esti binevenita oricand si cu minusuri si cu plusuri, parerea ta conteaza pentru mine. eu deobicei evit comparatiile si incerc doar sa le sugerez. ma voi gandi... iti multumesc de citire si iti urez un la multi cu intarziere toate cele bune

îmi place tot ce simt când o privesc și pentru umilele mele cunoștințe în domeniul tău e excelent realizată. rimează cu naturelul meu:) pentru și din cauza acestora...

P.S. Nu am nevoie de parerea dumneavoastra sub acest text, Andu Moldovean, intrucat nu o consider nici avizata si nici indreptatita. Nu era necesara. Imi aminteste de o zicala romaneasca "Rade si nea Ion ca si el e om"...

textul se vrea minimalist, am înţeles. totodată, nedeclarată e dorinţa autorului de a fi un don quijote. sugerez domnule andu să postezi şi pe cafeneaua literară, acolo iarăşi vei găsi adversari pentru duel, parteneri în lupta contra morilor de vânt. dacă spun că mi-a plăcut moartea echivocă lăsată la dospit în canopele cu mir, mă repet? aş da o peniţă dar mi-e frică să nu fiu penibil dacă poemul în viitor s-ar dovedi plagiat.

Ionuț, prea multe „poem”e într-un poem. eu zic să mai renunți la o parte din ele. Nu prea dă bine fetișizarea.
Ideal ar fi ca textul să se oprească după primele 2 strofe. Cu îngăduință maximă, din a treia, se pot lăsa următoarele tânduri:

„sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi
şi scriu poemul fără de sfârşit
la care numai moartea are drepturi de autor”

o părere, Eugen.

Mulțumesc, Silvia. Încerc să reintru în proză și încet-încet poate mă aduc în starea în care să pot continua ”Câmpiile...”. Numai la asta îmi stă capul acum.

Cred că are dreptate Andu, fiindcă și pentru mine a fost cam necofortabil să citesc finalul care seamănă cu știrile de la ora 17 :) sau cu cele în care prezentatorul spune: „vă avertizăm că urmează imagini care ar putea să vă afecteze emoțional” :) Desigur, acestea fac parte din viață, se întâmplă, dar în cazul de față pare un final prea căutat, prea atent e distrasă atenția lectorului către altceva și dintr-o dată, zdrang!, s-a dus și concediu, și iubire, și viață, și tot... Mă gândesc, oare nu ar fi bine să se termine textul la “pe roşu”? Pe de altă parte și Adrian are dreptate în ce privește contrastul dintre pofta de viață și moartea subită. Aș lăsa moartea, ca final al acțiuni, o opțiune în imaginația lectorului. E doar o părere.

Despre ghilimele: se recomandă forma 99 jos la începutul citării și 99 sus la finalul citării.

Mulţmesc pentru încurajare.

macelaria literara 2: Eu sunt tânărul din Nain. Mort. (oh.) Dus la groapă în al mamei mele suspin. (sacara mama!) Plâns de toți cunoscuții mei. (:D :D :D) Eu sunt tânărul înviat de Iisus. (eu si numai eu vezi slagar....) Toată viața mi-am amintit lumea cealaltă. (dar, toata viata si in somn si la baie dansand sub dus tot tot tot timpu) Era plină de sfinți decapitați, (desi decapitati sfiintii erau recognoscibili dupa calendar) Răstigniți, arși și fierți în fier topit (cel mai usor era fierul topit topit topit si fiert) Sau sfârtecați de animale și roți. (o, god, aceasta sfartecare ....o, freud, tata ) Lumânări de carne în flăcări. (ard in flacari -vers din anna...:) Mama mă alăptase cu îngeri (unde sanii mamei urmeaza lui freud) Și noaptea tata îmi arăta stelele, ( si in care se arata ca stelele sunt foarte multe si fara numar) Cât de multe și de aproape sunt. (aici copilu este mintit) Atunci am văzut prima stea căzătoare. (si, brusc, la nunta mea, am vazut prima stea cazatoare, magariu :D :D :D, auzi, madre? :) Căzuse lângă poartă pe pod. (chiar sub pod langa poarta -clar!) Am alergat într-o suflare și, ca la eșafod (dar a fost rau si nu am iertat-o) Un călău, am aruncat-o în cer (am ridicat-o la cer, loredana - varianta ptr lorelay) Să strălucească în continuare (sa sa sa straluceasca frumos in continuare În noaptea aceea frumoasă ( in noaptea aceea, oh, noaptea aceeea În care străluceau stelele toate. (in care- de ce nu?- absolut toate stelele (daaaa) straluceau straluceau pe intuneric Atunci. Numai atunci am înțeles (Si atunci, dupa dezvirginarea poetica am stiut, ba nu, am inteles) Că sunt tânărul din Nain. (adevarul cutremurator ca un tremendum -mai destăni)

