Poezia aceasta, ma poarta cu gandul in foarte multe directii si in acelasi timp este ecoul unor poeme, cum ar fi: " Cand toamna soseste..." de Fan Giung-Ien, "Mai am un singut dor"- evident de Mihai Eminescu, " Clima absentei" de Odysseas Elytis. Aranca, multumesc pentru comentariu, pentru ajutor. numai bine.

Aleena, consider de cuviință să răspund aici (dincolo e o traducere - http://www.hermeneia.com/traduceri/5000/ -): între inima mea și strada mea e o distanță cale de un înger. Al tatălui meu.

Francisce! 1. Cunoașterea deschide mai multe piste (inclusiv pârtia de schi ce mă așteaptă - asta-i paranteză în stilul tău. Sau nu.) 2. Zic: mă nasc "pe ploaie", nu "din ploaie", că nu voi să fiu fiul ploii. 3. marginile lucrurilor sunt incerte pen' că "așa cum este, nu este", și pen' că nimic nu este ceea ce pare. ps: fără

În sfârșit mă cucerește poezia ta, ceea ce pentru mine e un îndemn spre a te reciti din urmă. Simțeam ceva, dar nu se contura, ... și iată răbufnirea. E minunat micul tău poem, cu imagini poetice deosebit de reușite... deși, chiar la început, vânt și frunză par a fi o potecă prea bătătorită. Se pare că eul auctorial se retrage într-o reflectare atentă, foarte lucidă, dar încărcat de o așa de mare blândețe încât pare fragil, abandonat visării, acordându-și sinelui o privire exterioară, distanțată, aproape impasibilă. E ca un vis în reluare, cu mișcări molcome... Spuneam "imagini", deci sunt mai multe, nici nu-ți vine să crezi că așa de multe în numai șapte rânduri. Puțini scriu așa poezie aici. La început ai "vânt" și "frunză", aproape zici că e banal, mai e un pas, o fărâmă, dar tu nu-l faci, îi dai exact atât cât îi trebuie pentru a fi poezie prin felul în care le-ai așezat în vers, cu primul cuvânt izolat prin virgulă... a ieșit excelent. Elementele sunt arhi-clasice, dar construcția excelează. I-ai dat exact cât a trebuit. Ce urmează cu versul trei și patru, e pură poezie: e atât de armonic împletită imaginea, încât pare o suavă litanie antìcă (da, cu accent pe i) (exact la "Odă, în metru antic" m-a dus gândul) pierdută în reverie. "Cameră blândă în ziduri" e de o mare putere de sugestie, în totală consonanță cu restul poemului. Din nou, construcția e rarisimă. Reflexivul "mă" din final dă acea notă de privire exterioară a sinelui, trimite spre conceptul că textul de fapt se scrie pe sine, într-o ideea care ar spune că 'eu sunt poemul și poemul e-n mine'. "Degetul" e cel care "scrie încet" denotă un intim gest de mângâiere, de dulce desfătare, căci "pielea e fină" - a ei, desigur - (din nou salvezi din derizoriu prin simplețe, suavitate, prin punctele de suspensie)... și toamna cea blândă se-nchide-n scrisoarea care parcă plutește într-un alt timp, într-un vis al sinelui despre sine, într-un poem bijuterie pentru care-mi exprim toată admirația mea.

am făcut-o și printr-un mesaj pe webmaster, că traducerea este din lb. rusă, dar nu am găsit rubricație pt. rusă. Trebuie pus lb rusă, nu engleză. Cu stimă, autorul traducerii

Cît despre text, cred că formula "Lasă-ți la ușă papucii/ la poarta molatecă/ între melcii bizari" este puțin diluată într-un lirism desuet zilelor noastre. Se creează între ușă și poartă un grad de comparație care nu știu în ce măsură servește ideii. Sau poate că tocmai asta ai urmărit? Apoi există o scindare între ideea primelor două strofe și ultima. E ca o izbucnire de furie, după clipe de navigație lină pe apele dulci ale Mediteranei, după o plimbare prin grădina vrăjită. O trezire bruscă la realitate după momente de reverie. Am reținut: "coroana ce-o dau pruncii în zâmbet". Vreau să spun că poemul mi-a plăcut.

