cred ca de acum ma repet dar nu prea vad cum as putea sa o spun altfel: continui sa ma amuzi cu aceasta autobagare in seama si cu convingerea asta aproape sacrosanta cum ca ai fi un fel de mag calator care ne studiezi ca pe niste insecte. ma amuzi si cu aceasta impresie (care la tine e siguranta) cum ca le-ai sti pe toate, si ne-ai intelege mediocra umanitate si iti faci o pomana de bine sa ne mai dai din cind in cind sfaturi. evident, iti place sa te auzi vorbind si crezi ca esti destept. nu am sa te împiedic dragul meu sa ai aceste convingeri mistice (apropo de secte) atita timp cit nu incalci regula locului. in rest, esti liber sa iti zburlesti penele si sa faci valuri in voie. e tara libera. in acelasi timp am sa te rog sa ma scuzi daca am sa te ignor cind identific ca nu spui nimic. pentru ca daca te bag in seama din politete sint nevoit sa te ignor din lipsa de timp. cind vei spune lucruri semnificative si realmente utile am sa fiu amabil si am sa plec urechea, chiar daca te-ai purtat de multe ori grobian si intr-un univers al talionului nu ai merita asta. dar nu ma afecteaza magariile care nu contin adevar si nici nu le confer iluzia de adevar prin a ma lasa afectat de ele. deci in contextul regulilor si in masura in care vei spune ceva esti binevenit pe hermeneia. cind bati cimpii am sa te rog sa ma scuzi.

Erika, găsesc interesant titlul poemului tău. la fel de interesant mi se pare si comentariul pe care l-ai lasat la text. zic interesant în sensul că, nu mi-am închipuit că putem face asta pe un site de literatură, să ne comentăm singuri. e ca și cum ai spune "azi cerul e verde, am scris albastru, mâine e verde". dacă tu consideri că poemul este nefinisat, mai lasa-l pe sevalet, o zi, două, caută alte imagini care se potrivesc starii pe care o ai și vei scrie un poem reușit la care nu va mai fi nevoie să lași nici un comentariu de genul celui de sus. (este inestetic). sau, îi poți lăsa pe cititorii tăi să spună dacă poemul mai necesită sau nu unele retușări. personal, în acest poem aș renunța la repetiția din V2 și V3. uite și o variantă scurtă: zidită în alte cuvinte fulgerul îmi taie lumina într-o formă de inimă mă umezește frica uitării plouă alerg ca și cum ar fi altă viață mă descompun pe umbra pământului. rămân în pas de picătură într-o lacrimă a femeii de ploaie. mult succes! Madim

...știi, citind, de la coadă la cap, cum fac de obicei cu proza scurtă și fragmenată... pentru a-i observa sudura, înțeleg de ce tactul poate fi iremisibil de generator al frumosului. ai un stil ce mă prinde, iar peleșeii deși au trecut de mult, accept macii tăi și ironia finuță ce deja e lipită de tine. am și eu o cămașă verde... oare ce să fac? cu gânduri bune, paul

când spun vechime mă refer la activitate. în schimb dacă ați fost un cititor fidel al Hermeneii, acest fapt poate fi privit ca fiind pozitiv, dar și negativ. neimplicându-vă, cred că judecățile dvs. pot fi anulate prin simplul fapt că nu ați făcut nimic ca să împiedicați ceea ce eu cred că este o părere mai mult decât subiectivă, ca să nu zic eronată. vă citesc cu plăcere.

mulțumesc, Adrian! acum văd cum privești tu poemul. și da, cu excepția "până ghetto-ul se recunoștea sub ziuă" care îmi pare o prețiozitate, voi prelua varianta ta.

hey, mulțam frumos, Cristina! I rock, ya fshow:)

așa e Adriana.

păi tocmai de asta nu-mi place, pare actriță, pare teatral, pare intenționat profesionist. ori poezia nu e pentru pretențiozități de astea răsuflate. și să știi că pe alte situri se recită la fel de fals și prost

Călin, trimiterea ta este binevenită, mulțumesc. Mi-ar plăcea să dețin în bibliotecă poezii de Michelangelo, deocamdată am albume. Poemul a avut ca inspirație: un poet, un sculptor, o pictură, o catedrală și un concert de Bach, într-o seară când se vestea suspendarea unor respirații. din fericire, suflarea este vie și astăzi. Adina, Michel, creatorul de litere-vii, cel care își are și numele pe zidul unei biserici ajutând la înălțarea ei, simte litere așa cum își simte condorul zborul. Pasărea roșie este un tablou. Într-o zi poate voi putea să îi dau liniiile aici. Mulțumesc.

materialitatea cuvintului ("Au début c'était le Verbe et le Verbe était chez Dieu et Dieu était le Verbe") si forta ecoului umbrei acestuia translucida, viscoasa, palpabila deschide invariabil diminetile una cite una... ...si cum spunea Bogart in Casablanca, noua ne ramine Parisul... astept cu nerabdare sa-ti citesc volumul din 2006.:)

ieri, intamplari din imediata realitate: vizita diavolului. azi, lucrul ne sta impotriva. noi le exploatam. ele sunt the birds -gata sa atace. e starea de nerealitate a lumii, presimtita permanent de poet. e si o fina ironie la apocalipsele noastre si la placerea cea de toate zilele.

Cristina, mulţumesc pentru lectură şi opinii!
Roxana, ok, poate ai dreptate. În fond, eu am o convingere: de cele mai multe ori, textul trebuie să se apere singur. Dacă n-o face, se prea poate ca el să fie slab. Un lucru vreau să mai spun: scriu proză rar, n-o scriu de ieri :). Ştiu că lungimea unui text contează foarte mult în vederea citirii sau necitirii lui. Şi, cred că ştii, e destul de greu să creionezi convingător caracterele (prin psihologia personajelor), să urmăreşti firul epic, să dezvolţi satisfăcător ideea, să conduci un dialog, să mai bagi un pasaj descriptiv... toate acestea în maximum o pagină jumătate. Şi atunci te vezi constrâns să accelerezi într-un loc sau altul, ceea ce poate cauza note false. Bun. Dar prefer să fac asta decât să mă apuc de-o proză unidimensională, cu caracter intim, expansiv, unde aş avea siguranţa că nimic n-o să sune fals, nicio idee nu va fi atacabilă. Îmi asum riscul. Şi nereuşitele. Şi catastrofele. Şi cataclismele :).

Multumesc, Maria(na)!

Francisc, comentariile tale sunt pline de substanță, de fapt, dar te-aș ruga să încerci să îi dai prilejul celui comentat să se folosească mai mult de semnul lăsat de tine pe un text. Nu mă refer la cantitate, știi tu prea bine unde bat :-)