Nu pot decât să vă rog să citiți și restul textului pentru a fi sigur că nu e povestire, nu e artă! Cu siguranță, părerea mea e subiectivă.

mda. cam brusc finalul. in rest, o gargară destul de reusita

Domnule profesor, spuneți că nu l-ați citit pe Guenon, însă ați ajuns la concluzii similare în ce privește pervertirea unor teorii - și nu numai în privință asta. Am primit un răspuns mai mult decât complet - l-am salvat în Word, să-l pot citi pe îndelete. Să o iau pe rând. Vă citez: "„Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată.” (...) Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă". Guenon afirmă că, dacă în sânul societății occidentale, s-a mai păstrat ceva din Tradiția primordială, asta s-a întâmplat datorită religiei ortodoxe, care a salvat din ea un sâmbure în isihasm. Mai mult, el numește acea zonă geografică predominat catolică „un occident al occidentului”( unde „occident” corespunde apusului si având conotație simbolică) falia dintre Răsărit și Apus deschizându-se odată cu Marea Schismă și căpătând adâncime prin Renaștere și prin Reformă. Iar ceea ce spune părintele Staniloaie mă duce cu gândul la diferențierea pe care R.G. o face între dualitate și dualism, ultimul definind o luptă contrariilor ce nu se poate încheia decât prin anihilarea unuia, pe când dualitatea definește coexistența lor lucrativă, menită să se resoarbă în punctul central, punctul unde se întrepătrund dreptele crucii tridinemsionale. (ale cărei semnificații s-a păstrat foarte bine în Isam, prin doctrina „Omului Universal" ce are drept reprezentare simbolică crucea sus-pomenită, și duse mai departe, o vreme, de rozicrucieni). Despre cele trei trepte ale cunoașterii despre care vorbește părintele Staniloaie: Zilele trecute citeam Simbolismul corpului uman de Anick de Souzennele și în capitolul patru al cărții autoarea face o prezentare a arhetipurilor din Arborele Sefirot. Ei bine, deasupra lui Keter, Coroana, cel care generează arhetipurile cumva accesibile rațiunii „omului ordinar”, tradiția ebraică afirmă existența a încă 3, nefigurate, și anume (în ordine asccendenta): Ain Sof Aor("Lumina infinită") , apoi Ain Sof ("Cel fără de sfârșit") și, în fine, Ain („Punctul de sus”). Deci...toate vechi și adevărate toate. Mai departe, spuneți: „După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. „ Guenon este de acord cu categoria „Fiinta ca act și potență", ea găsindu-și temelia în tradiția hindusa ( Purușa că act, Prakitri ca potență). dar le contesta pe celorlalte valoarea metafizică, pornind de la aceleași argument (pomeneam în alt comentariu despre imposibilitatea unui Brahma cuantificat). Citez: „S-ar putea obiecta la aceastacă Aristotel așază calitatea, ca și cantitatea, printre „categorii”, care nu sunt decât modalități speciale ale ființei și nu îi sunt coextensive; dar aceasta înseamnă că el atunci nu efectuează transpoziția de cre am vorbit și că de altfel nici nu trebuie să o facă, enumerarea categoriilor nereferindu-se decât la lumea noastră și la condițiile sale, așa încât calitatea nu poate fi și nu trebuie să fie luată în realitate decât în sensul, mai imediat pentru noi în starea noastră individuală, în care ea se prezintă, să cum am spus mai întâi, ca un corelativ al cantității” („Domnia cantității și semnele vremurilor”, cap. „Calitate și Cantitate”) Dealtfel, chiar Aristotel afirmă că „toti relativii au corelativi”. Tot cuvintele dvs; „Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul.” La Ecumenism mă gândeam chiar zilele trecute și îmi propusesem o discuție cu cineva care știe mai multe despre subiect, dpdv istoric – opinia mea estecă Ecumenismul nu are rădăcini doctrinare sau, dacă sunt, sunt prea firave (de fapt, să nu uităm că pornește de la neoprotestantism, deci chiar din acea ramură a Bisericii Creștine care s-a depărtat clar de Tradiție) ci este mai degrabă pornită tot dintr-o concepție modernă, cea a lui „politically corect”. Ceea ce nu cred că este de ajuns pentru a-i conferi credibilitate, câtă vreme nu va încerca să-și găsească și un punct de sprijin ideatic real. „Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia.” Tot pentru destindere, aș spune că filosofii discută despre filosofie pentru că, spre ghinionul lor, habar n-au de iginerie. Probabil că mai aveam multe de spus, dar scriu mai încet decât gândesc. În mod cert o parte din idei au alunecat printre taste. Vă mulțumesc pentru acest dialog, este o plăcere.

