Stil unitar cu forta de a ma urni pana la sfarsit... Cristi

sublim! iata un text care m-a bine dispus in aceasta dimineata mohorita. chiar daca finalul pare putin anecdotic eu parca as mai fi asteptat si o strofa a treia mai ampla. ideea e foarte interesanta si ai reusit sa sugerezi imagini puternice

aveți dreptate amândoi. să văd ce pot face.

Adrian, în afara imaginilor care sunt tulburătoare, pe mine m-a încântat și felul în care ai "ascultat" vocea copacilor, ai găsit cuvintele potrivite fiecărui copac în parte, de parcă te-ai identificat, ai pătruns în "sufletul" lui, și ai știut că unul este bâtuit, altul își poartă amfora cu ulei, următorul este tot numai cratere, "arborele lunii", un altul își spune lui însuși că este copil cu noduri... Fiecare copac, o voce de om, fiecare om, o voce de copac. "Arborele vieții" - și la propriu, și la figurat - așa se mai numește "arborele genealogiei psihice". Mi-a plcăut mult acest colaj, care îmbină armonios imaginea-cuvântul-mesajul-esteticul-eticul.

Multumesc Oriana, pentru compliment si pentru apreciere. mai ales in lumina spiritului tau critic care nu se lasa induiosat nici aici.

Un poem în stil clasic în care apreciez iscusința versificației, apelul subtil la metaforă "Și iar în orășelul stins în iarbă Viței de abur - boturi de cais" sau "Plutesc în băi de-aramă cu toptanul Irozii verzi cu poalele în sus"... Atmosfera nostalgică a poemului își păstrează cantabilitatea, trena prin pulberea de aur a amintirilor. Finalul este realmente de o factură specială, în care intensitatea se acordă unui sentiment peren, de substanță: "- Mai știi, iubito, razele de fân Când ne jucam pe seară popa prostu Cum înfloreau atunci râzând pe sân? - " E toamnă... "Wir alle fallen. Diese Hand da fällt. Und sieh dir andre an: es ist in allen. Und doch ist Einer, welcher dieses Fallen unendlich sanft in seinen Händen hält." (R.M.Rilke) (Noi toți cădem. Și mâna asta, iată. Căderea, vezi, e-n toți și în oricine, Și totuși, este Unul care ține nespus de blând, pe mâini, căderea toată. - Dan Danilă)

... iar ca să nu fie cu supărare, uite eu cuvântez din manuale:

"Substanta poeziei bacoviene se extrage de cele mai multe ori din banalul metafizic, categorial, înspăimântător pentru imaginație” (Matei Calinescu)
noroc bun!

nu se pune problema dezechilibrării/ dezechilibrului, atâta vreme cât delfinii, pescăruşi etc. vin câte doi.
numai cine nu a făcut un ocol orizontului maritim nu ştie cum vine asta!

Hohote de durere, anticorpi vlăguiţi,
prizonierii viselor se scaldă-n hohote...
Nuanţe de femei cresc în hohote de tăcere,
copii nenăscuţi revendică hohote de soare .

Strivesc lumina zilei în hohote de întuneric.
Arunc sentimente în hohote de foc,
şi-n hohote de joc se prinde liniştea...

Cuvintele sunt seci, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară -
hohote de respiraţie, trista vioară,
ce-n hohote de jale îşi urmează arcuşul.

Ai nişte expresii... să le spunem "nefericite":

"emana cuvintele" - cam afectat.

" apa de ploaie torenţială"- serios?! fără comentarii.

" ouă de înţelepciune" - mi se pare o găselniţă şi nimic mai mult, fie acele ouă trase cu grebla au ba.

"oare adevărul este o specie ireconciliabilă
cu dialogul" - retorism pur. Altfel, "ireconciliabil" înseamnă "de neimpăcat", nu? :)

După părerea şi gustul meu, doar ultima unitate are ceva ceva de spus şi o spune într-un context liric şi într-o manieră firească. Restul pare un preambul artificial.

