pentru mine poezia incepe de la „corpurile voastre sunt acoperite
de pânze negre” ce-i mai sus e ok, nu-mi spune foarte multe, banuiesc ca s-a vrut a fi un preludiu, o introducere. Ai grija la timpuri, ca de ex aici ”el ne-ar fi așteptat în fiecare zi când ajungem acasă” - cand am fi ajuns acasa; s-ar putea sa fi optat pentru ruptura asta, dar este putin disonant, zic eu. :)
Nicholas, un text bun, unde reușești să redai atmosfera de caniculă și sentimentul de lehamite și de indiferență din anumite nopți insomniace de vară. Totuși, mai există și câteva sforțări de limbaj, prețiozități și redundanțe.
„ca cafea turcească-n ibric” - precizarea „turcească” e în plus.
„plânge după un sfârc frust de ninsoare” - „frust” - e prețios și redundant - poate lipsi.
„fain” - cuvânt destul de frivol, superficial, care nu prea dă bine în context.
Pe alocuri, mai ales la început, în primele 2 strofe, ritmul pe care-l impui textului șchiopătează puțin.
Ultimele 2 strofe mi-au plăcut cel mai mult, acolo unde reușești să conturezi câteva imagini bune și să impui un ritm mai alert.
Departe de a deveni iritante. Ca sa nu mai lungesc vorba, voi incerca, mai jos, printr-un fragment dintr-o lucrare publicată în altă parte, să spun ceea ce aș fi vrut să arăt numai în finalul unei serii de texte, serie care să mă conducă, încet dar sigur, la ceea ce afirmă Teologia Ortodoxă, Islamul îl spune și el, iar Extremul Orient, prin Budism (și, mai ales, prin Zen), dar nu numai, îl practică fără prea multă discursivitate care ne cam omoară pe noi occidentalii; și care se prelungște, într-adevăr diminuată și în Orientul Mijlociu cu care Occidentul s-a interferat (mai ales direct) în Evul Mediu * „2. Teologia (ortodoxă) Din punct de vedere teologic, se poate postula că există două căi de cunoaștere a Divinității: cea afirmativă - catafatică și cea negativă - apofatică (atât Lossky cât și Stăniloae își bazează acest postulat pe o întreagă tradiție patristică). Prima (catafatică) funcționează exprimând calitățile și atributele revelate ale Divinității; cea de a doua (apofatică) încearcă să depășească discursivitatea printr-o serie de negații. Teologia catafatică caută să cunoască Divinitatea în ceea ce este ea; cea apofatică, conștientă de incognoscibilitatea Divinității și de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este (Lossky). La Părintele Stăniloae, relația dintre cele două exprimări teologice apare mai organică și mai nuanțată. Cele două căi nu se succed una pe cealaltă într-un raport simplu evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi niciodată complet izolate una de cealaltă, având o existență oarecum ipostatică. Fiecare din ele are trepte și faze, care se constituie într-un urcuș duhovnicesc: 'Cugetarea folosește alternativ conceptele cu expresiile lor afirmative, cu cele negative, iar după un lung urcuș duhovnicesc, aproape numai pe cele negative' (Stăniloaie, 'Morala 3', p.189). La rândul lui, Vladimir Lossky ține să sublinieze că: 'Apofatismul nu este în mod necesar o teologie a extazului. El este, înainte de toate, o dispoziție a minții care refuză să-și formeze concepte cu privire la Divinitate' (Lossky, 'Mistica', p.67). Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte și pur intelectuale, 'care ar vrea să adapteze la cugetarea umană misterele înțelepciunii Divinității'. (Stăniloaie, Idem., p. 1, p. 193). De fapt trebuie să se petreacă trecere continuă de la speculație spre contemplație. 'După cunoașterea prin intermediul naturii a rațiunilor și a energiilor divine, urmează cunoașterea energiilor divine descoperite' (Stăniloaie, Idem, p. 195). Prima ar genera cunoașterea catafatică, iar cea de-a doua pe cea apofatică. Depistarea treptelor catafatismului este mai accesibilă, ea pornind de la afirmarea simplă a atributelor sau a calităților Divinității până la afirmarea lor cu ajutorul superlativelor absolute sau relative. Dar încă din treptele prime ale cunoașterii catafatice, se simte penetrând fiorul mistic al cunoașterii apofatice. Dar cunoașterea apofatică propriu-zisă înseamnă eliminarea aproape completă a elementelor pozitive de cunoaștere. În continuare, Părintele Stăniloae sesizează trei grade de apofatism. Primul îl reprezintă teologia negativă intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea mai mult intelectuală a conceptelor afirmate prin teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o constituie depășirea și a stării de negație și intrarea într-o stare de tăcere produsă de rugăciune. Este ceea ce Părinții, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul ('Epistole, Epistola I, Lui Caius, monah', p. 44) și Sfântul Grigorie de Nyssa ('Viața lui Moise', p. 32), au numit intrarea în întunericul divin (un întuneric de care vorbește și Ibn ’Arabi), un întuneric provenit din orbirea pe care o produce asupra ochilor sufletelor noastre slabe abundența de negrăit a luminii divine. 