar rosti un copil de gradinita care a auzit intimplator legea conservarii masei si face asocieri absurde din nestiinta. si intrebarile care urmeaza au un fel de inocenta necesara, dar prea mult patetism. parerea mea.

felicitari, Leonard ! si la la mai multe. sau la mai degraba si mai putine. am mai citit din poezile tale, unele mi-au placut, le-am si recitit, altele nu mi-au spus mare lucru. dar, ”vocea” ta ramane una de luat in seama in tabloul poeziei actuale.

da, yester, El... inaintea sarbatorilor crestine, care pe mine mai mult ma tulbura decat ma bucura, sufletul simte mai acut strainatatea... poate e doar o intoarcere in lacrima, la o culoare aproape uitata... atunci imi lipesc pe suflet o colinda, muzica aceasta ma imprieteneste iar cu lumea. iti multumesc de cuvinte! Lucian, m-as bucura daca m-ai lamuri putin in legatura cu acel cuvant: „oare?” cu sinceritate marturisesc: pentru mine Dumnezeu este ceea ce simt... nu stiu sustine adevarurile Bibliei.

Imi cer scuze, dar nu pot sa ma abtin sa nu sesizez aceasta situatie rizibila de a citi comentarii amestecate in limbile romana si franceza sub un text scris in limba franceza. Poate ca eu nu sunt capabil sa inteleg spiritul bilingv al emigrantilor... poate, dar tot hilar mi se pare, inca o data imi cer iertare. Ca sa nu mai zic ca imi cer iertare ca nu am scris aici nimic despre text, pentru ca eu cunosc limba franceza prea putin pentru a-mi da cu parerea aici. O parere pe romaneste, desigur. Andu

misterioasa ingrid, oceanul, ritmul actiunii, atmosfera poemului, ma duc cu gîndul la "solearis" al lui tarkovski. odata ce te poti mentine la distanta egala de amintiri, cred ca intuiesti si raspunsul ei. de fapt, e pozitia din care nu mai ai nevoie de raspunsuri, dar, odata ajuns acolo, s-ar putea sa tînjesti tocmai dupa senzatia de nesiguranta pe care o ai in fata unui raspuns atît de asteptat

da, exista. sint strazile. du-te. viata e frumoasa. Roma e spectaculoasa. "Ruines de Rome" se numesc si florile ce cresc peste tot, peste ruinele Romei.

...să mă "joc" cu poza ta. cred că se mai putea cîștiga în detalii prin creșterea timpului de expunere. altfel o dozare buna a noise-lui. despre actul artistic, așa e, mai trecem un munte, o apă...