Daca zici tu Virgile, pai atunci poemul la care am incasat o stea agonica de la Profetul acum vreo trei anisori se numea "linistea din vama" si suna asa: plecat din locul acela mic punctul de sub semnul astral de intrebare ma regasesc buric un dervis cu picioare filiforme despuiat indecent de vantul din vama veche cuibarit in culcusul pufos al melcului din ureche Andu

înțeleg și... apreciez asta!

draga Mircea, sint departe de a fi ubicuu. Chiar daca as vrea sa fiu mai prompt timpul meu este si el limitat. Asa cum spuneam insa, exista poezie aici si dincolo de aparente o interesanta perceptie a romanismului din Ardeal.

deci migrarea a avut loc si totul pare in ordine. sint inclinat sa cred performanta site-ului (viteza) acum este ceva mai buna. as aprecia un feedback in sensul acesta. au existat citeva probleme care au prelungit timpul de intrerupere dar s-au rezolvat.
in ce priveste intrebarea corinei si transformarea hermeneii voi scrie mai mult fie intr-un comentariu la celalalt text fie intr-un anunt nou. in orice caz intentionez o modificare a regulamentului, alta structura, alte culori, o versiune pentru mobile devices (desi si versiunea de acum cred ca functioneaza ok). si alte modificari ...

Despre Vladimir Streinu nu ştiam atât de multe, doar că a fost prieten cu Şerban Cioculescu şi că a scris versuri. Mulţumesc pentru informaţii.

citind textul m-am gandit imediat la Piata Norilor din Bucuresti din zona Timpuri Noi si la cat de mica e inghesuita intre blocuri (deformatie profesionala,deh!). nu am inteles din context: " mai toacă un car" sau "realitatea ne mai ia câteodată la plimbare câte-o roată câte-un avion câte-o vâslă experimental reușim mereu să cădem" un text la care se mai poate interveni, are niste sincope. poate mai revin.

Îmi place cum ai atins, aici, senzaţia de catifelare, şi cum ai surprins-o într-un tablou cu soare şi caisă. dar şi finalul cu palmă aspră dă o notă de rafinament poetic. Foarte frumos tablou!

"noaptea asta alba ca o ghilotina" e un oximoron reusit, bine surprinsa starea de "insomniere" cand lehamitea si problemele cotidiene fac corp comun iar singurul lucru care salveaza de la "nebunie", e comutarea pe pilot automat.

vlad, sînt convins că există definiții și reguli profesionale care guvernează acești termeni (termeni care evident sînt distincți la urma urmei - mă refer la retuș și la manipulare -; evit să folosesc „photoshopare” pentru că mi se pare un termen kitsch și oarecum limitat). problema este însă că există o diferență între a manipula fotografia și a manipula privitorul. asta ca să răspund întrebării tale din final. iar noi aici făceam vorbire despre prima situație. articolul tău cred că la asta se referea în esență. deci, în contextul (obiectiv) al modificării obiectului privit sînt înclinat să cred că a adăuga un accesoriu (precum o pălărie) este o manipulare. greșesc?

inspirat si simpatic. mai ales: "dar niciodată n-o să înțeleg de ce teii/ înfloresc pe furiș/ la fel ca oasele mele duminica".

probabil ati citit "Lumina" si ati facut comentariu la "gandul". se mai intampla sa incurci borcanele. eu nu vad nicio declaratie in textul de mai sus si niciun discurs. e, simplu, un text cum se zice pe Hermeneia, o poezie. minimalista poate, dar cu mai mult fler, as zice, decat alte minimaliste de pe site.

Unii spun că dacă ai un talent ai obligația de a-l fructifica. Sunt numeroase pilde care ne-arată că a nu face tot posibilul să scoți la lumină să dezvolți și să fructifici un dar este unul dintre marile păcate. Dar ce este talentul ? Cu talentul te naști, cred eu. Nu îl vrei, nu îl cauți, dimpotrivă uneori poate fi o angoasă, sau o povară, dar titlul "Cine scrie prost, scrie prost" comportă zic! mai multe implicații. Este și cum opinează colegul de suferință Ialin, căci nu e om să nu fi scris o poezie. Mai este și inspirația, mai este și oportunitatea. O sămînță bună căzută pe-un teren ostil poate sau nu să izbândească. Nu cred că oamenii trebuie constrânși să scrie sau să nu scrie, în niciun caz într-un anume fel sau altul, pentru că în artă totul ține de percepție, de subiectivism. Ceea ce noi putem considera astăzi a fi un rebut mîîine se poate dovedi o lucrare providențială. Nu ne place nu citim, așa e mai politicos și mai bine. E eronat să credem că putem cu bunăvoința noastră ajuta, glasul interior care i-a dictat cuiva textul pe care și-l vrea publicat poate să spună altceva decât înțelegem noi pe moment. O discuție interesantă a fost zilele acestea la TV dacă, literatura de internet poate sau nu să fie considerată literatură. Opinii au fost și pro și contra. Tot zilele acestea am aflat că mari companii de presă scrisă din state își închid porțile. Nu știm ce ne rezervă viitorul. Nimeni nu poate ști. Ce se simte însă la nivelul cititorului simplu, neinstruit, este un vid de literatură. Este ca și cum fiecare așteaptă ceva. Un Mesia al literaturi :) care să ne elibereze de bezna neștiinței... Despre aceste lucruri se pot scrie dizertații, compendii, tomuri întregi, eu îl parafrazez pe poet "că nimeni nu a închis în scoica mării vântul".

schimbare serioasă de macaz, nu glumă!

un text care ar mai putea fi curăţat pe alocuri, însă are câteva bum bum-uri şi anume:

1."mamei i-au crescut struguri albi pe lângă urechi
şi duminici galbene în palme"

2."mi-am rupt aţa c-o Ană plină cu melci verzi în ochi,
m-am apucat de fumat tutun, apoi basme, apoi beznă"

3."nucul care-ţi creşte din piept
zgârie burţile ciorilor"

Adrian, să stai aşa, cu faţa la ziua de ieri, şi să-ţi vină s-o strângi de beregată...

