alma, alma, ce iti plac tie proclamatiile... just kiddin'. merci de trecere. aranca, interesant, alma zicea ca e echilibru, tu zici ca e depasire ("dezechilibru"). interpretarea este deci monopolul fiecaruia pentru sine lucian, da, e multa constientizare aici. si cind te gindesti ca dragostea de fapt te cam face inconstient...

Trebuie ambiț să parodiezi așa ceva. Textul pare în sine o parodie la ecuația :creator ori doi egal cu en la puterea cititor...:) Valoarea lui en o deduce autorul în final ca fiind o oră. De noroc...de trăire. Bun. Chiar și confuzia din final are rezonul ei acolo. Doar era vorba de un creator neînțeles. Două stîngăcii, două morți, deodată...spune autorul. Care e șpilul? În mod normal, dacă ai inspirația să rămîi integru, nededublat, om și creator pînă la sfîrșit, poți muri de două ori...deodată. Altfel mori înainte, neinspirat și fără sens. Așa se vede necunoscuta din ecuație aici la puterea mea, a cititorului. Am fost norocos Andule? Eu cred că da... și fără suta aia de parai... Pe curînd, george

îmi place în varianta aceasta, are acea doză de candoare matură, de aproape oniric dar nu, de curgere molcomă a stării autorului, care pe mine mă prinde întotdeauna. drept pentru care și semnul meu de apreciere.

acelui "mi-e dor" curat. cred că este exprimarea care nu poate deveni vreodată clişeu.

mi-a plăcut întregul. spun şi eu că ai fi putut evita anumite versuri, dar poate că fără acelea nu ai fi simţit că transmiţi tot ceea ce era de transmis.

Imi cer scuze, dar eu nu sesizez legatura directa dintre analfabetism(sau poate doar incultura) si patriotism. Asa ca textul asta imi pare ca vine mai mult din frustrare. Apoi... ideea de patriotism este mult prea expirata, si iese foarte puitn la iveala in momente ca acesta. Daca cineva reproseaza asa ceva... trebuie sa aiba argumente foarte bune. Mie imi e destul de clar ca nu un loc sau o vorba te fac patriotic ci o atitudine sprijinita de niste actiuni. IN momentul asta nu cunosc nici un roman care poate da dovada de patriotism, asa ca textul asta nu-si are rostul. Daca vreti sa ne semnalati incultura si cotele ingrijoratoare pe care le atinge...desigur ca putem spune ceva cu adevarat si putem da multe exemple, altfel ... Ialin

Ok, e un psalm (urban), dar titlul e complet ratat, via patetic. Textul e şi el poticnit, undeva între idee (ori lipsa ideii) şi transmitere. Exp: "mă uit ca un bou la playlist
probabil aș vrea
să trag melodiile după mine
la jug" - unde, după mine, nu există niciun motor ideatic, dacă plictisul liric nu se pune la socoteală, şi unde pare că autorul vrea cu orice risc să scrie, luându-şi ideile în mod accidental, redându-le nefericit. Cred că e unul dintre cele mai slabe texte pe care eu le-am citit la tine. Mi se pare că, aici, nu ai nimic de spus, si o ne-spui rău. Păcat de finalul extraordinar. Cu sinceritate şi, sper, fără supărare...

cu siguranță mulțumesc pentru citiri și opinii. nici un autor nu poate pretinde asta unui cititor. de aceea îmi faceți o favoare. chiar dacă nu a plăcut unora. este și indignarea un efect la urma urmei, nu?

este totuși remarcabil cum reușești a găsi nesfârșite rezerve pentru practica acestui dans zigzagat al nimicului decorativ. și, totuși, mărturisesc, cu vinovată inconsecvență, că-mi place! e ca și cum m-aș juca de-a telefonul fără fir numai pentru că mă distrează finalitatea telegramei inițiale de la care a pornit sugestia.

negativE

apreciez inspiratia raspunsului din versul doi.