'Întunericul divin este lumină neapropiată', scria Dionisie diaconului Dorotei ('Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon', p. 54). Dacă Lossky pare să considere această stare ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei foarte «îmbunătățiți» mai există și o a treia treaptă, aceea a vederii luminii divine. Este o stare la care ajung numai foarte puțini, și aceștia cu intermitență. Este starea în care omul realizează cu adevărat unirea cu Divinitatea, după har. După Sfântul Grigorie Palama, nici nu s-ar mai putea vorbi în acest caz de o teologie propriu-zis negativă, aceasta fiind, de fapt, depășită prin intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, deplină, în care se iese din orbirea produsă de lumina divină și în care 'ochii sufletului încep să se obișnuiască cu ea văzând-o, devenind astfel cunoștință mai presus de înțelegere sau neștiință în sens de depășire' (Palma, 'Lumina', p. 308-309; Stăniloaie, Idem., p. 201). Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă (Stăniloaie, Idem., p. 205). După același teolog, 'teologia pozitivă face bilanțul celor cunoscute până acum, iar teologia negativă dă asigurări pentru cunoașterea viitoare' (Idem, p. 211). Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina divină de sus' (Stăniloae, Idem., p. 211; Palma, Idem , p. 310). Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă' (Stăniloae, Idem , p. 203, 205). Cele două căi de cunoaștere provin, în ultima instanță, din faptul că Divinitatea este, în același timp, și imanentă și transcendentă, cele două aspecte implicându-se reciproc (Lossky, 'Introducere', p. 37). Aș încheia această prezentare succintă a "Catafaticului - Apofaticului" teologic cu observația că o ilustrare practică a aplicării sale se regăsește în "Rugăciunea minții", așa cum este prezentată de Părintele Cleopa ('Ne vorbește Părintele Cleopa', Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2002, p. 7 - 32). Precum și în "Rugăciunea isihastă" (Parintele Serafim, 'Rugăciunea isihastă' în 'Revoluția Interioară', Ed. Herald, 2002, p. 129 - 146). Și mai adaug că o asemenea aplicare seamănă izbitor cu tehnicile extrem-orientale de "ridicare" a energiei Kundalini (C’hi în China, Ki în Japonia) (Osho, 'Kundalini', Ed. RAM, 1999).” * După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul. Mai vreau să adaug că, se pare, singurul dintre filosofi care a putut privi în profunzime, a fost Lucian Blaga cu a sa cunoaștere, aparent dihotomică „Paradisiacă” și „Luciferică”, Din „Trilogia Cunoașterii”. De altfel, chiar Părintele Stăniloaie după ce, inițial, l-a negat pe Blaga, ulterior a recunoscut faptul că gȃndirea acestuia se aproprie destul de mult de „Catafatic și Apofatic”. Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia. Și încă ceva. Prin anii ’70, niște filosofi marxiști (chiar din țara lui Marx, pe vremea aceea confundată cu RDG) de tradiție „aristotelică” (recunosc, vulgarizată; dar, oricum, o astfel de vulgarizare nu putea apare fără ca Aristotel să fi lăsat «substanța/materia primă» în coadă de pește) s-au apucat să identifice «substanța» cu Dumnezeu. Pȃnă cȃnd cenzura s-a prins și i-a pus la punct.
Și pe mine m-a întristat moartea lui Luciano Pavarotti. A fost, probabil, din puncte de vedere tehnic, cea mai bună voce de tenor a timpurilor noastre. Uneori aș fi vrut, totuși, să văd la el mai mult suflet în cantec, cum o simțeam din belșug la Placido Domingo sau Jose Carreras. Însă, orice ar fi, moartea lui reprezintă o grea pierdere pentru întreaga lume a muzicii. Mulțumesc pentru text, a fost o plăcută trecere în revistă a vieții unui artist fenomenal.
- Aici intru într-un spațiu intim, găsesc un fragment de jurnal. încărcătura afectivă a mărturisii - chiar și metaforizată, și nuanțată literar - mă determină cumva să nu caut, să nu pot vedea, să nu aud. fiindcă e ca și cum aș da buzna. o intruziune nepermisă. cineva aici vorbește cu sine și cu cei din sine însuși. e un discurs la marginea autodezvăluirii. imaginar sau nu, nici nu contează. receptorul se simte deja acolo, în spațiul autorului. e o filă de "sertar", de "scrin", de "memorie". Abia am îndrăznit eu să las impresia. De fapt, las un sunet interior. Aștept scrierile mai departe.
excelent! ca să vezi că și ei, sau poate mai ales ei, marii înaintași au avut măsura lor de omenesc, conflicte personale și nimicuri mundane. și au știut să le pună pe foc precum mecanicul de locomotivă pentru ceva mai mult decît o simplă vîlvătaie de emoții omenești. polemica este chiar sănătoasă dacă are un obiect semnificativ sau dacă măcar este purtată cu talent. mi-a făcut o plăcere deosebită lectura și am aflat lucruri pe care nu le știam. oare de au fost uneori profesorii de limba și literatura română în liceu atît de plictisitori...
