Mulțumesc pentru trecere, Silvia, ceea ce ai reținut tu mai sus nu poate constitui prin atât poezie, cred.
Trebuie să existe un început, undeva, nu?
Iar această idee a unei lumi obosite, irascibile, bolnave, care trebuie sa aibe o moarte, eventual, și o renaștere, ideea zic, dă forță titlului - incipit vida nova -
De aceea am zis că voi trage planeta dupa mine și o voi așeza în cuibul păsării pheonix (recunosc, e o împrumutare prea mult folosită în literatură, aici). Pasărea phoenix va sta întotdeauna ca simbolul renașterii. Cât despre mine, eu sînt sigur de destinația mea, eu voi fi cu Dumnezeu, for ever.

Singurătate și disperare. Dar și speranță, totuși. Un text liric, care curge lin și melancolic. Mi-a plăcut și mie mult "nu știu de când desenez în praful de pe măsuță". Deasemenea m-a atins acest experiment (ce-i totuși, o poezie) prin contrastele dintre o lume rece, "cu fum de oțelărie, cu furnale", și o lume guvernată de vise, sensibilitate și umanitate: "deschid dulapul din el se revarsă stelele luna si soare cerul cu nori", "pe pielea mea în fiecare por câte un om/ îmi face semne disperate și se-neacă". Cred ca mesajul principal al poemului este acesta: oamenii ar putea fi salvați, prin atenția celor de aproape. Se poate ca experimentul să nu reușească totdeauna (unii să se "înece/ repede repede"). În tot cazul, merită încercat! Felicitări pentru un text bun!

E foarte subțire linia asta dintre nostalgie, melancolie și patetism. Poate (și) din cauza asta textul abscons face carieră în zilele noastre. Ca și tehnică exterioară, poezia e foarte slabă. În interior, cu unele schimbări, ar putea respira.

acta(n)eoane, sentimentul de-naltare te strabate, dar tot acolo te lasa, ca o penetrare cu efect de levitatie nul, vad, cat ascendenta explicativa de-o clipa a zborului de gandac in atac la Blanca si cat pulsiunea transcendentei iluzorii a reptilei (o)uro-borus, de unde apar atat de plinele (sic) tale invataturi (traiasca gogu-filozofu, vorba ta), cat un crant de chio-chips, morfolit la fel, de fiecare data, pe un inchipuit munte Cithaeron, la colt cu genunchiul broastei testoase kalmuce pe-o parte, a carei exclamatie nu e niciodata “ah” ci “anh” si totusi, orbitorule de Horus, marite (micite?)Seth, oare tu reprezinti, prin ceea ce scrii, versul alb? brrr, ar fi loc de a doua glaciatiune, stai linistit si modest, asa cum te stim, sunt multi altii care chiar reprezinta genul, in nici un caz insailarile tale, repetative, agramate (v. comentariul tau precedent), imprumutate fara voie, de multe ori, din convorbiri ym sau pur..facultative, pentru a scrie cu adevarat poezie in vers alb tu, domnule actaeon-negru ar trebui sa bei prea mult… lapte pentru asta…de capra….de bivolita, dupa gust, desigur, dar …cat sa-ti mai dau, in vers, pe inteles? Alma crezi perfect, sintetic, fara sa cercetezi, tine de intuitie la tine, de inteligenta, legatura cu subtitlul e o dovada - miracol a subtilitatii, intelegerii, in rest, s-auzim de bine, periscopici si plini de fortaje – fortaje ca de n-am fi nu s-ar povesti, ambilor simpaticilor, multam again :) va pupa si Blanca (cred), ca mult si frumos ati comentat la ea

tot asa, am senzatia ca poemul este abia in faza de schita. inca prea surrealist, necontrolat. in locul tau as rasturna tot si as incepe poemul cu penultima strofa care imi place tare. mai precis, primele doua versuri sunt un bun inceput.

De fapt, poezia lui Blaga o știu de la 12 ani...și e preferata mea. Nu mai zic de creația lui Feodor Mihailovici Dostoievski! Textul acesta vrea/încearcă să speculeze ceva, din păcate, nu reușește. Am constatat că ai multe texte diferite mult valoric, încât mă întreb dacă nu datează cumva unele din alte perioade, dacă nu sunt reactualizate acum mai mult sau mai puțin. Așa e?

mulțumesc Sancho atât pentru peniță cât și pentru că poemul meu te încântă și o spui atât de... deschis. mircea.

... dacă acest text e bun în opinia ta, primesc satifacțiile și îți sărut mâna galant! te-am citit, ai ceva talent:))!