Frumoasă această poveste autentică ce denotă un spirit viu, aşa cum ne-a obişnuit Vlad Turburea mereu cu textele sale. Atât poezia domniei sale, cât şi proza scurtă de factură alernativă (modernistă/contemplativă spre nostalgia, dulcea nostalgie a unui „ceva” drag ) sunt scrieri pe care le citeşti cu multă plăcere la acest autor şi nu te întrebi de ce o faci, ceea ce însemneză că scriitura ajunge direct unde trebuie, la sufletul cititorului. Desigur, aerul prozei lui Turburea nu este unul de „o nostalgie blegoasă”, aer de sat gen Creangă sau Sadoveanu. „Modernul” lucrează activ pe textele autorului. La un moment dat asistăm la demaraje poetice, artificii de calcul gen (+1)( -1) ca să nu cădem în desuet, aşa că, autorul ştie până unde să meargă cu povestea dar şi cu femeia - subiect dificil de abordat atât în literatură cât şi în viaţa noastră de toate zilele - cu Lina lui Mărin. Şi iată că nu ne dezminte imaginea introducerii ei în scenă: “după paşti Lina s-a dus pe vale.../ ajunsă în cimitir a luat trei cărămizi spoite cu var.../ că să vezi mă tată aşa că să vezi tată pe dincolo...”. Comicul nu este exagerat, este bine filtrat pe senzaţie, senzaţia cititorului, mai exact, să adune fiecare cât poate „să ducă în cârcă” cu el. Umorul rafinat nu e pentru toată lumea?! Nu ştim dar intuim. Femeia-Lina este „femeia tipar” a unui Mărin, dar nu miliardar, ci unul care, ca orice bărbat căsotorit cu o Lina, are pe lângă muierea lui dragă şi o Filofteia, că deh: “Filofteia haţ Mărin haţ tată haţ uite aşa na!”
Poeticul lui Vlad este cam aşa... cam ca la doctor... mergem să ne tratăm “de negură de la norii joşi”, iar de “genunchiul drept al Linei rămas gol din nebăgare de seamă lumina ca o candelă la capul lu’ Drie” numai de bine. Ca să nu mai vorbim de metafore macabre intenţionate cu scopul de a îmbunătăţii întregul epic, ne întoarcem şi noi, împreună cu Drie, personaj creionat din bucăţi de pământ, care “s-a întors pe partea ailaltă văzîndu-şi mai departe de moartea lui.”
Cine este de fapt Lina lu’ Mărin? Un personaj feminin, căruia îi place băutura, fie şi „verde de paris” sau “vitriol anglezesc” (de-ale carnavalului/I.L.Caragiale) cititorul gustă că e pe gratis.
Ca un “mare pişicher, parol” , Turburea „o trece prin toţi sfinţii” pe Lina bat-o vina şi cât de frumoasă este numai bărbaţii ştiu la un pahar: “bă da’ a dracu cu scalda şi născătoarea ei de muiere că frumoasă s-a făcut ziceau ăştia, bărbaţii la bufet” şi ce să mai spunem, că deja, dacă nu îl cunoaştem pe Simion, acest personaj omniprezent în scrierile turburiene, nu am făcut nici cât o ceapă degerată din ograda Linei – dacă o avea – personal ca cititor „am un junghi” pe autor, de ce insistă l-aş întreba şi râd, nu-i aşa, căci am schimbat puţin conduita comentariul meu care a vrut a se vrea academic (să mă scuze minţile luminate şi maeştrii acestui site, cu plecăciune), Vlad Turburea chiar scrie impecabil, comentatorul este foarte slab în schimb...
Finalul este tragic, de o fineţe miniaturală a comicului real cînd Lina se dezechilibrează psihic, cedează de la ţuica de prună şi se aruncă cu toată sinceritatea „în perne”: „Lina căzuse în pat cu nasul în perne, moartă de beată dar şi moartă de-a binelea acum”.
Apoi doar fundalul sonor pe care l-aş asocia cu imaginea de final din romanul H. P. Bengescu (“concert din muzică” de Bach), respectiv moartea Siei, concertul care s-a ţinut până la urmă într-un cadru de funeralii: “la cap îi cînta picup-ul – dar un hoţ de vînător/ rupse trei fire de păr /şi făcu d’un lăţişor/mă luă laţul de picior/de picior şi după cap/şi nu pot ca să mai scap...”

Este un gen de scriere pe care o pot încadra cu multă sinceritate şi absolut subiectivism printre preferatele mele alături de celelalte proze ale lui Vlad Turburea.

Sper să nu fi exagerat cu sinceritatea. Să mă scuze autorul.
Vlad Turburea, felicitări!