Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun
am sperat ca măcar o dată să fie aduse argumente împotriva poeziei aruncate în şantier, nu de alta, dar să-i pot opera eventuale îmbunătăţiri. altfel, o să cred că deoarece am postat cel mai adesea în acest site, era cazul să mai ajungă şi pe acolo câte una.
Dorin, daca ne jucam cu simbolistica cifrelor, as zice ca tripla repetitie din cupola vizualei tale si- a atins scopul; insa as vedea bastonul acela alcatuit din imagini "in oglinda", pentru a evidentia mai bine valentele de antagonism si rasfrangere ale doiului. "am citit" experimentul de jos in sus, vazandu-l cam asa : dualitatea antagonica de la baza creatiei (doi), sprijinind desavarsirea creatiei (trei), linia fiind intrepatrunerea dintre cauza si efect. ( privind intr-un mod mai simplist, ne putem gandi si la feminin (doi) sprijinind masculinitatea (trei). ) insa cel mai mult m-a incantat "firul de diamant" de sub cupola rasaritului! foarte inspirat impletite notiunile fir-diamant-soare, prin simbolurile lor! penita. P.S.sunt de acord cu interpretarea pe care o dai tu jazz-caffe-ului, dar nu prea ii vad locul in context. poate doar ca "pauza de respiratie".
Postez în subsol penultima variantă a acestui text, urmând să public mai sus varianta revizuită.
Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:
În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.
Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci deschizi instantaneu ochii,
te ridici în grabă din pat să închizi geamul
și-ncepi să pipăi febril întunericul,
în căutarea unui întrerupător;
aprinzi pe urmă lumina și-ncerci cu mâinile amândouă
să mă smulgi din brațele acestui coșmar,
implorându-mă după aceea, până în zori,
să nu mai dorm strâns în nopţile de noiembrie.
Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează singurătatea fratelui său îndoliat
să-și zidească infarctul într-o inimă neagră
pe albul foilor de hârtie.
Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…
Tu te trezești zilnic din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc povestea neliniștii,
istoria aceluiași coșmar, de neînvins, care
se scrie sub mâna mea chiar acum singur pe sine.
Aștept în continuare un feedback constructiv pe text.
cami, textul tau mi a amintit de un banc cu "țonțeria", celebru cand eram mic si frumos. acum, aici, interesanta mi s a parut ideea din finalul textului.
vin si eu la spartu targului, cum se zice printre smecheri. si vreau sa zic ca n as fi modificat textul. si nici titlul. stridente sau nu, acele epitete, mie, pacatosul, imi trasmiteau sentimentul de penitenta si autentic, pentru ca daca a exista nu e musai o vina, a iubi este. si pentru asta nimic nu e prea putin. dar acum...cine sunt eu sa zic: pune la loc! pune la loc!?
un text pe care il citesti dintr-o rasuflare, un text care te lasa flamand, care te ia putin de cap. personal, imi place genul - poezie in proza. iar textul asta e "un exemplar reusit" ce sa spun mai mult? penita de la mine.
Sincer, nu mă aşteptam să vă supăraţi. Dar, precum se ştie şi o tot repetăm, poeţii sunt genus irritabile. Aşa că, în fond, de ce m-aş mira?
Dar, cu riscul de a mă certa şi cu dvs., trebuie să vă spun că, dacă mă iau după acest text, ca şi după alte două-trei pe care le-am citit, vă lipseşte prospeţimea lirică.
Sunteţi un om inteligent, aşa că e bine să cădeţi un pic pe gânduri. Chiar dvs. spuneţi că alegorismul era bun odată (prin poezia şaizecistă, de pildă, dar nu prin cea de prim-plan), dar acum nu mai e bun. Păi nu mai e! Alegoria e un echivalent discutabil al metaforei. Un fel de erzaţ. Cum era, pe vremuri, cafeaua pe care-o numeam "nechezol".