Citind cu atenție comentariul anterior, concis și definitiv, ca lovitura de scrimă, nu m-am putut abține să nu răspund provocării, dată fiind și miza acestei polemici, care ne implică profund: dacă literatura se face în afara regulilor sau prin intermediul lor. Că o disputationes este ridicată sau nu din labirintul mahalalei, nu importă; mai mult, este o eroare logică discreditarea unei teze prin descalificarea persoanei ce o susține, un sofism de relevanță și anume argumentum ad hominem. Logic, aici, discutăm idei, nu oameni. Ceea ce orice regulament de bun simț admite de asemenea. Încercând o sinteză a precedentei intervenții, evidențiez următoarele etape: 1. un preambul, care amintește de funcția regulamentului valabil pe hermeneia, de necesitarea respectării acestuia, întru apărarea de bramburelile pornografice 2. un prim argument, conform căruia în artă este nevoie de reguli, impuse sau autoimpuse, pe baza analogiei creație a universului versus creație literară 3. argumentul doi, după care “arta se naște în constrângere”, concluzia fiind “cu cit exista mai multa "libertate" si resurse cu atit exista mai putina arta”, fiind adusă în discuție relația literatură-cinematografie Plus, în final, o afirmație asupra căreia voi reveni. Contraargumentarea mea este următoarea: 1. cenzurarea discursului pornografic, psihanalizabil ca orice act uman, printr-un regulament de ordine interioară, care oferă, în același timp, sugestii sau o direcție în contradirecția actuală, recent apusă, permite crearea și păstrarea unui spațiu virtual decent, propice postării și comentariilor pe text. Totodată, ar funcționa, interiozitată la un moment dat, ca o autocenzură, asemeni unui filtru care va purifica orice tentație spre pornografie, spre exhibări puerile. Acestea ar fi, în principal, argumentele implicite ale regulamentului hermeneia. Contraargumentul meu este următorul, retoric spus: cenzura respectivă ajută cu adevărat sau inhibă și mai mult pe cel doritor de creație cu orice preț și orice mijloace? Adică, puritanismul literar la care s-ar gândi mulți, acuzator, mai dă seamă de esența actului creator, de dionisiacul implicat în orice act de afirmare a vieții? Această nevoie de exprimare a ființei proprii, cenzurată, nu refuză oare statutul adecvat sexualității umane, câștigat în ultimele secole? Adică, până la urmă, arta se face din orice, n est ce pas? Ca exemplu, amintesc valențele fracturismului sau erotismul lui Emil Brumaru. 2. Înainte de a contraargumenta primul argument amintit mai sus, cu permisiunea dvoastră, fac o scurtă referință filosofică, care va ajuta, sper, înțelegerii adecvate a problemei puse și anume dacă arta se naște sau nu în/din constrângere. Înainte de toate trebuie precizat faptul că teza “haos-ordine-diversitate”, s-o numim teza filosofică clasică, de reminiscență eminesciană, nu este în acord cu teoriile din fizica actuală, cu modelele de expansiune a universului și cu posibila sa revenire la punctul de singularitate, adică la punctul de dinaintea Big-Bang-ului. Deja în secolul XIX filosofii constatau, dezvrăjind lumea, faptul că oazele de ordine sunt un accident, viața datorându-se hazardului. Plus diferența dintre legea naturală și legea umană. Adică, chiar dacă teza haos-ordine-diversitate ar fi valabilă macroscopic ea nu se legitimă la nivel uman, prin faptul că legea naturală, inviolabilă, diferă de legea umană mereu supusă ajustării; teologic spus, Dumnezu are întotdeauna dreptate. Această divagație filosofică, necesară cred, arată așadar faptul că nu se poate justifica, continuitatea univers-artă; arta ca mimesis. Suntem ființe libere, liberul arbitru ne face responsabili și ne condamnă la libertatea de a alege răul, lipsa, nemăsura, spargerea regulilor impuse sau autoimpuse, aceasta fiind însăși condiția, „regula” de conduită a oricărui creator sau novice. Este ceea ce dezvăluie fenomenul creator: posibilitatea ratării și asumării continue a acestei ratări. Ce fel de artist ar fi acela care s-ar încrede în aceleași reguli, în aceleași idei de 3000 de ani, căruia i-ar fi frică să experimenteze, să se renască liber, când criticii și nu numai îl pun în lanțurile comercialului și modei trecătoare? 2. Argumentul doi, desprins din primul, ne spune că arta cere sacrificii. Că există o limitare a mijloacelor de exprimare, adică, vrând-nevrând, ne supunem unor reguli a priori prin însăși materia pixului pe care-l folosim. Într-adevăr, și tocmai de aceea, e necesară depășirea continuă a limitei. Nu mina contează, ci urma pe care o lasă în urmă. Dacă există reguli și limite, nu înseamnă că trebuie să ne mulțumim cu ele. Dacă, în trecut și nu numai, oamenii au creat în condiții mizere, din lipsuri materiale, dacă Pagannini a fost torturat de tatăl său nu rezultă de aici că violența și maltratarea este necesară. Ar fi absurd să ne mortificăm partea trupească pentru a scrie mai bine. Din contră, să benchetuim ca Socrate și să preamărim dragostea de oameni și de zei! Să fim trimbulinzi, dar într-o societate deschisă, nu suspicioasă în puterea omului de a crește, nu lovit, ci ținut de mână! Învățăm din propriile noastre greșeli mai bine decât din ale celorlalți așa cum conștientizarea propriei finitudini implică e infinit mai eficientă decât moartea care nu ne atinge a o mie de poeți. La fel, că există mai multă artă în literatură decât în filme, nu se susține. De va fi necesar, voi reveni asupra acestui aspect. În final, cu speranța că nu v-am plictisit prea mult, fac referire la ultimul paragraf din comentariul anterior care, după cât se pare, contrazice per total intervenția profetică a dlui director. Și, pentru că el exprimă însăși teza pe care o apăr, conchid și eu astfel: “de aceea de fapt arta si literatura adevarata s-au nascut din dinamica nevoii de a sparge regulile si nu din fericirea de a nu le avea.” Ps: atrag atenția că argumentele mele din primul comentariu rămân valabile, nefiind combătute. multumesc :D

of, uitasem sa bifez

În acest moment, abuzezi de facilitatea de-a comenta. Pentru asta, primeşti un avertisment. La a doua abatere, contul tău va fi propus pentru suspendare.

fabulos:))) sincer cred ca de fapt suntem noi foarte rai si teribil de rosi de invidie ca nu facem parte din colectivul...galactic al diamantinei publicatii :)). Sunt intr-adevar o sumedenie de astfel de publicatii. Ar fi interesant un..."evantai".