La apa ființei șezut-am și plâns-am. Apocalipsa după Dăncuș vorbește pe înțelesul prietenilor săi, dar și pe înțelesul îngerului. Când prietenii dispar, rămân firele albe, verzi! ca iarba care crește. Când îngerul dispare ("din perimetrul ființei") rămân lacrimile obosite de pe trepte. Prietenii fiind "mereu alții" nu te văd îmbătrânind; îngerul da, îngerul da. Așa cum crește iarba, îmbătrânești, zice Ecclesiastul; prietenii nu, prietenii nu. Ei cred că numai "dispari" așa deodată pentru a apărea în altă parte (până la urmă așa și este, dar îmi place aici simplitatea exprimării unei psihologii umane complicate în ultimă instanță, căci greu ne vine să credem că vom muri vr'odată). Acestea sunt semnele "Apocalipsei după Dăncuș", semnele înverzirii și ale lacrimilor, ale nepăsării pe de o parte și ale obosirii ființei pe de alta. Câteva formule pline de expresivitate în a doua parte, cea gravă, a întâlnirii (iacobiene?) cu îngerul: "porțile negre din ochi", "cearcăne - morminte în care îmi îngrop diminețile", "perimetrul ființei". Pentru toate acestea, peniță.
Adriana,
să înţeleg că e şi bine, e şi rău, sau invers. În varianta iniţială, ultimele “versuri”- frânturi de rânduri, nu erau. Am vrut să par mai “bombă” de cât “fitil”. Ai dreptate, sunt în plus. Mulţam de atenţie.
Ştefan,
Eşti prea amabil. Sau nu am îţeles eu bine.
Mulţam pentru semn.
off topic. ma scuzati. cand sa dau penita, dupa ce m-am gandit bine, dupa ce am stabilit ce am sa zic, mi-au disparut toate din minte. un sentiment straniu, obstacole nedefinite...un ceva ...vroiam sa mai astept, insa viteza de inertie m-a propulsat totusi.
de acord cu Silviu. pana la ultimele 4-5 versuri miza e calma, banala chiar, dar ultimele 2 versuri face poemul.
la mestecarea cojilor de paine ar merge mai bine - rod coji de paine - pen'ca pe vremea cand iti ieseau dintii nu puteai mesteca papucii, ii puteai roade, eventual.
Rara avis in terris. Altayr mă duce cu gândul la steaua alfa din contelația Vulturul (Aquila) supranumită "Regele păsărilor", printre altele. Superbă imagine, bună pentru copertă de carte, nu neapărat SF. Are tonurile de culori care îmi plac foarte mult. Aș îndrăzni să sper mai mult, că va fi coperta viitorului meu volum de poezii?... Cu drag, /O\
multumesc Adrian de sesizare, am corectat! s-ar putea sa ai dreptate, prima strofa s-a scris de fapt singura poate de-asta are alta curgere, la celelalte am "muncit" mai mult... de fapt eu simteam necesara o continuare a ideii, de-asta nu m-am oprit dupa prima strofa... ma bucur ca ai trecut pe-aici!
poem tradus din swahili// un sublucru bijuterie...cum zic eu...rotite mici pentru aspectul muzical al existentei...filozofie clasa 1 ...
ar trebui să râdem mai încet
soarele ar putea să ne audă
crezând că suntem bine
ar arunca şi mai multă căldură
când vom culege flori pentru ea
să stai întins(ă) pe pământ
altfel se vor speria
retrăgându-şi petalele în adâncuri
să facem dragoste până o să ne usture
sub piele o să înflorească lichidul acela alb
curat precum izvorul din care bea noaptea antilopa gnu!
incadrate intre celelalte, parca mi-am dat seama de valoarea lor pentru mine si mai mult.
la sfarsit parca ele invinsesera/versurile care imi placeau mie/ si:
mi-e dor de amiezile în care amintirile cad dintr-un arbore al pâinii
poţi hrăni un sat de chirpici cu ele
între noi un zid se vede pe lună
îmi ţin răsuflarea de teamă să nu dispară totul
de la o vreme îmi sînt refuzate pe hermeneia textele ca inacceptabile. așa că-l pun aici pe cel mai recent, ca un exemplu. e un text excelent. ciudată politica saitului, nu? sau nu a plăcut atitudinea anti-imigrație, anti-neeuropeni, anti-mediteraneană, eurocentristă? poate nu e chiar așa cum pare textul, nu e un manifest politic, e un poem, deci nu vă supărați.
