Al treilea autor survolat după această primă lună de hermenie este Mădălina Maroga (au mai fost Dorin Cozan și Daniela Luca). Precizez că părerile sunt pur personale, nu au în nici un caz valoare absolută, ci sunt o expresie a rezonărilor mele interioare la scriitura acestor autori. Mădălina Maroga este, poate, autorul la care se poate observa o evoluție în scriitură. Primele poezii ale sale (de la "Cu tremur" până la "Înger singur") suferă de un, să zic, pur descriptivism nereflectat de sinele auctoral. Adică textul este strict (con)centrat pe ceea ce i se întâmplă sau face autoarea-obiect, și nu reflectat de autoarea-subiect. Formula poetică din aceste texte nu este cea mai potrivită, aproape toate verbele sunt la prezent persoana I singular, iar acest mic amănunt tehnic frustrează textele de "vizionarism poetic" dacă doriți. Adică nu deschide, ci închide totul în jurul, în sinele autoarei. Ideea, oricum, nu este rea, dar scriitura suferă, e pur descriptivă și nu ia forme prea plăcute. Doar "A șaptea minune" și "Lumânări arse" se salvează puțin de la cele spuse mai sus, printr-o subtilă deschidere a atmosferei către "împrejurul" autoarei. Probabil aici ajută și faptul că textul descriptiv este înlocuit mult mai des de imagini metaforice ("funii de argint", "lacrimă de clopot", "singur până la sânge" ș.a.) Schimbarea vine o dată cu poeziile "Despre suflet" și "Labirint". Mădălina începe să se retragă puțin în contemplare în fața "spectacolului" din jur, căruia reușește să-i dea o reușită formă poetică. Filtrul interior al autoarei este mult mai activ decât în primele poezii. Reflecțiile nu se mai apleacă strict asupra lucrurilor din jur, ci asupra efectelor pe care acestea le creează în sufletul autoarei. Urme ale simplului descriptivism textual dinainte se mai păstrează însă, dar sunt mai diluate, și de obicei apar înspre finalul poeziilor. Poate cu o la fel de susținută atenție asupra contemplării poetice, ca la începutul poeziei, se poate elimina și acest neajuns ce apare înspre final. "Labirint" marchează clar îndreptarea spre acest al doilea stil de scriitură al Mădălinei. Ea "desface încet culoarea violet a mâinilor în fire subțiri", iar aceste fire subțiri, ce pornesc din sufletul-subiect al autoarei, încep să se infiltreze de-a lungul textelor sale, creionând efecte deosebite. O poezie pe care am salutat-o la vremea ei. "În spirală" este deja o poezie schimbată, (dar cu aceleași reminiscențe spre final). "Din iubire", "Peste mâinile mele", și "Două luni în păr" sunt poezii mult diferite de cele de început, fără nici cea mai mică urmă a descriptivismului textual de care pomeneam la început. (Excepție la seria ultimă face poezia "La 5 și 10" care șochează prin distonanța față de poeziile mai noi. O bănuiesc o poezie mai veche și reluată aici, sau pur și simplu o răbufnire nefericită a vechiului stil. Sau autoarea a fost prea atentă la potrivirea textului cu imaginea fotografică și a uitat de stilul nou dobândit). "Din iubire" e o incantație redată sugestiv de repetițiile și rimele de moment ("sunt fericită", "lacrima Domnului, lacrima somnului", "viața e ca... / iubirea e ca..."). (Încerc o exemplificare a stilului nou: autoarea ar fi spus la primele poezii, simplu: "eu port lumina în palme", dar acum spune "lumina a poposit la mine-n palme", deci accentul e pe lumină care poposește undeva, și nu pe nerezonanta idee că autoarea ține lumina în palme.) Iubirea e aici "firul subțire" care se strecoară din bunici în părinți, prin sine, spre copii, și sentimentul acesta e sugestiv și sensibil redat. "Peste mâinile mele" întărește noua impresie (și dovedește că "La 5 și 10" nu a fost decât un accident). Nici urmă de simplu descriptivism, verbe tot mai puține și nu de mișcare, în schimb abundă imaginile reflectate, filtrate prin sinele autoarei. Dialogul cu cel drag primește nuanțe date de neașteptate perechi/asocieri "peretele pământului", "tavanele sudului", "semnele inimii". "Două luni..." debuteză cu o formă de dialog anunțată în poezia dinainte, primele două strofe se conturează delicat. A treia se zvârcolește "încep să bat cu palmele în pereți" - nici un efect; iar de la a patra se arată iar umbrele: - "văd un om", dă-l încolo, oricine îl vede. Spune-ne despre el, nu ni-l arăta! - "fug desculță de frică să nu"... nu știu ce. Iar o mișcare inutilă, greoaie, lung spusă, forțare a efectului... nu mai e stilul ei. Stilul nou dobândit ar spune ceva de genul: "nu aștepta să cadă pene de înger!", sau "spaima căderii de îngeri aleragă în tălpile goale", nu știu... Formulele poetice din "Din iubire" și "Peste mâinile mele", și cea de început de aici mi se par mai reușite și mult mai sugestive, și aș îndemna spre o păstrare a stilului nou dobândit (și dovedit). Încă o dată, e părerea mea, strict personală și accept orice critică. Până la urmă, poezia fiecăruia nu trebuie să urmărească o formă anume, impusă de cineva, ci este o exprimare a propriului sine și a viziunilor personale.

Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun

Cezar, tu iti bati joc de noi? pentru ca daca asta urmaresti eu te asigur ca se poate si sa iti suspendam contul pentru o vreme. textul de mai sus incepe cu un cuvint in care o diacritica este lipsa. daca asa este primul cuvint dintr-un text pe care tu il consideri acceptabil eu ma intreb daca tu intelegi cum se scrie romaneste si ce este acceptabil (sau nu) la un text pe hermeneia. am citit si in continuare. greselile abunda. INACCEPTABIL!

silviana, te rog sa citesti in intregime regulamentul de functionare al hermeneia.com si sa te conformezi lui

cred ca mi ar fi placut, dincolo de fericirea faramitata aici, sa ascult o singura poveste, cu siguranta, in ea un razboi imposibil s ar fi dus, ca soarele sa ne pice in gura de sus

tre să revin! și mie îmi plăcea mai mult prima variantă ;-) deh, mai statornic și cuminte, dupe cum mă știi :))

Mie mi-a placut poemul, are nerv. Se intinde cam mult pe subiect si asta e riscant, dar vad o revolta faina de tip 'laddite" stii ce-i aia ca si eu aproape am uitat cum se scrie dar promit ca mai uit pe toate alea si-ti zic daca nu gasesti singur. Cauta si tu frate, ca e din istoria bataliei omului cu masinile... Oricum ar fi e ok, am priceput ca lumea asta e plina de draguti. Andu

Mulţumesc, Raluca, pentru atenţionare! Eu credeam că e un vers ,,inspirat" :), nu ,,expirat" :). Am glumit, desigur.
Deoarece în haiku nu se folosesc metafore, contează foarte mult imaginea de ansamblu încadrată de cele 17 silabe şi acel ,,gol" pe care îl creează kireji, moment în care are loc începutul meditaţiei, al iluminării. E drept că dacă o sintagmă e prea des întâlnită de cititor, aceasta poate fi un obstacol pentru a vedea lumina...e ,,umbra" care se aşază peste poem.
Când am scris, am ales cuvintele ,,umbră" pentru a sugera şi tristeţea cauzată de secetă, şi ,,nor" pentru a sugera apropierea ploii. Am mizat şi pe faptul că unii cititori se vor gândi la lacrimă, potenţând astfel tristeţea de pe obrazul tatălui. Le-am legat în versul de mai sus. Aveam şi varianta ,,umbra norului" dar nu îmi plăcea . Nu ştiam că e un vers expirat ( m-a convins şi google) , deci mulţumiri frumoase. Te mai aştept...am încredere în opiniile tale şi ale colegilor.

este departe de a fi textul cel mai valoros postat de Virgil (si Virgil stie asta) insa este un nou stil in care cuvintul, logica, umorul, sintaxa si muza testeaza graniteele poeticului. wouldn't you agree?

btw, Nicholas, your sense of humour device is broken. Batteries may be required :p

Sincerely,

"trebuia să-mi întind aripile și împrăștii pulbere sclipitoare" - aici ar trebui un "să" înainte de împrăștii. "se fâcea" cu "ă". asta-i faina: "ei fugeau spre moarte ca și cum ar fi fugit spre tain noi ne țineam strîns de coama lor fuga lor a trecut în oasele noastre" dar ce inseamna "tain"? si finalul ramine, se memorizează. e bun.

un poem scris in joaca. ce este olocA? nu mi se pare a fi nimic aici poetic. hristos a inviat!

mulțumesc Sixtus pentru trecere și aprecieri.

de asemeni mulțumesc kalipeto, maria - doina, yester, cristina, ...

Avec Mes Souvenirs J`ai Allume Le Feu Mes Shagrins, Mes Plaisirs, Je N`ai Plus Besoin D`eux Balaye Les Amours Avec Leurs Tremolos Balaye Pour Toujours Je Reparas A Zero

Adina dragă, înlocuiești ce știai cu noile reguli, de exemplu: < cu [. Sunt convinsă că vei putea pune și coperta descărcând-o să spunem de pe www. photobucket.com unde o pui în prealabil. Merită.