Mi-au plăcut, în mod deosebit, versurile "fierul rece al platoşei/îl sugruma ca un graal/în care fluturii morţii/răbufneau ca un vin tânăr/dând peste mal/urcând în adâncul cerurilor/ce nu mai erau". O mică sugestie aici, îmi permit, aş reformula "răbufneau un vin tânăr", dar nu neapărat, doar pentru a nu se repeta prepoziţia.
Finalul mi se pare într-o notă care deschide o fereastră - prin care poemul continuă în altă dimensiune.

Mihai. nu cred ca a spune neadevăruri poate să îți compenseze indignarea. în corpul textului tău exista subtitlul și încă scris cu majuscule. iată că acum regret că am editat textul dar chiar arăta urît pe prima pagină pentru că după subtitlul introdus de tine era lăsat un spațiu de un rînd care făcea ca în forma rezumată de pe prima pagină să nu mai apară nimic în afara de subtitlu. dar am să am grijă pe viitor să nu mai sun amnințător. de fapt nu am să mai spun nimic, deși în comentariul meu precedent am început nu cu o amenințare ci cu o rugăminte. dar nu voi mai spune nimic de acum încolo. voi proceda doar în consecință.

mulțam Cristina, îmi pare rău că a trebuit să plec și nu am schimbat prea multe vorbe!

mulțam frumos, Alina!

Personal o felicit pe Magda Carneci pentru aceasta carte! Despre observatia privind caracterul literelor, a fost o eroare personala de editare privind Hcode. Intrucat nu finalizasem editarea, s-a rezolvat imediat.

o confesiune inchegata, complexa, care valorizeaza "portretele genetice" ale istoriei autorului, puternice si clasice in opozitie cu "papusile" prezentului. sunt multe de spus la poem, dar ii las si pe ceilalti la analiza, mie fiindu-mi suficiente observatiile pentru o prima recomandare. congrat!

destul de cursiva si placuta lectura, dar ai multe greseli de tipar si unele cuvinte redundante. eu as mai curata putin tufa de lastari si as sugera inainte de postare sa mai treci atent peste text ca un fel de "preventive maintenance".

de corectat:
aripioarelor de argint al pestisorilor din iazul sau = ale
unguroica = unguroaica
jgeab = jgheab
carecterului
Gembasul

apoi la lista de pomi din livada le amesteci. spui: meri, peri, visini, cirese(ciresi), piersici, caise (caisi) ba chiar castane (castani)...

"Curtea lui Iancu Lupu era întotdeauna curată, măturată în fiecare dimineaţă de către Melinda care bombănea întotdeauna" - doua intotdeauna in acceasi fraza nu suna bine. (si mai sunt). cred ca intelegi!

desi textul e accesat de 114 ori...statisticile dv arata doar 4 accesari...cred ca nu voi mai posta pe site dv ...sau e ca o invitatie la „pleca de aici ca deja suntem prea multi”

Prea multă retorică. Prea multă sofisticare. Am sa repet pana am sa obosesc: poezia nu se face nici din idei si nici din cuvinte, ci din sentimente (N. Stanescu). Lucru pe care, la inceput, nici chiar Nichita nu-l făcea. Dar apoi „trăia” într-o stare „poetică” continuă. Și nu numai cȃnd scria. La el tehnica, excepțională (ca și la alți poeti mari) era, automat, subsumată, în mod fericit și aproape de potența maximă, „panoramei sentimentelor”. Textele pe care le citesc în ultimul timp – cu pretenții de a fi „poezii” (nu numai pe internet) – (cu foarte rare excepții) nu sunt decȃt, pur și simplu, căutări obsedante de ceva „nou” care să șocheze – ca formă sau/și fond (vorbesc aici și de cele scrise de mine și în același sens; dar cel putin, sunt suficient de lucid sa nu cred că produc „poezii”). Din „receptor” de „poezie” cred că, în curȃnd voi deveni „misogin” în raport cu dȃnsa; și nu din cauza ei, celei adevărate; ci pentru fardurile și zorzoanele care o mȃnjesc din toate părțile. Mai degrabă prefer textele lui Baudrillard. Care „trăiesc”, pȃnă la exasperare, „Condiția postmodernistă”. Care îmi repugnă dar nu pot să nu o „percep” cum „tȃșnește” tragic din umbra acelor texte. Așa cum o făcea, pe timpuri, un Poe sau Rimbaud dar, atunci, împotriva „conditiei moderniste”; în ciuda unui Mallarme sau Varlaine care, și ei, umblau la tot soiul de «subtilități» tehnice, inovatoare, mai puțin Baudelaire. Bat, probabil, prea mult cȃmpii. Dar și textul de față, care a provocat atȃtea discuții, mi-a prilejuit cele scrise mai sus. Nu se scrie nici aici „poezie”; se vorbește numai „despre” ea. Si discuțiile, în situația asta, pot continua la nesfȃrșit. Poeții – iar cu rare excepții – devenind „critici literari” (cand incearca sa scrie „poezie”), adică poeți ratați; și, cu atȃt mai mult, cȃnd o comentează (in fel si chip).