#14
în hoarde_____despuiați_____murdari_____mediterana ca un styx_____tu de care parte
alpii ca un styx_____tu de care parte_____europa la nord de mediterana versus europa la nord de alpi
steagul meu nu e un steag alb_____privește livada timp de un an_____vei ști ce ai de făcut
"Părerea mea este câ noua versiune are probleme tehnice și îți trebuie timp ca să corectezi greșelile." - asta e o petarda fumigena Andule. Intre ingineri se vorbeste cu referinte exacte nu cu metafore si poetizare. Astept punctul pe i, ca sa il corectez, daca este cazul. Altfel, de imbunatatire are nevoie probabil si whitehouse.gov. but that doesn't mean anything.
cu o mică istorisire. Acum câteva săptămâni am văzut un interviu cu reputatul academician Alexandru Surdu, un om de o valoarea profesională enormă dealtfel. Întrebat dacă e bine ca intelectualii să intre în politică în situaţii excepţionale cel puţin, el răspunde "fiecare să facă ce se pricepe cel mai bine".
Un răspuns halucinant, dezamăgitor. Un mod elegant poate de disculpare. Există o nuanţă fină aici. Dar o atitudine, un gest public într-o chestiune naţională înseamnă neapărat acţiune politică sau laşitate în stare pură ?
de indexat în acest inventar, cum ar fi de exemplu: fiecare cuvânt pe care-l scriam era o sinucidere...
m-am oprit la câteva informaţii succinte şi am dat drumul poemului să crească singur. da, oricine e binevenit să dea o ocheadă.
mulţumesc.
Indiscutabil ma refeream la suskind.. si la grenouille sau cum il chema pe acel personaj incredibil. multumesc de atentionarea asupra detaliului. Mircea nu stiu daca noi astia suntem foarte on-topic pentru tine, dar nu cred ca ai decat de castigat la urma urmei, asa, ca sa fiu si eu un pic chitros :-) Andu
Înțeleg ceea ce îmi transmiți. În vers e scris: după ultimul cerc (nu am spus "acesta"), va urma o secundă. Iar în ultima strofă: "mă aștern în vis" - aici, în vis, negrul este - prin negativ - alb, ceea ce deja trimite la altceva, nu la verde, sau cel mult și la verde în măsura în care aduni culorile într-o anume spirală. Fiindcă deschidem inocenți amintiri - trăiri ale noastre, ale celorlalți - din timpuri nenumite, cu mai bună ori nu pricepere. Ascultă-ți vântul, poarta rămâne deschisă. Mulțumesc pentru primul semn de aici, actaeon.
contextul in care eu m-am edificat la timpul respectiv domnule Blaj, era unul de ordine interna si Virgil stie perfect despre ce vorbeam. sugestiile le puteti pastra pentru redactia dumneavoastra.
Boba, Boba, hai să vorbim și serios (dacă putem). Vezi că am mai adăugat ceva la text. Spui matale: „negativismul e lung, mai lung decat calea ferata de la vascauti la barlad (vezi intrebari existentiale)”. Iar într-un com la alt text, vorbești despre «teologia negativă» sau «apofatică» cum se zice în ortodoxie; de ea, fără să fie numită, se vorbește și în islam; iar în budism – se practică. Wittgenstein, la rȃndul său, zice „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”; sau, eventual, să „se arate”, dacă e posibil. Ori cȃnd CINEVA, după ce s-a ajuns în vȃrful stȃlpului, «arată» (tot cu degetul «vorbirii»: „Realizează-l!” - e vorba de «vid») în loc să te uiți la «deget», mergi la ținta indicată. Dacă ești în stare să-l „realizezi” (sau nu), asta depinde de fiecare în parte! De la Nietzsche și pȃnă „teologia negativă” e un drum „mai lung decȃt calea ferată de la văscăuți la bȃrlad”.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
pentru mine poezia incepe de la „corpurile voastre sunt acoperite
pentru textul : electric - poeme de iarnă dede pânze negre” ce-i mai sus e ok, nu-mi spune foarte multe, banuiesc ca s-a vrut a fi un preludiu, o introducere. Ai grija la timpuri, ca de ex aici ”el ne-ar fi așteptat în fiecare zi când ajungem acasă” - cand am fi ajuns acasa; s-ar putea sa fi optat pentru ruptura asta, dar este putin disonant, zic eu. :)
un cadru deosebit pentru o lansare de carte, felicitari, sa fie de bun augur !
pentru textul : Lansare de carte decum putem vedea cartea daca nu venim la lansare? :)
Nicholas, un text bun, unde reușești să redai atmosfera de caniculă și sentimentul de lehamite și de indiferență din anumite nopți insomniace de vară. Totuși, mai există și câteva sforțări de limbaj, prețiozități și redundanțe.
„ca cafea turcească-n ibric” - precizarea „turcească” e în plus.
„plânge după un sfârc frust de ninsoare” - „frust” - e prețios și redundant - poate lipsi.
„fain” - cuvânt destul de frivol, superficial, care nu prea dă bine în context.
