Nu pot să trec pe aici fără să las un semn. Un poem foarte bun, sunt unele versuri deosebite, de aceea o să îl citesc din nou cu plăcere "până când ştiu că se vor dezlega lanţurile/şi nimic nu va opri câinii să mă târască prin praf"...

Sapphire, am modificat titlul și am schimbat încadrarea textului. mă bucur pentru că mi-ai lăsat un semn aici. în rest, mă mai gândesc la gesturile acestea mici, și la inutilul lor. ai intuit bine, sunt într-o perioadă de căutări. cred că îmi voi face cât de curând un jurnal. (secret, firește.) :) Madim

Din greșeală s-a dublat comentariul. Inițial nu l-am putut trimite și apoi s-a dublat. Am rugămintea de a șterge dublura. Cu mulțumiri.

"e-atâta linişte încât varful peniţei pe foaia de hârtie
ar băga-n sperieţi (până şi) îngerii" - aşa aş fi văzut eu acest vers, fără "geografia" de după. Şi la final aş mai fi lcurat puţin, nu la nivel ideatic, ci la exprimare. În rest, este un text reuşit, cu metafore inedite.

Poezia pare a fi marturisirea delicata a unui barbat timid dar sincer.
Stilistic, doar al doilea vers se apropie de cliseu.

Versurile:

"în limba asta în care
până şi poeziile de dragoste sună
ca o acută durere de gât"

nu pot fi decat consecinta unui cititor de poezie :)

Am exprimat numai pareri subiective, fara sub-note didactice.

Alma, Hermeneia nu e instituție judecătorească sau de poliție. La vremea cînd am dat primul anunț dovada era pe site. Dacă există vreo contestație o pot produce și acum. A dispărut pentru că Andu a șters textele în conformitate cu dreptul lui. Nu consider că sîntem obligați să facem print screen la nimic. Dacă există vreo contestație putem proceda în consecință. Dar pînă atunci recunoașterea tacită este considerată de noi o dovadă care satisface și condiția de justețe și pe cea de discreție. Hermeneia nu este un site de cancan așa cum se pare că sînt altele. Aici am încercat și încercăm să păstrăm turbulențele disciplinare la minimum necesar. Cine vrea senzații tari le poate căuta în altă parte.

Personal, as elimina "cea" din titlu.

Hanny... e cumva acolo o reducere la trup... e ciudat dar se intampla ca toate amintirile sa decada in senzorial... poate de aceea... sau nevoia de a te opri si de a lasa balta totul. Cristina... e o bucurie sa stiu ca cineva a rezonat atat de bine cu versul meu... asta inseamna ca poezia mea comunica, nu este doar un simplu jurnal. Virgile... de fapt ceea ce ii ofer ca si alta varianta e tot pustiul... un alt fel de singuratate mai subtila... m-am temut pentru o clipa ca ei ii va fi mila si nu va putea pleca asa ca am ales sa accentuez. Lizuca... asa este... poate ca nu e tocmai comod ceea ce scriu insa as vrea ca elementele neplacute sa fie intelese contextual... nu pun niciodata zahar in cafea :) Multumiri pentru opiniile exprimate si scuze de raspunzul intarziat.

Univers obscur, deslusit relativ greu. Sintagme gen "predictibilitatea incomprehensibilității" au mai degraba intentia de a epata. Titlul este ilar...nu vad legatura cu textul. Unele comparatii sunt destul de slabe prin faptul ca nu ofera o evolutie aparte ci una banala, usor "deductibila", evidenta. De exemplu "plutesc ca fluturii in aer"(pai am vazut asta, nu surprinde cu nimic) sau "se evapora ca baltile verii"...cam asta fac baltile vara...se evapora. Nici un element deosebit. Din fericire termenul comparat salveaza din constructie in ambele cazuri. Ialin

Cred că ar trebui dezvoltat "sistemul motto" de trimitere a textelor. Nu ştiu câţi sunt la curent despre ce şi cum... Mai cred că ar trebui specificat dacă, în vederea validării eventualului premiu obtinut, prezenţa la festivitate este obligatorie, dacă apartenenţa la alte uniuni scriitoriceşti este interzisă şi, concret, în ce constă premierea (asta în cazul în care lucrările vor a intra în patrimoniul Concursului național de poezie ,,Constantin Virgil Bănescu” nu este premiul în sine, ceea ce ar însemna că nu vor exista decât premianţi).
Ar trebui schimbată şi încadrarea textului.

ma bucur sa aud ca-l pomenesti pe Eugen Evu, a fost si unul din mentorii mei!