Deja mă distrez citind textele acestei autoare la început am crezut că e o glumă dar acum văd că nu, tovarășa nou-venită (am mai zis, doamnă încă nu pot să-i zic) chiar scrie militant anti- ce vreți voi... deci vouă care căutați sensuri poetice luați o pauză de cafea.
Gabi, poemul ăsta este chiar mai slab decât anteriorul, măcar acolo se mai simțea așa, un miros pestilențial. Dintre versurile astea nu răzbate chiar nimic.
Promisiunea mea este nu că e ultimul text pe care ți-l citesc, pentru că voi mai citi ce mai scrii pe aici, ci că este ultima mea intervenție în subsol până nu voi vedea o schimbare benefică în ceea ce scrii.
Deocamdată eu cred că scrii gunoaie, scuză-mă dar mai bine un dușman pe față decât un prieten fățarnic, de acord?
Succes și nu lua ce spun eu decât ca pe o părere personală refritoare strict la ce scrii și nu la persoana ta pe care nu o cunosc plus că eu nu sunt o autoritate în materie.

frumos. o gura de aer. chiar aseara a cîntat tatiana stepa in copou si una din piese a fost "copaci fara padure"

Mihaela,
mulțumesc.

Ionuț,
iată două întîmplări de pe vremea cînd noi copiii din Turburea Valley am dezvoltat primul motor de căutare pe principiul rece rece/cald cald. era primul cod Google. am o proză scurtă cu Lina lu’ Mărin unde mi-am permis să mai aduc din condei dar ce urmează este real.

așadar:
1. într-o zi mama a adus acasă doi puieți de nuc. unul era verde și viguros ca speranța ta de a ajunge mare poet, altul era galben tot ca frunza de tutun calitatea prima . Lina lu’ Mărin a zis –vreau și eu unul. alege! și Lina l-a ales pe cel verde, te uitai la el și parcă deja mirosea a nuci numai bune de mîncat. au fost plantați la douăzeci de pași unul de altul. nucul Linei nu a făcut nuci niciodată și s-a dus după zece ani unde se duc nucii cînd mor. al nostru e și acum la poartă mai înalt decît buturile tale de la rugby și face niște nuci mari cît oul de gîscă.
2. la două luni așa Lina se certa cu ai mei. ăștia se certau simplu și sănătos adică înțelegeai ceva din ceartă cu înjurătura în clar, peremptoriu cum ar zice un poet ca tine. împăcarea venea ca o primăvară timpurie fară semne fără nimic. număram anotimpurile după ciclul ceartă-împăcare. și uite că mă nimeresc acasă pe timpul vrajbei lor. m-am dus prin vie să mă uit la un piersic. și hop și Lina! domnule Caragea și măi Ionuț știi tu cum m-a făcut Lina pe mine? m-a băgat și m-a scos de parcă venise ciuma lui vodă Caragea. nu aveam cruce la cap nu aveam mireasă nici aici nici pe altă lume și îmi striga moartea pînă și cu clopotul de la gîtul vacii. mă uitam la puful piersicilor și nu am zis nimic. Lina a dat cu pumnii printre picioare ca atunci cînd spargi un lemn- spune mă mutule și tu ceva să am cu cine să mă cert!

Marga,
deși nu ai înțeles mesajul tu ești din nou o prezență fermecătoare.

dar cel mai harnic cersetor, tinand cont de comparatia cu furnica. un poem scris bine cu metafore simple si placute, patruns de un mesaj civic: nu daruind peste saracilor ii ajutam, ci invatandu/i sa pescuiasca.

neverending, vocea ta poetică este una care merită ascultată cu atenție, ai un spus dominat de o anume vibrație care pe mine una mă apropie, în poezia aceasta imaginea dealului cu rufe albe în vânt are o plasticitate care definește întregul text, părerea mea, depășești lirismul feminin de circumstanță, cred că reușești să dai contururi ferme și atrăgătoare ideii

Sapphire - da, necesară urare și expresivă remarcă. Nu îmi doresc să dramatizez lucrurile și probabil nu sunt cel mai năpăstuit și încărcat cu experinețe negative individ din prea întunecata noastră Românie. E vorba de o anumită modalitate de a transla lucrurile spre un deznodământ interior tensionat. Asta nu prea e bine pentru echilibrul fiecărei zile, dar sonetul vine tocmai să-mi aducă dezlegarea necesară și conștiința că pot trece prin vremi și vremuri fără să mă las supus de greutatea lor. Cu prietenie