În sfârşit, sper să nu vă repeziţi, cum au făcut-o şi alţi supăraţi pe mine, în poeziile pe care şi eu le-am postat aici (sau aiurea), spre a-mi dovedi că sunt proaste sau că suferă exact de păcatele pe care vi le reproşez dumneavoastră. Eu vă spun dinainte: sunt şi proaste şi suferă şi de păcatele pe care vi le reproşez dumneavoastră. Mai exact, este posibil să fie aşa. Dar eu am o scuză: am scris şi am publicat aceste poezii cel târziu în 1987. E posibil, deci, ca unele să fie discursive şi alegorizante...Deşi am căutat să nu le postez pe cele care ar suferi de această boală.
Cordial,
t.c.
metamorfoză, prin trecerea subtilă de la mitul Ionei la cel al reîntrupării. suprarealismul și picturalul nu diluează ideatica, dimpotrivă, amplifică mesajul: sfâșierea materiei spre eliberarea spiritului, așa percep eu și scoaterea cuielor zdrențuind soarele, și melcii fără secrete (taina a fost dezvăluită, inițierea s-a petrecut), și ritualul șirului de femei ("se nasc între ele" - partage de femmes, partage de vie), dar mai ales transformarea în rege, prin steagul căruia trece iar peștele - imagine în oglindă, o lume care se reflectă pe ea însăși, dar cumva în negativ. Iar cuiele devin ace de gheață. trezirea din final este o ieșire din imaginar-fantastic-fabulos în real. cel mai reușit "deliric", până acum. și spun asta referindu-mă și dpv tehnic și compozițional. mărturisesc acum și că la prima poezie din această serie, titlul - "delirice" - l-am citit în sensul franțuzesc "de lirique" - despre liric/ă, ulterior percepând "delir-ic". spun asta doar pt a sublinia lirismul deja definitoriu autorului.
o zi importanta pt Al: la 6 ani o portie de tort si o portie de Nietzsche imbinate intr un poem pe care ma bucur ca l-ati apreciat..cum ar fi spus si Bill (Mr. Shakespeare) daca ar fi fost invitat: 'I can no other answer make but thanks and tanks! :p
mulțumesc, Dorin!lectura,atenția și sfaturile tale îmi cad bine și mă bucură. am să încerc. tu scrii mult mai bine decât mine, deci ar trebui să-mi spui tu, merită?(retoric). cu gânduri bune, paul
Actaeon, eu l-am ascuns, pentru ca nu era edificator ci era injurios si risca sa ma puna in situatia de a lua alte masuri, ai putea sa te controlezi pe viitor Alma, nu se ascunde nimeni. Am explicat destul de clar si de suficiente ori. Ma mir de ce este nevoie de un efort asa mare pentru tine ca sa pricepi
Mi-au plăcut ideea și câteva imagini foarte sugestive cum ar fi: „aproapele meu e o stea ivită în adîncul ochilor mei”
„cît încă mai simți pești morți
în stomac”
„am crescut an de an ca măsurile unui coșciug”
„fața lui e fața lui dumnezeu
sărutînd un copil pe frunte”
Repetiția e necesară pe alocuri, însă e la limita suportabilului. Cred că ar mai putea fi scoase două trei dintre sintagmele „aproapele meu/aproapele tău”.
De asemenea, în partea a doua abundă „și”-urile. Mai sunt necesare niște virgule.Typo la „defătare” (strofa a doua, versul opt). Ar mai fi și „nici un” - niciun, „nici o” - nicio (după DOOM 2).
... sunt, probabil, dupe cum întotdeauna, un individ comod. dar în același timp sunt,probabil,cum de obicei, plăcut surprins de evoluția ta. poemul acesta "de stare", stă bine pe picioare, nu se clatină, iar la o cercetare deconstructivistă, pertinența, relevanța, coerența, istoricitatea și intertextualitatea nu te contrazic deloc. ideea, aparținând unui Beidermaier, mă lasă convins că ești un poet ce crește și o face în mod constant. am poposit cu plăcere în acest cadru amenajat cu gust, romantic până la epuizare:) am rămas și cu este doar o îmbrățișare cu lună cu tot pentru o viitoare perlă de cocos frumos! cu gânduri bune, paul
Alina, Virgil, parca imi aduc aminte ca am facut un colaj impreuna, cu ani in urma. mai stiti ceva de el? il mai are cineva? de ce nu-l punem?!
tare mi-ar placea sa vad daca rezista in timp, daca sunt sau nu reactii la el.