Îmi place foarte mult cum îmbini poemul cu proza, cum aduci personaje din poemele tale, cum ar fi “ksatriya” - din minunatele poezii dedicate acesteia, felul în care porneşti la drum în proză, legându-te de personaje dragi ţie, cum totul se petrece într-un mod rafinat, melanjul fin între nostalgie şi stare ajutând cititorul să trăiască imaginar realul sau chiar imaginarul autorului însuşi. Suntem puşi faţă în faţă cu „oamenii lui’, „oamenii scriitorului”. Cred că este sublima vină a scriitorului de a fi descoperit ”în fapt” de către cititor şi totodată un prilej de imensă satisfacţie că a reuşit să transmită din timpul său altuia decât sieşi. Un scriitor bun, un poet, un artist trebuie să aibă o doză de egoism asupra sa, un aer uşor sfidător trebuie să-i învăluie, cumva, creaţia. Hai, să-l numi, popular, aerul acela de „a te da mare că ai cu ce”. Pe Vlad Turburea, de când îl citesc, şi cred că sunt mai bine de cinci ani, ar face bine să publice într-un volum toată munca asta a lui, „treaba asta seriosă” , mai cu seamă că, având în vedere şi realizările sale grafice, coperta şi eventualele ilustraţii ataşate poemelor sale, ar putea fi făcute chiar de autor pentru că „are cu ce”.
Despre ciclul “La colonelul, aş putea “să-l duc”, puţin, pe linia modelului „Cârciumei lui Bicuţă” de L. Nanu dar, din fericire şi pentru unul şi pentru celălalt, proza fiecăruia dintre ei se opreşte la nivel stilistic. Evident, întâmplările sunt altele şi femeile-personaj din proza lui Turburea sunt altele. Aş zice alte timpuri, alte obiceiuri sau “câte bordeie atâtea obiceie”.
Îmi pare bine că Marcel, pentru care am o deosebită stimă, stimă pentru acest personaj, bineînţeles, rămâne fidel localului. Este bine că întâlnim şi un personaj feminin „la un martini” şi cu puţin noroc, dacă îmi permiţi gluma, poate dau şi de “Simion”, pentru că, după „Ksatriya” a fost Simion cu tăcerile şi durerile lui, de te lua cu junghi în partea inimii şi nu numai.
Ca să nu mai bat câmpii am să citez ce mi-a plăcut mie foarte mult din această proză:
“ultima oară am văzut-o pe Ksatriya pe treptele judecătoriei sectorului şase. dragul meu ochelarii tăi sînt atît de murdari atît de murdari şi mi-a întins roba ei de avocat. mirosea aşa de frumos- Ksatriya vreau să spun, roba doar a articole din codul civil - nu ştiu nu mă pricep la parfumuri, poate e o prostie, ca un cozonac frămîntat de mama în vinerea mare. şi genele îi erau mai lungi ca niciodată plecau de pe treptele judecătoriei se întindeau ca un covor auriu pe Ştirbei Vodă treceau Dîmboviţa şi se pierdeau dincolo de Spitalul Universitar.” O mare de sensibilitate, o exprimare mai mult decât poetică. Cred că orice femeie cu scaun la cap ar invidia această comparaţie.
Şi încă:
“Marcel e deştept dar cred că asta nu e de la el.” Nu o fi dar vezi cât de ciudos poţi să fii pe el? Şi dacă nu e de la el şi e de la prea multă carte sau votcă, ce? Sau de la Dumnzeu? Domnule scriitor, de ce eşti, domnule, aşa de invidios pe aceste personaje ale domniei voastre? Aştept răspuns negreşit şi să nu mă lăsaţi cu onoarea nereperată.
Altfel zis, cine se ia de Marcel, se ia de mine: “Marcel spune altfel, că destinul nostru de intelectuali nu rezultă din disocierea omului de opera sa ci tocmai din confluenţa celor două.”
Am cam râs, că ai tu darul ăsta de a face omul să râdă şi din bune şi din rele şi din tragic şi din comic face Vlad Turburea bici, nu? Foarte frumos, uite aşa, se mai unge şi scriitorul nostru de toate zilele cu ceva pe la suflet ca să nu ruginească, domnule!
Aşa că zic atât: „de ce nu mă iubeşti tu Vlad? tu poţi să iubeşti Vlad?
îmi amintesc că în fiecare an înainte de Paşte mama scotea florile din casă. şi de fiecare dată era prea frig şi florile se ofileau. aşa mă simt eu acum, ca o muşcată scoasă prea devreme din fereastră.”
Dacă fiecare femeie ar simţi asta pentru bărbatul ei, ar dispărea muşcatele din glastră şi atunci nu s-ar mai scrie despre dragoste, despre ferestre, despre ziduri, despre muşcate, despre o Lena. Când şi-ar mai scrie un scriitor propria-i viaţă? Sau când vor intra sub reflectoarele literaturii contemporane aşa comentatori slabi de talia Silviei Bitere? Nu ştim. Rămâne un mister.
Şi finalul care se termină într-o notă cu totul şi cu totul deosebită: "doar dinspre Podul Grant se aude un foşnet. e primăvara care trece pe lîngă noi tîrîndu-se pe asfalt ca un ziar mototolit dus de vînt."

P.S. Acest comentariu este căptuşit cu imagini destul de haotice dar care, la rândul lor, formează de bine, de rău un tot.

Aşteptăm şi alte povestiri atât de la Şipot cât şi de La colonelul!

ar trebui să adaug un titlu la comentarii link pe comentarii?? cum adică? Înaite era "Ultimele".. s-a considerat că are o notă negativă

mie îmi place mult finalul, care mi se pare că atenuează oarecum sentimentul de tristețe profundă, de dezamăgire ( înșiși protopărinții au fost înșelați de șarpe )...ploaia rotunjind soarele care răsare încet din mâneca lui stângă...:)