Adrian mulțumesc petru trecere și un comentariu care mă face să perseverez,datorită acestui site învăț cum să sciu poezie cu adevărat.M-am ambiționat de multe ori chiar am vrut să renunț dar nu am putut dorința mea este să pot scrie așa cum faceți și voi pe Hermeneia.mulțumesc încă odată pentru atenția acordată poeziei.

"Cercetătorii în domeniul etnografiei și al folclorului au descoperit că datina colindatului are rădăcini romane..." Datina colindatului are radacini ceresti. Luca 2:8-20 cuprinde, in mare, originea colindului. - ingerul Domnului este trimis cu "Vestea Buna" pe campiile Betleemului; - o multime de oaste cereasca s-a unit cu ingerul, laudand pe Dumnezeu si zicand: " Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte si pace pe pamant, intre oamenii placuti Lui"; -dupa plecarea ingerilor, pastorii au zis unii catre altii: "haidem sa mergem, sa vedem ce ni s-a spus si ce ne-a facut de cunoscut Domnul". Dupa ce L-au vazut au istorisit ce li se spusese despre Prunc. - pastorii s-au intors, slavind si laudand pe Dumnezeu... Ca si data a nasterii Sale, Cristos nu putea fi nascut in Ianuarie si nici in Decembrie, pentru ca Dumnezeu nu opereaza dupa calendarul iulian sau gregorian, El opereaza dupa calendarul Sau, care isi are oglindirea in calendarul ebraic. Probabil Rosh Hashanah, inceputul anului nou ebraic, cand la Templu dadeau buluc inchinatori din toata Iudeea si de peste hotare, aceasta fiind si explicatia aglomeratiei si a lipsei de cazare in Ierusalim si prin imprejurimi. Hanul a fost supraaglomerat, n-a fost loc decat in pestera, la vite. Apoi Cristos trebuia sa aduca "anul de indurare" al lui Dumnezeu, profetit in Isaia... Ah, sunt asa de multe de spus despre toate acestea, cari n-au prea mare importanta! Importanta e nasterea in sine, pentru care putem sa spunem: "O, ce veste minunată!" Sa cantam toti cu ingerii...