Părerea mea e că poemul e doar dulce, nu aduce nimic nou, iar finalul previzibil. Albastru, mov, în jurul capului? Știi tu la ce mă refer. "Multe umbre", "intre ochi si lumina", "privire arsă" - clișee.
Alma, ma bucur ca-ti place poema. Referitor la contradictia vazuta. S-ar putea sa ai dreptate. Asa am simtit ca trebuie sa sune versul, desi am oscilat intre cei doi termeni. Initial vroiam sa sune " daca ar fi s-o iau pe scurtatura VIETII as alege traseul dintre bifurcatiile INIMII" insa am optat pentru versul care l-am scris. Daca ai vreo sugestie stii ca e binevenita. Multumesc de trecerea si de gandurile tale :)
"Un orb își poartă lumina cu demnitate" are o nuanță grotescă care mie nu îmi displace în contextul acesta oniric ce-mi sugerează moartea prin înghețare, vis minunat care ne ține captivi până la capăt, atingându-ne parșiv orgoliul, provocându-ne să purtăm visul-moarte așa cum orbul poartă lumina. Câinele încearcă să-l încălzească, spiritele și-au facut apariția deja, arătându-i drumul, singurătatea devenită de netăgăduit în strofa a treia, omul e nimic, oase albe, iar sufletul fântână fără sfârșit, tunelul, viața o luptă cu îngerii într-o gherilă sublunară, în care moartea e o metaforă.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun
pentru textul : Unde dai și unde crapă. De la matricea S la eveniment impredictibil. deam sperat ca măcar o dată să fie aduse argumente împotriva poeziei aruncate în şantier, nu de alta, dar să-i pot opera eventuale îmbunătăţiri. altfel, o să cred că deoarece am postat cel mai adesea în acest site, era cazul să mai ajungă şi pe acolo câte una.
mulţumesc pentru bunăvoinţă!
pentru textul : şi s-au ales cu mine deDorin, daca ne jucam cu simbolistica cifrelor, as zice ca tripla repetitie din cupola vizualei tale si- a atins scopul; insa as vedea bastonul acela alcatuit din imagini "in oglinda", pentru a evidentia mai bine valentele de antagonism si rasfrangere ale doiului. "am citit" experimentul de jos in sus, vazandu-l cam asa : dualitatea antagonica de la baza creatiei (doi), sprijinind desavarsirea creatiei (trei), linia fiind intrepatrunerea dintre cauza si efect. ( privind intr-un mod mai simplist, ne putem gandi si la feminin (doi) sprijinind masculinitatea (trei). ) insa cel mai mult m-a incantat "firul de diamant" de sub cupola rasaritului! foarte inspirat impletite notiunile fir-diamant-soare, prin simbolurile lor! penita. P.S.sunt de acord cu interpretarea pe care o dai tu jazz-caffe-ului, dar nu prea ii vad locul in context. poate doar ca "pauza de respiratie".
pentru textul : linia dePostez în subsol penultima variantă a acestui text, urmând să public mai sus varianta revizuită.
Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:
În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.
Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci deschizi instantaneu ochii,
te ridici în grabă din pat să închizi geamul
și-ncepi să pipăi febril întunericul,
în căutarea unui întrerupător;
aprinzi pe urmă lumina și-ncerci cu mâinile amândouă
să mă smulgi din brațele acestui coșmar,
implorându-mă după aceea, până în zori,
să nu mai dorm strâns în nopţile de noiembrie.
Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează singurătatea fratelui său îndoliat
să-și zidească infarctul într-o inimă neagră
pe albul foilor de hârtie.
Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…
Tu te trezești zilnic din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc povestea neliniștii,
istoria aceluiași coșmar, de neînvins, care
se scrie sub mâna mea chiar acum singur pe sine.
Aștept în continuare un feedback constructiv pe text.
Eugen.
pentru textul : Penumbra pumnului binevoitor(II) deSă înţeleg că îţi e indiferent dacă primeşti un comentariu de la mine sau că nu doreşti să te mai comentez?
Către editorul afon, care a modificat: suna mai bine "cur". A se asculta rezonanţa cuvintelor, oricare ar fi ele.
pentru textul : Singurătate în doi; cu luna în piața romană. decami, textul tau mi a amintit de un banc cu "țonțeria", celebru cand eram mic si frumos. acum, aici, interesanta mi s a parut ideea din finalul textului.
pentru textul : imperfect undeva lângă mine devin si eu la spartu targului, cum se zice printre smecheri. si vreau sa zic ca n as fi modificat textul. si nici titlul. stridente sau nu, acele epitete, mie, pacatosul, imi trasmiteau sentimentul de penitenta si autentic, pentru ca daca a exista nu e musai o vina, a iubi este. si pentru asta nimic nu e prea putin. dar acum...cine sunt eu sa zic: pune la loc! pune la loc!?
you are the man! you! no, you!
pentru textul : palimpsest de ani și gunoaie deun text pe care il citesti dintr-o rasuflare, un text care te lasa flamand, care te ia putin de cap. personal, imi place genul - poezie in proza. iar textul asta e "un exemplar reusit" ce sa spun mai mult? penita de la mine.
pentru textul : inimă deSincer, nu mă aşteptam să vă supăraţi. Dar, precum se ştie şi o tot repetăm, poeţii sunt genus irritabile. Aşa că, în fond, de ce m-aş mira?
pentru textul : placebo deDar, cu riscul de a mă certa şi cu dvs., trebuie să vă spun că, dacă mă iau după acest text, ca şi după alte două-trei pe care le-am citit, vă lipseşte prospeţimea lirică.
Sunteţi un om inteligent, aşa că e bine să cădeţi un pic pe gânduri. Chiar dvs. spuneţi că alegorismul era bun odată (prin poezia şaizecistă, de pildă, dar nu prin cea de prim-plan), dar acum nu mai e bun. Păi nu mai e! Alegoria e un echivalent discutabil al metaforei. Un fel de erzaţ. Cum era, pe vremuri, cafeaua pe care-o numeam "nechezol".
În sfârşit, sper să nu vă repeziţi, cum au făcut-o şi alţi supăraţi pe mine, în poeziile pe care şi eu le-am postat aici (sau aiurea), spre a-mi dovedi că sunt proaste sau că suferă exact de păcatele pe care vi le reproşez dumneavoastră. Eu vă spun dinainte: sunt şi proaste şi suferă şi de păcatele pe care vi le reproşez dumneavoastră. Mai exact, este posibil să fie aşa. Dar eu am o scuză: am scris şi am publicat aceste poezii cel târziu în 1987. E posibil, deci, ca unele să fie discursive şi alegorizante...Deşi am căutat să nu le postez pe cele care ar suferi de această boală.
Cordial,
t.c.
metamorfoză, prin trecerea subtilă de la mitul Ionei la cel al reîntrupării. suprarealismul și picturalul nu diluează ideatica, dimpotrivă, amplifică mesajul: sfâșierea materiei spre eliberarea spiritului, așa percep eu și scoaterea cuielor zdrențuind soarele, și melcii fără secrete (taina a fost dezvăluită, inițierea s-a petrecut), și ritualul șirului de femei ("se nasc între ele" - partage de femmes, partage de vie), dar mai ales transformarea în rege, prin steagul căruia trece iar peștele - imagine în oglindă, o lume care se reflectă pe ea însăși, dar cumva în negativ. Iar cuiele devin ace de gheață. trezirea din final este o ieșire din imaginar-fantastic-fabulos în real. cel mai reușit "deliric", până acum. și spun asta referindu-mă și dpv tehnic și compozițional. mărturisesc acum și că la prima poezie din această serie, titlul - "delirice" - l-am citit în sensul franțuzesc "de lirique" - despre liric/ă, ulterior percepând "delir-ic". spun asta doar pt a sublinia lirismul deja definitoriu autorului.
