Clar, concis, la obiect. Cu o logica impecabila. Dar nu poezie. Nici macar o "singularitate matematica" (sun sigur ca stii despre ce e vorba) care sa posede poezia ei.

iată şi părerea mea. Nu mă deranjează motto-ul acolo dar nici nu cred neaparat ca slujeşte la prea mult de vreme ce probabil mai puţini sînt cei care îl cunosc şi atunci rişti să creezi senzaţia de excludere (pentru unii cel puţin).
Prima parte începe bine dar mi se pare puţin cam subţire soluţia cu "din geană de femeie frumoasă". Poate că în poezie a spune femeie şi frumoasă e aprope tautologic.
Strofa a doua începe şi ea bine dar chestia cu "zideam în arpegii de mirt" mă lasă cam rece. Aş fi preferat ceva mult mai concret, mai palpabil. E prea frumoasă atmosfera ca să fie nevoie să forţăm cu metafore mai puţin comprehensibile. Părerea mea...
Ultima strofă însă mi se pare cea mai reuşită şi sub nici o formă nu sînt de acord cu bobadil. Părerea lui că ar fi o reiterare a "vînării de vînt" a lui Dylan (care la rîndul lui o copiase din Eclesiastul iar faptul că noi românii nu o traducem aşa cum sună în Biblia noastră, adică "goană după vînt", mă enervează la culme, că doar nu Dylan a inventat-o ci doar el l-a "plagiat" pe Solomon, (dar asta e cu totul altă poveste). Deci ideea că ar fi o astfel de reiterare mi se pare o gafă din partea lui bobadil. Dimpotrivă, ideea "trupul ei fară umbră n-a fost/ niciodată vânat de cuvânt " mi se pare de-a dreptul genială şi iată că o invidiez pe Adriana că nu am spus-o eu primul. Felicitări.

Călin, ai desprins fir cu fir toate sensurile din poem, de la ou la figurine-totem-spirite și până la clipa aceea când, orice clintire, i-ar putea schimba definitiv destinul, pe linia subțire viață-moarte. Mulțumesc, remarcabil comentariul tău. Monica, desigur este stadiul oului fără coajă, stadiul vieții abia născânde într-o celulă fragilă, celulă-ou, momentul acela când spiritul abia se așterne în prima formă de trup. Despre acestă primordială simțire (pre - simțire, anterioritatea ei) este scris aici. Și despre fragilitatea ființei în acea clipă, în care spirala se poate desfășura invers. Am scris scrin pentru a trece în lumea umană. "scrin" fiind un fel de lăcaș al memoriei, un fel de loc al istoriei personale, în geograma psihică a fiecăruia din noi. Interesantă dezbaterea pe care ai detaliat-o aici. Eu, în ziua când am scris poemul, mă gândeam la ceea ce purtăm în noi din generațiile anterioare și la momentul conceperii noastre, dpv spiritual îndeosebi. Și la cât de mult înseamnă o clipă. Mulțumesc pentru acest comentariu bogat în adăugiri, mi-ai dat de gândit mai departe lucrurile la care mă gândesc deja de ani și ani, din diverse perspective.

Mulțumesc Cristina, mulțumesc Silvia pentru atenția acordată acestui text.

mda, d-le Virgil. Dumneata trebuie sa ai ultimul cuvant. My simple mind is not to be compared with your sofisticated and superior mind.

care mă ia pe sus! să-ți dea Dumnezeu bucurii, Virgil!

da, vor veni zilele când din poemele noastre vor crește panseluțe și margarete... până atunci să ne mirosim deodorantele și parfumurile:)... mersi de constatarea medicolegală:), Raluca și de... entuziasmul tău:)
ne mai citim! zi frumoasă!