Pe alocuri, mai ales la început, în primele 2 strofe, ritmul pe care-l impui textului șchiopătează puțin.
Ultimele 2 strofe mi-au plăcut cel mai mult, acolo unde reușești să conturezi câteva imagini bune și să impui un ritm mai alert.
Citit cu interes,
pentru textul : colac peste pupăză deEugen.
Departe de a deveni iritante. Ca sa nu mai lungesc vorba, voi incerca, mai jos, printr-un fragment dintr-o lucrare publicată în altă parte, să spun ceea ce aș fi vrut să arăt numai în finalul unei serii de texte, serie care să mă conducă, încet dar sigur, la ceea ce afirmă Teologia Ortodoxă, Islamul îl spune și el, iar Extremul Orient, prin Budism (și, mai ales, prin Zen), dar nu numai, îl practică fără prea multă discursivitate care ne cam omoară pe noi occidentalii; și care se prelungște, într-adevăr diminuată și în Orientul Mijlociu cu care Occidentul s-a interferat (mai ales direct) în Evul Mediu * „2. Teologia (ortodoxă) Din punct de vedere teologic, se poate postula că există două căi de cunoaștere a Divinității: cea afirmativă - catafatică și cea negativă - apofatică (atât Lossky cât și Stăniloae își bazează acest postulat pe o întreagă tradiție patristică). Prima (catafatică) funcționează exprimând calitățile și atributele revelate ale Divinității; cea de a doua (apofatică) încearcă să depășească discursivitatea printr-o serie de negații. Teologia catafatică caută să cunoască Divinitatea în ceea ce este ea; cea apofatică, conștientă de incognoscibilitatea Divinității și de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este (Lossky). La Părintele Stăniloae, relația dintre cele două exprimări teologice apare mai organică și mai nuanțată. Cele două căi nu se succed una pe cealaltă într-un raport simplu evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi niciodată complet izolate una de cealaltă, având o existență oarecum ipostatică. Fiecare din ele are trepte și faze, care se constituie într-un urcuș duhovnicesc: 'Cugetarea folosește alternativ conceptele cu expresiile lor afirmative, cu cele negative, iar după un lung urcuș duhovnicesc, aproape numai pe cele negative' (Stăniloaie, 'Morala 3', p.189). La rândul lui, Vladimir Lossky ține să sublinieze că: 'Apofatismul nu este în mod necesar o teologie a extazului. El este, înainte de toate, o dispoziție a minții care refuză să-și formeze concepte cu privire la Divinitate' (Lossky, 'Mistica', p.67). Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte și pur intelectuale, 'care ar vrea să adapteze la cugetarea umană misterele înțelepciunii Divinității'. (Stăniloaie, Idem., p. 1, p. 193). De fapt trebuie să se petreacă trecere continuă de la speculație spre contemplație. 'După cunoașterea prin intermediul naturii a rațiunilor și a energiilor divine, urmează cunoașterea energiilor divine descoperite' (Stăniloaie, Idem, p. 195). Prima ar genera cunoașterea catafatică, iar cea de-a doua pe cea apofatică. Depistarea treptelor catafatismului este mai accesibilă, ea pornind de la afirmarea simplă a atributelor sau a calităților Divinității până la afirmarea lor cu ajutorul superlativelor absolute sau relative. Dar încă din treptele prime ale cunoașterii catafatice, se simte penetrând fiorul mistic al cunoașterii apofatice. Dar cunoașterea apofatică propriu-zisă înseamnă eliminarea aproape completă a elementelor pozitive de cunoaștere. În continuare, Părintele Stăniloae sesizează trei grade de apofatism. Primul îl reprezintă teologia negativă intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea mai mult intelectuală a conceptelor afirmate prin teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o constituie depășirea și a stării de negație și intrarea într-o stare de tăcere produsă de rugăciune. Este ceea ce Părinții, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul ('Epistole, Epistola I, Lui Caius, monah', p. 44) și Sfântul Grigorie de Nyssa ('Viața lui Moise', p. 32), au numit intrarea în întunericul divin (un întuneric de care vorbește și Ibn ’Arabi), un întuneric provenit din orbirea pe care o produce asupra ochilor sufletelor noastre slabe abundența de negrăit a luminii divine. 'Întunericul divin este lumină neapropiată', scria Dionisie diaconului Dorotei ('Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon', p. 54). Dacă Lossky pare să considere această stare ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei foarte «îmbunătățiți» mai există și o a treia treaptă, aceea a vederii luminii divine. Este o stare la care ajung numai foarte puțini, și aceștia cu intermitență. Este starea în care omul realizează cu adevărat unirea cu Divinitatea, după har. După Sfântul Grigorie Palama, nici nu s-ar mai putea vorbi în acest caz de o teologie propriu-zis negativă, aceasta fiind, de fapt, depășită prin intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, deplină, în care se iese din orbirea produsă de lumina divină și în care 'ochii sufletului încep să se obișnuiască cu ea văzând-o, devenind astfel cunoștință mai presus de înțelegere sau neștiință în sens de depășire' (Palma, 'Lumina', p. 308-309; Stăniloaie, Idem., p. 201). Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă (Stăniloaie, Idem., p. 205). După același teolog, 'teologia pozitivă face bilanțul celor cunoscute până acum, iar teologia negativă dă asigurări pentru cunoașterea viitoare' (Idem, p. 211). Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina divină de sus' (Stăniloae, Idem., p. 211; Palma, Idem , p. 310). Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă' (Stăniloae, Idem , p. 203, 205). Cele două căi de cunoaștere provin, în ultima instanță, din faptul că Divinitatea este, în același timp, și imanentă și transcendentă, cele două aspecte implicându-se reciproc (Lossky, 'Introducere', p. 37). Aș încheia această prezentare succintă a "Catafaticului - Apofaticului" teologic cu observația că o ilustrare practică a aplicării sale se regăsește în "Rugăciunea minții", așa cum este prezentată de Părintele Cleopa ('Ne vorbește Părintele Cleopa', Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2002, p. 7 - 32). Precum și în "Rugăciunea isihastă" (Parintele Serafim, 'Rugăciunea isihastă' în 'Revoluția Interioară', Ed. Herald, 2002, p. 129 - 146). Și mai adaug că o asemenea aplicare seamănă izbitor cu tehnicile extrem-orientale de "ridicare" a energiei Kundalini (C’hi în China, Ki în Japonia) (Osho, 'Kundalini', Ed. RAM, 1999).” * După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul. Mai vreau să adaug că, se pare, singurul dintre filosofi care a putut privi în profunzime, a fost Lucian Blaga cu a sa cunoaștere, aparent dihotomică „Paradisiacă” și „Luciferică”, Din „Trilogia Cunoașterii”. De altfel, chiar Părintele Stăniloaie după ce, inițial, l-a negat pe Blaga, ulterior a recunoscut faptul că gȃndirea acestuia se aproprie destul de mult de „Catafatic și Apofatic”. Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia. Și încă ceva. Prin anii ’70, niște filosofi marxiști (chiar din țara lui Marx, pe vremea aceea confundată cu RDG) de tradiție „aristotelică” (recunosc, vulgarizată; dar, oricum, o astfel de vulgarizare nu putea apare fără ca Aristotel să fi lăsat «substanța/materia primă» în coadă de pește) s-au apucat să identifice «substanța» cu Dumnezeu. Pȃnă cȃnd cenzura s-a prins și i-a pus la punct.
pentru textul : (2)Cȃte ceva despre Cantor, Aristotel și Dan Puric. Azi, Aristotel (doar ca pre-text) deUNU MAI bun ca altu', se-ntrec muncitorii... La noi, de unu mai, s-a luat curentu'.
pentru textul : UNU MAI deun text cu tenta romantica ca o balada disco...un elogiu discret trandafirului alb crescut in suflet ca dragostea...
pentru textul : Trandafirul Alb deȘi pe mine m-a întristat moartea lui Luciano Pavarotti. A fost, probabil, din puncte de vedere tehnic, cea mai bună voce de tenor a timpurilor noastre. Uneori aș fi vrut, totuși, să văd la el mai mult suflet în cantec, cum o simțeam din belșug la Placido Domingo sau Jose Carreras. Însă, orice ar fi, moartea lui reprezintă o grea pierdere pentru întreaga lume a muzicii. Mulțumesc pentru text, a fost o plăcută trecere în revistă a vieții unui artist fenomenal.
pentru textul : Partir c’est mourir un peu - Luciano Pavarotti deDin "glifele" cadavrului poemului a mai rămas câte o floare exotică, chiar dacă muzele nu se îmbată cu fiorolac
pentru textul : Cuvinte inventate. Fiorolac decongrats!
pentru textul : Baletistul-lansare de carte de- Aici intru într-un spațiu intim, găsesc un fragment de jurnal. încărcătura afectivă a mărturisii - chiar și metaforizată, și nuanțată literar - mă determină cumva să nu caut, să nu pot vedea, să nu aud. fiindcă e ca și cum aș da buzna. o intruziune nepermisă. cineva aici vorbește cu sine și cu cei din sine însuși. e un discurs la marginea autodezvăluirii. imaginar sau nu, nici nu contează. receptorul se simte deja acolo, în spațiul autorului. e o filă de "sertar", de "scrin", de "memorie". Abia am îndrăznit eu să las impresia. De fapt, las un sunet interior. Aștept scrierile mai departe.
pentru textul : casamaro deexcelent! ca să vezi că și ei, sau poate mai ales ei, marii înaintași au avut măsura lor de omenesc, conflicte personale și nimicuri mundane. și au știut să le pună pe foc precum mecanicul de locomotivă pentru ceva mai mult decît o simplă vîlvătaie de emoții omenești. polemica este chiar sănătoasă dacă are un obiect semnificativ sau dacă măcar este purtată cu talent. mi-a făcut o plăcere deosebită lectura și am aflat lucruri pe care nu le știam. oare de au fost uneori profesorii de limba și literatura română în liceu atît de plictisitori...