Prea multă retorică. Prea multă sofisticare. Am sa repet pana am sa obosesc: poezia nu se face nici din idei si nici din cuvinte, ci din sentimente (N. Stanescu). Lucru pe care, la inceput, nici chiar Nichita nu-l făcea. Dar apoi „trăia” într-o stare „poetică” continuă. Și nu numai cȃnd scria. La el tehnica, excepțională (ca și la alți poeti mari) era, automat, subsumată, în mod fericit și aproape de potența maximă, „panoramei sentimentelor”. Textele pe care le citesc în ultimul timp – cu pretenții de a fi „poezii” (nu numai pe internet) – (cu foarte rare excepții) nu sunt decȃt, pur și simplu, căutări obsedante de ceva „nou” care să șocheze – ca formă sau/și fond (vorbesc aici și de cele scrise de mine și în același sens; dar cel putin, sunt suficient de lucid sa nu cred că produc „poezii”). Din „receptor” de „poezie” cred că, în curȃnd voi deveni „misogin” în raport cu dȃnsa; și nu din cauza ei, celei adevărate; ci pentru fardurile și zorzoanele care o mȃnjesc din toate părțile. Mai degrabă prefer textele lui Baudrillard. Care „trăiesc”, pȃnă la exasperare, „Condiția postmodernistă”. Care îmi repugnă dar nu pot să nu o „percep” cum „tȃșnește” tragic din umbra acelor texte. Așa cum o făcea, pe timpuri, un Poe sau Rimbaud dar, atunci, împotriva „conditiei moderniste”; în ciuda unui Mallarme sau Varlaine care, și ei, umblau la tot soiul de «subtilități» tehnice, inovatoare, mai puțin Baudelaire. Bat, probabil, prea mult cȃmpii. Dar și textul de față, care a provocat atȃtea discuții, mi-a prilejuit cele scrise mai sus. Nu se scrie nici aici „poezie”; se vorbește numai „despre” ea. Si discuțiile, în situația asta, pot continua la nesfȃrșit. Poeții – iar cu rare excepții – devenind „critici literari” (cand incearca sa scrie „poezie”), adică poeți ratați; și, cu atȃt mai mult, cȃnd o comentează (in fel si chip).

gigantice*

am incredere si sper ca doamna Bitere nu se va comporta ca ""cu un „puștan” de liceu"", cum v-ati grabit s-o inmatriculati si cum v-ati dori poate sa reiasa din "experiment". nu ma impac prea bine cu argumentele (din punct de vedere literar) folosite de doamna Bitere la acordarea penitelor sub texte, dar nu le-a expediat precum dumneavoastra in aceste 4 "exemplificari", prin urmare increderea mea, sper ca se observa, se bazeaza pe ceva. si mi se mai pare ca doamna Bitere pune suflet in ceea ce face pe acest site si nu stiu cati astfel de oameni sunt pe aici, iata inca un argument pentru rezolvarea acestui mic conflict. sper sa revina asupra deciziei si sper ca si dumneavoastra. legat de text, mi se pare un pic abuziva repetarea "poate nu sîntem acolo unde ar trebui să fim", atat in sine, dar mai ales din pricina versurilor astora: ""poate nu sîntem cînd ar trebui să fim de aceea este din ce în ce mai incomod să ne odihnim între subiect și predicat"" (pt ca mi se pare din alt film "odihnim între subiect și predicat", nu merge in acest poem, it can't fit in. il coboara in abstract) ""poate nu sîntem cine ar trebui să fim iar trezindu-ne nu spunem nimănui nimic sperînd să nu se afle nevinovata noastră eroare"" ("sperînd să nu se afle nevinovata noastră eroare" - pus acolo, la final de poem, imi suna patetic)

Un text care ilustrează foarte bine tensiunea dntre aparenţă şi realitate. Un text al paradoxurile, foarte inteligent prezentate. O mică observaţie: nu aş folosi conjuncţia la începutul propoziţiei ( vezi ,,dar" ). Prefer varianta a doua fiindcă oferă la final o imagine de ansamblu şi îndeamnă lectorul la a reciti textul pentru aprofundare şi pentru a descoperi sensurile absconse.