Repetitia are rolul ei in modelarea sonurilor unei poezii in stil clasic. Cat despre Podul Grant, el isi are locul lui bine definit in simbolistica bucuresteana. Probabil ca nu ati trait in Bucuresti inainte de a va stabili pe alte coordonate geografice.

e o atmosfera provinciala decupata parca din filmele lui Tarkovski, o cadere sublima in golul amintirilor altora, o calatorie silentioasa, obosita, prin semne, anotimpuri... totul pare o trecere a ta din tine insuti, desincronizata, defazata, anacronica: "îl strig să nu rămînă în urmă să nu le privească mai mult de o clipă să nu le sărute și mai ales să nu intre în visele lor decolorate în care aleargă asemeni unor paiațe despuiate de absolut în pagini de carte" cauta POEZIA. intr-o zi vei descoperi ca EA te-a regasit demult, cindva...

Chiar mai mult decat putem noi insine concepe, suntem tributari tiparelor, retetelor, modelelor, paradigmei daca e sa utilizam un termen mai cuprinzator... sunt insa momente privilegiate in care ne este dat sa intelegem ceea ce ne inconjoara nu prin imbucatatire, fragmentare, nu printr-o metoda (caci si ea reprezinta tot un tipar, nu?) ci ca intreg, ca si continuum, nemediat... in aceste momente devenim de neinteles? Am lecturat aici o poezie si cateva comentarii... din fiecare am inteles cate ceva... autorul se joaca cu conceptele, le modeleaza fara a a avea dinainte in minte/suflet o imagine clara a ceea ce va deveni creatia sa... eu cred ca aceasta este o virtute si ar trebui sa deosebim ceea ce reuseste Dorin sa faca de dicteu... fluiditatea unor imagini, neconcordanta acestora cu un unives cunoscut, comod, in care ne simtim protejati dar de care nu ne putem apropia cu mijloacele "clasice", reprezinta, in opinia mea, o adevarata provocare pentru spiritul liber din noi...cat de mult ne putem trada pe noi insine? cat de departe ne merg renuntarile? In ce fel mai rasuna in noi libertatea de a ne descotorosi de ceea ce cu migala si suferinta am adunat ca niste harciogi?... parerea cea buna despre noi insine, puterea de a crea imagini, capacitatea de expresie, de a impresiona etc Emil tu esti un spirit foarte matematic iar modul in care te-ai apropiat de textul acesta spune mai multe in sprijinul parerii mele... in literatura trebuie sa ai mintea deschisa, sa accepti in fiecare moment ca vei intalni ceva care ti-ar putea zdruncina sistemul de valori si sa nu te temi de aceasta posibilitate... nu e de ajuns sa aplici o reteta in a face comentarii, sa zici doua-trei vorbe despre ritm si forma, apoi sa aduci vorba despre un curent literar iar in final sa concluzionezi asupra "greutatii" textului. Nu as vrea sa percepi cuvintele mele in alt registru decat in cel in care au fost rostite... o spun cu tot spiritul de colegialitate. Am observat acest fapt si pe unul dintre textele lui Virgil, unul dintre textele lui bune in care a reusit sa depaseasca cateva tipare in care isi aseza de la o vreme cuvintele... poate ca ar trebui sa ne apropiem de toate aceste texte cu mai mult respect, cu un soi de sfiosenie si mai mult decat orice sa acceptam macar pentru o clipa perspectiva celuilalt. Iar asta nu exclude critica, insa nu cea formala, realizata cu aer de superioritate, pentru ca s-ar putea sa nu avem acoperire pentru a face acest lucru. Iar toate acestea sunt valabile si pentru mine.

Îmi imaginez că citesc acest poem lângă un șemineu aprins, un cenaclu în jurul unui șemineu în care să ardă focul creației. La Iași ninge frumos și e frig, dar tot aș prefera căldura Californiei.

un text care m-a surprins. felicitari.

mai trebuie lucrat, cum bine zici, Virgil. deocamdată nu pot să mă desprind de el până la acea obiectivitate.mulțumesc frumos de sugestii.contează.

Dincolo de considerentele literar-artistice și de estetică a așezării în pagină, consider că titlul ocupă un spațiu mult prea mare cu destule incoveniente. Uită-te un pic la comentariile din dreapta să vezi în ce fel apare titlul.
Cât despre prenume, am făcut o gafă din ignoranță, drept pentru care cer iertare și sper să o primesc. Știu cât de important e numele și prenumele unei persoane.
Deci, iertare, Eugen!