pentru textul : O confruntare literară: Ion Heliade-Rădulescu – Grigore Alexandrescu deLa apa ființei șezut-am și plâns-am. Apocalipsa după Dăncuș vorbește pe înțelesul prietenilor săi, dar și pe înțelesul îngerului. Când prietenii dispar, rămân firele albe, verzi! ca iarba care crește. Când îngerul dispare ("din perimetrul ființei") rămân lacrimile obosite de pe trepte. Prietenii fiind "mereu alții" nu te văd îmbătrânind; îngerul da, îngerul da. Așa cum crește iarba, îmbătrânești, zice Ecclesiastul; prietenii nu, prietenii nu. Ei cred că numai "dispari" așa deodată pentru a apărea în altă parte (până la urmă așa și este, dar îmi place aici simplitatea exprimării unei psihologii umane complicate în ultimă instanță, căci greu ne vine să credem că vom muri vr'odată). Acestea sunt semnele "Apocalipsei după Dăncuș", semnele înverzirii și ale lacrimilor, ale nepăsării pe de o parte și ale obosirii ființei pe de alta. Câteva formule pline de expresivitate în a doua parte, cea gravă, a întâlnirii (iacobiene?) cu îngerul: "porțile negre din ochi", "cearcăne - morminte în care îmi îngrop diminețile", "perimetrul ființei". Pentru toate acestea, peniță.
pentru textul : Apocalipsa dupa Dancus deAdriana,
să înţeleg că e şi bine, e şi rău, sau invers. În varianta iniţială, ultimele “versuri”- frânturi de rânduri, nu erau. Am vrut să par mai “bombă” de cât “fitil”. Ai dreptate, sunt în plus. Mulţam de atenţie.
Ştefan,
pentru textul : Fals tratat despre sponsorizare deEşti prea amabil. Sau nu am îţeles eu bine.
Mulţam pentru semn.
voi risca generozitatea mainii cu degete rasfirate. oricum va ramane singura penita. ce poet crezi tu ca mai apreciaza viata boema de baraca?:)
pentru textul : la baraca deda, am fost neatent la titlu. scuze. pe mine m-ar mira să încep să scriu din nou. dar voi vedea.
pentru textul : copiii florilor deoff topic. ma scuzati. cand sa dau penita, dupa ce m-am gandit bine, dupa ce am stabilit ce am sa zic, mi-au disparut toate din minte. un sentiment straniu, obstacole nedefinite...un ceva ...vroiam sa mai astept, insa viteza de inertie m-a propulsat totusi.
pentru textul : cromatic ps dede acord cu Silviu. pana la ultimele 4-5 versuri miza e calma, banala chiar, dar ultimele 2 versuri face poemul.
pentru textul : cafeaua de la ora 3 AM dela mestecarea cojilor de paine ar merge mai bine - rod coji de paine - pen'ca pe vremea cand iti ieseau dintii nu puteai mesteca papucii, ii puteai roade, eventual.
Rara avis in terris. Altayr mă duce cu gândul la steaua alfa din contelația Vulturul (Aquila) supranumită "Regele păsărilor", printre altele. Superbă imagine, bună pentru copertă de carte, nu neapărat SF. Are tonurile de culori care îmi plac foarte mult. Aș îndrăzni să sper mai mult, că va fi coperta viitorului meu volum de poezii?... Cu drag, /O\
pentru textul : Lemuria demultumesc Adrian de sesizare, am corectat! s-ar putea sa ai dreptate, prima strofa s-a scris de fapt singura poate de-asta are alta curgere, la celelalte am "muncit" mai mult... de fapt eu simteam necesara o continuare a ideii, de-asta nu m-am oprit dupa prima strofa... ma bucur ca ai trecut pe-aici!
pentru textul : în umbra părului tău decorectura in loc de "asupra ta să, te desființeze" se va citi "asupra ta să te desființeze"
pentru textul : de vorbă cu o sabie demi-au placut versurile astea la nebunie:
poem tradus din swahili// un sublucru bijuterie...cum zic eu...rotite mici pentru aspectul muzical al existentei...filozofie clasa 1 ...
ar trebui să râdem mai încet
soarele ar putea să ne audă
crezând că suntem bine
ar arunca şi mai multă căldură
când vom culege flori pentru ea
să stai întins(ă) pe pământ
altfel se vor speria
retrăgându-şi petalele în adâncuri
să facem dragoste până o să ne usture
sub piele o să înflorească lichidul acela alb
curat precum izvorul din care bea noaptea antilopa gnu!
incadrate intre celelalte, parca mi-am dat seama de valoarea lor pentru mine si mai mult.
la sfarsit parca ele invinsesera/versurile care imi placeau mie/ si:
mi-e dor de amiezile în care amintirile cad dintr-un arbore al pâinii
pentru textul : anima depoţi hrăni un sat de chirpici cu ele
între noi un zid se vede pe lună
îmi ţin răsuflarea de teamă să nu dispară totul
de la o vreme îmi sînt refuzate pe hermeneia textele ca inacceptabile. așa că-l pun aici pe cel mai recent, ca un exemplu. e un text excelent. ciudată politica saitului, nu? sau nu a plăcut atitudinea anti-imigrație, anti-neeuropeni, anti-mediteraneană, eurocentristă? poate nu e chiar așa cum pare textul, nu e un manifest politic, e un poem, deci nu vă supărați.
