Chiar mai mult decat putem noi insine concepe, suntem tributari tiparelor, retetelor, modelelor, paradigmei daca e sa utilizam un termen mai cuprinzator... sunt insa momente privilegiate in care ne este dat sa intelegem ceea ce ne inconjoara nu prin imbucatatire, fragmentare, nu printr-o metoda (caci si ea reprezinta tot un tipar, nu?) ci ca intreg, ca si continuum, nemediat... in aceste momente devenim de neinteles? Am lecturat aici o poezie si cateva comentarii... din fiecare am inteles cate ceva... autorul se joaca cu conceptele, le modeleaza fara a a avea dinainte in minte/suflet o imagine clara a ceea ce va deveni creatia sa... eu cred ca aceasta este o virtute si ar trebui sa deosebim ceea ce reuseste Dorin sa faca de dicteu... fluiditatea unor imagini, neconcordanta acestora cu un unives cunoscut, comod, in care ne simtim protejati dar de care nu ne putem apropia cu mijloacele "clasice", reprezinta, in opinia mea, o adevarata provocare pentru spiritul liber din noi...cat de mult ne putem trada pe noi insine? cat de departe ne merg renuntarile? In ce fel mai rasuna in noi libertatea de a ne descotorosi de ceea ce cu migala si suferinta am adunat ca niste harciogi?... parerea cea buna despre noi insine, puterea de a crea imagini, capacitatea de expresie, de a impresiona etc Emil tu esti un spirit foarte matematic iar modul in care te-ai apropiat de textul acesta spune mai multe in sprijinul parerii mele... in literatura trebuie sa ai mintea deschisa, sa accepti in fiecare moment ca vei intalni ceva care ti-ar putea zdruncina sistemul de valori si sa nu te temi de aceasta posibilitate... nu e de ajuns sa aplici o reteta in a face comentarii, sa zici doua-trei vorbe despre ritm si forma, apoi sa aduci vorba despre un curent literar iar in final sa concluzionezi asupra "greutatii" textului. Nu as vrea sa percepi cuvintele mele in alt registru decat in cel in care au fost rostite... o spun cu tot spiritul de colegialitate. Am observat acest fapt si pe unul dintre textele lui Virgil, unul dintre textele lui bune in care a reusit sa depaseasca cateva tipare in care isi aseza de la o vreme cuvintele... poate ca ar trebui sa ne apropiem de toate aceste texte cu mai mult respect, cu un soi de sfiosenie si mai mult decat orice sa acceptam macar pentru o clipa perspectiva celuilalt. Iar asta nu exclude critica, insa nu cea formala, realizata cu aer de superioritate, pentru ca s-ar putea sa nu avem acoperire pentru a face acest lucru. Iar toate acestea sunt valabile si pentru mine.

poezia asta trebuie citită încet, e multă filozofie picurată-n semne. cred că eu aș încheia imediat după pasărea, ascensional, simetric txt bun

Chiar e frumoasă poezia

strofa a treia mi se pare cea mai intrigantă.
mulțumesc

Mi se pare mult prea laconic comentariul tau... Poate vrei sa-mi explici ce nu iti place sau ce nu intelegi. Cine crezi ca ar reusi pe deplin sa fie Dumnezeu ? Poate incercam sa ii semanam cate putin.............

aprecieri pentru acest poem închinat nefericitului poet ( or fi oare altfel, poeţii adevăraţi ?), Constant Tonegaru.

în ciuda tonului trist-reflexiv al acestui poem, nu pot să nu zâmbesc amintindu-mi de relatările legate de replica pe care a dat-o Tonegaru "instanţei" care l-a condamant la vreo doi ani de închisoare pt. că a încercat să-l ajute pe alt poet, Teodor Mihadaş, cu ceva de ale gurii şi medicamente. ( anii "50). Organele de anchetă îl trimiseseră în judecată pt că ar fi făcut parte din organizaţia banditească "Sumanele negre", care hălăduia prin munţi. Tonegaru răspunde:
"Pe viitor voi căuta să evit zonele muntoase ale patriei şi voi călători cu predilecţie prin cele de şes".

mai jos, mi-am permis, sper să nu vă fie cu supărare, o variantă inspirată de poemul dv.

Ne va ucide în noi plantaţii
de cuie vreun politruc peltic
uns de ale puterii graţii
în jocul de-a totul sau nimic

Şi-n ceas suprem încremenind sub lanţuri
poeţi martiri vor răsări din curcubeu
iar clipele vor îngheţa în ţurţuri
peste care sufla-va Dumnezeu

Iertare că intru în discuţie....am gustat şi eu din nedumerire, mai ales că era după comentul meu, şi-mi făceam probleme că poate am făcut vreo gafă, însă gândindu-mă la stilul artisitc al lui Vlad Turburea, m-am gândit: oare nu se referă la titlu? :) Mă bucur că am intuit...şi am reuşit asta doar fiindcă eram un pic mai la distanţă, pe tuşă, pe când Adriana, în poem. Intervenţia mea ar vrea să mai sugereze un fapt, acela că spusele unui artist trebuie incluse în stilul acestuia, în universul lui e cheia. Am mai învăţat ceva. Vă mulţumesc amândurora, doi artişti dragi, Adriana şi Vlad.

nu stiu de ce, as scoate strofa a doua. imi place mai mult poemul fara. s-ar putea sa ma contrazici, e o simpla parere, nu o pune la suflet.

recunosc. textul de fata este un exercitiu. dar acceptabilul ala..... auci. :))

in traducerea mea - nu pot sa spun ca-i chiar o porcarie.

acu sa ma intelegeti - asa de la o persoana care nu s-a luat niciodata prea in serios - scriu si inca rad. adica de fapt e cazul sa va multumesc pentru sinceritate.

