interesant text, poate ar fi fost mai bine sa renunti la alaturarea "minor major".. nu stiu daca foloseste la ceva. finalul mi se pare prea "religios". sau mai degraba nejustificat de "religios" dupa "herghelii" si "galop" parerea mea

Cristina, după asemenea comentariu, simt nevoia să mă pipăi. și găsesc același corp... of! îmi spun - deci nu la mine se referea Eminescu! ;(

îmbrățișarea a ajuns, să știi! mulțumesc. ;)

Dacă textul rezistă şi fără sprijine, e şi mai bine. Nu ştiu care a fost scopul prim: textul, muzica sau cocorul, aşa că le-am lăsat pe toate trei.

Vlad, sa fiu drept, nu prea cred ca in alte texte scriu altfel. pe bune...

si totusi in compozitiile lui Aivazovski exista o lumina, un petec de cer undeva intr-un "departe" ce tinde sa aduca Speranta naufragiatilor, corabiilor incercate de furtuni. cit despre aceste personaje singure in ele insele, naufragiate in dragoste, uitate parca la marginea marii in plin decembrie, nu mai exista o alta speranta... marea e stranie in iarna, poate la fel de straniu ca acest sentiment de singuratate divizat la doi" "revin în camera de hotel obscură, cu tine și cu mirosul sărat al largului" sfirsitul poemului creioneaza insusi sfirsitul a tot ce tinde sa fie iremediabil pesimist si inevitabil si prin utilizarea repetitiei dar si prin cele doua trimiteri vizuale, diferite ca factura insa puternice ca sugestie distructiva: "niciodată anul nou nu s-a izbit de stânci ca acum niciodată malul mării în decembrie nu mi-a vorbit ca Aivazovski, cu pânzele sale."

multumesc pentru explicatia suplimentara:). inca nu stiu ce sa fac cu partea respectiva, ma mai gandesc.

Si-au zburat caii de fier spre lunile de fiere .

Mulțumesc vouă pentru opinii, le-am citit și mi le-am însușit cu mare băgare de seamă.
Stimate trei de A mare, știu că sunteți editor pe acest site (asta nu costă mai mult decât un click să afli) nu mi-ați spus vreo noutate sau poate doreați să vă lăudați așa puțin cu această ocazie în legătură cu presupusele (cel puțin în cazul meu) atribuții, dacă tot vi s-a ivit ocazia mai ales în fața unei femei?.
Eu constat la Dvs. (deși sunteți încă un copil, nu un bărbat pe deplin, dpdv fiziologic vorbind desigur) că aveți (și îmi asum răspunderea acestei afirmații) o atitudine infantil-misogină care nu are vreo legătură nici cu gramatica, darămite cu poezia. Iar această afirmație a mea vine după o observare mai atentă a activitătii Dvs în postura de 'editor' aici pe site, activitate care nu face decât să arate cât se poate de 'pe șleau' prin gura Dvs. un sentiment cât se poate de reprobabil cum este misoginismul. Gramatica este doar a bărbaților, nu-i așa domnule trei de A? Femeile să fie puse la colț pentru exprimările lor aproximative, visătoare. Chiar nu vreau să mai îmi răspundeți domnule misogin, cu bolduri și italice ca la școală. Cred că am făcut mai multă școală până acum decât Dvs. fie și doar prin prisma vârstelor noastre.
Cu aceeași dragoste pentru copilul care încă sunteți (nimeni nu știe pentru cât timp)
Margas

partea cu inima

o, de acord, total de acord! ingeri si inimi, trebuie sa apara intr-un context cu suficienta forta incat cuvintele in sine sa se dezintegreze si sa ramana doar impresia, si asta eventual prin contrast. de preferinta insa, deloc. mi-a tremurat mana, crede-ma.
aici are un sens anume, sau am vrut sa aiba. subliniaza lipsa de viata din "fier", prin comparatie. asta e rostul aparitiei inimii acolo. si faptul ca e asociata cu actiunea unui buldozer mi s-a parut ca va inmuia efectul dulceag al cuvantului in sine. se pare ca nu mi-a reusit, nu stiu, sper doar sa se perceapa si altfel.
iti multumesc, am tinut cont de sugestii, ce fain cand primesti din timpul cuiva. :o)

Între timp, am mai modificat câte ceva în prima strofă.

sinceritatea unui poem are în opinia mea un soi de dualitate...cel care scrie e așezat la un capăt al poemului și cel care citește la celălalt capăt...între ei se țese sfoara asta, sinucigașă uneori, numită sinceritate cu recunoștință, domnului ionuț caragea

Nici nu mă mai miră. Și asta dacă stau să mă uit la ultima postare a celui care mi-a comentat textul de mai sus. Oricum, nu este un text de șantier.
Andu, felul tău de a citi și de a gândi este abject și nu textul. Mă întreb, oare de ce ai reacționat atât de vehement? Eu cred că te-ai simțit vizat ...

Eugen

Cred că e bine dacă poezia ta ne scoate din papuci. Cu alte cuvinte, mai întâi m-am enervat. Parantezele. Poate sunt eu prea puțin deschisă, dar nu pot să văd paranteze într-o poezie. Ba, mărturisesc că îmi sunt într-atât de antipatice, încât le ocolesc și în proză, și în acțiuni :-) De ce oare? Pentru că rămân blocată la ele. Am impresia că omul spune de fapt acolo ce era mai important. Restul e decorul, e spoiala, păcăleala. Și citind poezia ta mi-am mai dat, încă o dată, dreptate de una singură. Pentru că uite: "că mereu sunt două iubiri - una din care vii în fiecare zi una spre care tot vrei să pleci", "n-ar trebui să mai scriu la persoana întâi" sunt absolut delicioase. Dar ce caută în paranteze... numai tu știi. Parcă cititorul trebuie luat de mână și pus să citească etichete :-) Așa, că am dezbătut de una singură acest aspect care nu-mi dădea pace (adica da, am monologat), mai vin pe fugă și spun că e mult balast aici, deși e firesc că într-o cabină de probă (ei, numai femeile știu chestia asta ;-))) iei mult mai multe decât cu ce vei pleca până la urmă din magazin, dar, de dragul ideii și al câtorva pasaje care sunt cu adevărat deosebite, eu zic să revii cu un pic de ciudă pe poezia asta, și să tai la greu. Mai ales prima parte mi se pare prea încărcată și descriptivă.

procedand dihotomic, textul este o pledoarie ptr creatia poetica, pentru frumusetea si, uneori, hidosenia ei. cred insa canumai depasirea acestei limitari (realitate/minciuna visului) asigura reusita poetica si trairea intru poezie si pentru revelarea ei.