#14
în hoarde_____despuiați_____murdari_____mediterana ca un styx_____tu de care parte
pentru textul : Antoverb (provocare lingvistică) dealpii ca un styx_____tu de care parte_____europa la nord de mediterana versus europa la nord de alpi
steagul meu nu e un steag alb_____privește livada timp de un an_____vei ști ce ai de făcut
"Părerea mea este câ noua versiune are probleme tehnice și îți trebuie timp ca să corectezi greșelile." - asta e o petarda fumigena Andule. Intre ingineri se vorbeste cu referinte exacte nu cu metafore si poetizare. Astept punctul pe i, ca sa il corectez, daca este cazul. Altfel, de imbunatatire are nevoie probabil si whitehouse.gov. but that doesn't mean anything.
pentru textul : fotografia de lângă icoană deda, am uitat
pentru textul : asfaltul cărților cu artere decu o mică istorisire. Acum câteva săptămâni am văzut un interviu cu reputatul academician Alexandru Surdu, un om de o valoarea profesională enormă dealtfel. Întrebat dacă e bine ca intelectualii să intre în politică în situaţii excepţionale cel puţin, el răspunde "fiecare să facă ce se pricepe cel mai bine".
Un răspuns halucinant, dezamăgitor. Un mod elegant poate de disculpare. Există o nuanţă fină aici. Dar o atitudine, un gest public într-o chestiune naţională înseamnă neapărat acţiune politică sau laşitate în stare pură ?
pentru textul : 13 – 14 iunie. Piaţa Universităţii. Remember. Pagini de jurnal - Reloaded dede indexat în acest inventar, cum ar fi de exemplu: fiecare cuvânt pe care-l scriam era o sinucidere...
pentru textul : inventar dem-am oprit la câteva informaţii succinte şi am dat drumul poemului să crească singur. da, oricine e binevenit să dea o ocheadă.
mulţumesc.
Indiscutabil ma refeream la suskind.. si la grenouille sau cum il chema pe acel personaj incredibil. multumesc de atentionarea asupra detaliului. Mircea nu stiu daca noi astia suntem foarte on-topic pentru tine, dar nu cred ca ai decat de castigat la urma urmei, asa, ca sa fiu si eu un pic chitros :-) Andu
pentru textul : Esență de Marie deÎnțeleg ceea ce îmi transmiți. În vers e scris: după ultimul cerc (nu am spus "acesta"), va urma o secundă. Iar în ultima strofă: "mă aștern în vis" - aici, în vis, negrul este - prin negativ - alb, ceea ce deja trimite la altceva, nu la verde, sau cel mult și la verde în măsura în care aduni culorile într-o anume spirală. Fiindcă deschidem inocenți amintiri - trăiri ale noastre, ale celorlalți - din timpuri nenumite, cu mai bună ori nu pricepere. Ascultă-ți vântul, poarta rămâne deschisă. Mulțumesc pentru primul semn de aici, actaeon.
pentru textul : Five Seconds decontextul in care eu m-am edificat la timpul respectiv domnule Blaj, era unul de ordine interna si Virgil stie perfect despre ce vorbeam. sugestiile le puteti pastra pentru redactia dumneavoastra.
pentru textul : Boierismul - necenzurat ludic deBoba, Boba, hai să vorbim și serios (dacă putem). Vezi că am mai adăugat ceva la text. Spui matale: „negativismul e lung, mai lung decat calea ferata de la vascauti la barlad (vezi intrebari existentiale)”. Iar într-un com la alt text, vorbești despre «teologia negativă» sau «apofatică» cum se zice în ortodoxie; de ea, fără să fie numită, se vorbește și în islam; iar în budism – se practică. Wittgenstein, la rȃndul său, zice „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”; sau, eventual, să „se arate”, dacă e posibil. Ori cȃnd CINEVA, după ce s-a ajuns în vȃrful stȃlpului, «arată» (tot cu degetul «vorbirii»: „Realizează-l!” - e vorba de «vid») în loc să te uiți la «deget», mergi la ținta indicată. Dacă ești în stare să-l „realizezi” (sau nu), asta depinde de fiecare în parte! De la Nietzsche și pȃnă „teologia negativă” e un drum „mai lung decȃt calea ferată de la văscăuți la bȃrlad”.
pentru textul : Axis Mundi dePagini