Textul are textura unui crochiu interior al Nostalgiei...oare merită devoalată acea parte din noi sensibilizată la maximul existențelor noastre? Deosebit finalul: "a lua, așa, câțiva oameni, vii sau transparenți, a-i așeza lângă tine fiecare în parte, fiecare cu ale lui, în parte, lângă tine, apoi a simți lângă care din ei poți trece, așa, o viață, două tu însuți precum lângă El, Jesus, tu însuți" Acest fragment-final de altfel, nu știu de ce, mi-a amintit de poeta mea preferată, Ileana Mălăncioiu, cu poemul: "Le dernier souvenir l’espace dévorait en soi toutes les choses silencieusement je les suivais encore du regard jusqu’à l’endroit où l’on ne voit plus rien comme dans les flancs d’un animal incolore qui épuise le monde et demeure affamé au moment même où il avale tout, jusqu’au dernier être vivant jusqu’à la roche finale ayant servi de tombeau à un homme et jusqu’à la croix posée sur ses épaules une dernière fois épouvantés nous attendions notre tour l’heure approchait fantastique et sévère l’espace dévorait en soi toutes les choses et impuissants nous le regardions faire." și nu știu de ce (sau poate știu deja), în limba franceză... Peniță pentru feed-back.

Cred că titlul este un turn-off și repetarea lui în debutul textului agravează și mai mult impresia inițială. În proză mă aștept la respectarea regulilor de punctuație/redactare a textelor. Altfel, neobservând că e proză, la impresia inițială s-a mai adăugat și aceea că aș citi o metapoezie. Nu sunt de acord cu o grămadă de afirmații, nu doresc să intru în polemică, cea mai fragrantă fiind "viața nu este poezie și poezia nu este viață" Viața este poezie, sub orice aspect. Și reciproca e valabilă: orice poezie este o ființă vie, într-un univers distinct, independent. Aș puncta aici că te și contrazici. Dacă nu e vie, de ce spui că "atunci începi să faci poezie [...] nu faci decît să dai drumul fiarei din bîrlog. și ce fiară"? Ah, și cîtă frumusețe transpiră această fiară...

Gabi, multumesc pentru rabdare si descalcire

Atenție la diacritice!

E o părere venită de la un avizat care poate nu a avut vreme să trimită email, nu înțeleg de unde supărarea. Puteam să tac și abia atunci ar fi sunat a bârfă. Personal, cred că poemul se citește greu, poate din cauza rândurilor înclinate (ce rost au?). Nu cred că a scrie optzecist e ceva rău. Am spus doar că nu se mai scrie așa. Înseși lungimea și aranjarea versurilor este optzecistă, aduce a Gellu Dorian. Sunt unele expresii care îmi par traduse din engleză: "neînfrînata poftă de aer", "nimic religios pînă aici" etc. Nu desprind deloc ideea sfințirii cu "4 anotimpuri". Nu pentru "noroiul proaspăt", "aerul puțin umed", "deznădăjduita", "artificiu cinematografic", "de netrăit", "inima închisă". Da pentru "îmi trăiesc viața cu literă mică". Odată, cândva sau o dată, a doua oară? De ce ai ales încadrarea la "cutia cu nisip"?

îmi este dificil să citesc un text în care în prima strofă scrie că fericirea atîrnă. am o problemă cu alăturarea acestor două cuvinte. apoi în partea a doua toate acele „detalii despre laborator” mi se par cam superflue. pare un text scris cînd autorul era... obosit.

Un comentariu generos poate mai generos decat poezia in sine pe care dealtfel o ajuta,o explica atat de bine. Multumiri Calin.

Sunt prea triste povestirile tale pentru Oti...mult prea triste... ...mai ales ultimul pasaj: "Nu plînge copilul meu l-au adus acasă niște străini așa se întîmplă cînd poți face totul oamenii nu-ți dau nimic la schimb l-au adus acasă l-au pus în pămînt ca atunci cînd era mic și îngropa bulbi din care să iasă ghiocei pentru mama l-au pus în pămînt după o vreme din el a ieșit mai întîi un copăcel apoi un tată înalt care te ține în brațe și brațele nu-i cad niciodată"