Citit. Plăcut. Compilat. Nu în «cod mașină» ca să văd, apoi, dȃnȃnd «dump» de memorie (operativă) ce-a iesit. Ci direct în «rețeaua (aia a mea) neuronală» - similară cu a noastră, a tuturor - în care «discretul» tinde spre «tau-ul» «alefurilor» lui Cantor al mulțimilor «subtile». Despre care, puțini dintre noi, suntem conștienți pentru a le pune la lucru, avȃnd «minți deschise» - din «interior» spre alte «realități», mai profunde, pe care le putem percep prin ceea ce alchimia zice că ar fi un «simț interior»; care poate conduce la o «imaginatio vera» și nu la una, absolut iluzorie, de care «hartiștii» fac, adesea uzul abuzului în «producții» ce se înmulțesc «infinit numărabil» curgȃnd din niște «automate stohastice»….Stop! Dar, totuși, nu mă pot opri să nu dau un exemplu: «STEAMPUNK-ul», ultimul răgnet în materie de «inovare» în artă din America aia care… așa și pe dincolo…. Marin Preda în „Cel mai iubit…”, spune, undeva, prin glasul lui Petrini, că i-ar plăcea să fie nemuritor. Dar cȃnd se gȃndește că nu știu care lepră de director/subdirector/activist (nu-mi mai amintesc exact) ar deveni și el simultan nemuritor, preferă să moară (cȃnd îi va veni ceasul). O treabă legată de psihologie îmi vine acum în minte. Cȃnd ești tȃnăr, ești nerăbdător. Pentru că ce-ai în spate îți creează impresia că tot atȃt e și în față. Și că timpul nu-ți ajunge. Cȃnd îmbătrȃnești, lucrurile se întȃmplă similar. Dar cu diferențe (vezi Deleuze). Ȋți faci planuri pe timp îndelugat. Evident, e absurd și într-un caz și în altul. Singura treabă care-mi pare a ține de luciditate și nu de „rațiune” sau „înțelepciune” este de a nu regreta nimic din trecut (mortul de la grupă nu se mai întoarce) și a nu îți dori nimic pentru viitor. Ci să trăiești, în fiecare clipă prezentă, din plin. Pentru că numai așa: „dacă aici ar răsări un parc o iarbă și o bancă zorii n-ar mai cântări decât trupurile noastre adormite” Sau, cum se povestește: Gurjdiev se plimba o dată împreună cu discipolul său Uspenski, pe o stradă plină de «oameni» care mișunau în plină zi. Și Uspenski, într-un moment de «insight», exclamă: Ce dracu dorm ăștia tot timpul?! Ți-aș da o peniță. Dar zice lumea ca-s subiectiv. Și n-am curajul răspunderii. Pt. că știi bine că mor de dragul părerii care-o are lumea despre subsemnatul. Așa că nu se «cum(se)cade». Gorun

să-l iertăm, dragă queen margot. eu am râs cu lacrimi, mi-a amintit atât de mult de bunicii mei... ghecuiu (mulțumesc).

pentru prima strofă dar şi pentru:"cinstiţi de-am fi ca fresca din incendii,/din palma ta împăturită la margini,/cu buzele de fier rotund şi cifre schimbătoare,/mi-aş spulbera cenuşa în pieptul altei tine,/în pieptul altui mine,
în tot ce n-am putut ne-aş spulbera./" şi mai cu seamă pentru acest vers copleşitor: "în tot ce n-am putut ne-aş spulbera.", pentru adevărul din el, atât cât poate suporta un adevăr o faţă a sa, Adrian, nici nu contează unde se exagerează în vers, în fapt, care nu a exagerat măcar o dată în poezie, nu a simţit cum este să exagerezi, atunci, când în vers, toată lumea este numai a ta - peniţă. Artistul dacă nu exagerează, la un moment dat se pierde, el nu trebuie să fie perfect, şi dacă asta, exagerarea asta oximoronică nu ar fi, această frumoasă falsă sinceritate, la un moment dat, dacă nu ar fi, el s-ar pierde, nu ar mai reda frumosul şi frunza mâncată de omidă nu ar mai hrăni omida.
Un text sensibil asumat prin exagerări.

„am stat multă vreme acolo
oamenii s-au obișnuit cu noi
așa cum te obișnuiești cu păsările
în crengile copacilor!â”

- o comparație extrem de inspirată
ca să nu mai vorbesc de final, el venind ca o explozie după acea „obișnuință”.

...Negăsind nicio rubrică loială acestui post, l-am încadrat la "proză -note". Dacă există una mai indicată, aștept să mi se spună și-l redirecționez.