despre trecerea tiptilă a timpului odată cu_căderea soarelui în spațiu vîscos și acumulare lentă a zilelor transparente în sine/umbră, plus structură inelară ce întregește. "februarie" vine ca un punct fix de referință în moment, presupun că n-are ceva simbolic în el. p.s. exista cuvîntul "troznesc"?

D-na Ioana, multumesc pentru semn si ca ati observat poezia.Asemenea, D-na Nicolaev. D-le Titarenco, voi schimba fotografia daca este neaparat necesar.Colajul poetic consta in "lipirea"mai multor idei, formarea mai multor nuclee in text.Nu sunt insa prea sigura ca am incadrat poezia unde trebuia, deoarece e prima oara cand postez si nu cunosc inca foarte bine cum sa incadrez corect un text.Voi incerca in viitor sa nu mai gresesc. Multumesc tuturor pentru pareri si semne. O zi frumoasa!

Cristina, şi eu sper să te răzgândeşti. Pur şi simplu e nevoie de tine aici. Ştiu că tu ai muncit la acest text, e pur şi simplu felul tău de a fi o luptătoare şi în poezie, no matter what. Sper să revii. Să fii luptătoare şi acum şi în general, mereu.

Simpatic, dar eu raman la parerea ca maestrul Firica lately a picat in sofisme, i-am spus-o o singura data si s-a cam suparat pe mine. Nu foarte tare, dar de atunci nu prea mai vorbim :-) Si unde mai pui ca nici macar n-am apucat sa-i spun doua vorbe acolo despre portavionul Boo...

Un eseu interesant și cred că e un "spațiu creativ" în care te apleci cu multă străduință și chemare. Poate ar trebui menționat că personajul din "Zenobia" se identifica cu soția lui, într-un anume fel. Văzut și prin această prismă, romanul prinde și alte conotații, cred. Dar e doar o idee care duce în altă direcție. A vorbi despre Gellu Naum și opera lui este foarte greu; a-l încadra între suprarealiști când el nu se definea a fi printre ei, iarăși e complicat. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rămas la Paris și nu s-ar mai fi întors în țară? De multe ori m-am gândit la această posibilă opțiune a destinului său. Mă intrigă (și poate aici îmi găsesc răspunsul parțial) ce afirma ntr-un interviu oferit Simonei Popescu (despre care aminteai în eseu): „Ador oamenii care, asemeni magicienilor, declanșează cu cîteva cuvinte, cu cîteva linii, terifiantele crize de conștiință, acei oameni care opresc poeții pe stradă ca să le urle în urechi: renunțați la literatură, acei oameni care opresc atleții în momentul precis al aruncării discului ca să-i întrebe: la ce bun ?, acei oameni care deschid mormintele ca să elibereze viața, ospiciile ca să elibereze rațiunea. Gesturile lor sînt o serie de curse întinse unei false vieți, unei false iubiri, unei false rațiuni. Oamenii aceștia, de obicei, supără prin veșnica lor nemulțumire". Pentru că, nu-i așa? „Orice poet adevărat e un subversiv" (Gellu Naum).

Oraș incendiat (varianta) Pe ziduri se scurge lumină cleioasă Și aerul moare astmatic, arzând Nici apa nu vede, tunelul de-angoasă Transpiră speranță închisă-ntr-un gând. Un colț ars de viață, tarabă pe-o cârpă Cu petice, ace și ațe pierdute Un drum rătăcit ți-l coase de talpă Cizmar-ambulant ce dispare-n volute. Piciorul îmi intră-n asfalt rădăcină Mă chinui să-mping timpul către un mâine Pe pargul încins o pisică-ncet toarce Lăsându-mi doar răni, supurând de lumină. O casă ascunde o umbră firavă Și zidul se-nfige-n pământul dospit Smochinu-ncruzit, asfaltul răstoarnă Uitând de blestemul ce l-a desfrunzit. Telal care-mi cumperi dureri și păcate Străbați tot orașul, cărându-mă-n spate La umbra de parc, ostenit tu privești Iei verdele lavă și îl îmblânzești. Din cer se revarsă și curge lumină. E miere, căldură, verbină și ură, Asfaltul se strânge-n nisip se ascunde, Căldură și ură se scurge. Pătrunde.