pentru textul : delirice III deo zi importanta pt Al: la 6 ani o portie de tort si o portie de Nietzsche imbinate intr un poem pe care ma bucur ca l-ati apreciat..cum ar fi spus si Bill (Mr. Shakespeare) daca ar fi fost invitat: 'I can no other answer make but thanks and tanks! :p
pentru textul : Pia fraus demulțumesc, Dorin!lectura,atenția și sfaturile tale îmi cad bine și mă bucură. am să încerc. tu scrii mult mai bine decât mine, deci ar trebui să-mi spui tu, merită?(retoric). cu gânduri bune, paul
pentru textul : pauză de băgat aplauze deProfetul, multumim! Dihanieo, sacul cu prajituri si piscoturi (de la toate celelalte editii) te asteapta!
pentru textul : Virtualia Zece deActaeon, eu l-am ascuns, pentru ca nu era edificator ci era injurios si risca sa ma puna in situatia de a lua alte masuri, ai putea sa te controlezi pe viitor Alma, nu se ascunde nimeni. Am explicat destul de clar si de suficiente ori. Ma mir de ce este nevoie de un efort asa mare pentru tine ca sa pricepi
pentru textul : Despre noi și Anca Florian decreatie surgicala. textul e anesteziat de aceea eu nu inteleg nimic din el. traducerea, va rog!
pentru textul : Au moment où j’avais surgi deMi-au plăcut ideea și câteva imagini foarte sugestive cum ar fi:
„aproapele meu e o stea ivită în adîncul ochilor mei”
„cît încă mai simți pești morți
în stomac”
„am crescut an de an ca măsurile unui coșciug”
„fața lui e fața lui dumnezeu
sărutînd un copil pe frunte”
Repetiția e necesară pe alocuri, însă e la limita suportabilului. Cred că ar mai putea fi scoase două trei dintre sintagmele „aproapele meu/aproapele tău”.
pentru textul : iubește-ți aproapele deDe asemenea, în partea a doua abundă „și”-urile. Mai sunt necesare niște virgule.Typo la „defătare” (strofa a doua, versul opt). Ar mai fi și „nici un” - niciun, „nici o” - nicio (după DOOM 2).
... sunt, probabil, dupe cum întotdeauna, un individ comod. dar în același timp sunt,probabil,cum de obicei, plăcut surprins de evoluția ta. poemul acesta "de stare", stă bine pe picioare, nu se clatină, iar la o cercetare deconstructivistă, pertinența, relevanța, coerența, istoricitatea și intertextualitatea nu te contrazic deloc. ideea, aparținând unui Beidermaier, mă lasă convins că ești un poet ce crește și o face în mod constant. am poposit cu plăcere în acest cadru amenajat cu gust, romantic până la epuizare:) am rămas și cu este doar o îmbrățișare cu lună cu tot pentru o viitoare perlă de cocos frumos! cu gânduri bune, paul
pentru textul : mic poem deAlina, Virgil, parca imi aduc aminte ca am facut un colaj impreuna, cu ani in urma. mai stiti ceva de el? il mai are cineva? de ce nu-l punem?!
pentru textul : Dumnezeu poate locui şi singur detare mi-ar placea sa vad daca rezista in timp, daca sunt sau nu reactii la el.
Părerea mea e că poemul e doar dulce, nu aduce nimic nou, iar finalul previzibil. Albastru, mov, în jurul capului? Știi tu la ce mă refer. "Multe umbre", "intre ochi si lumina", "privire arsă" - clișee.
pentru textul : Sub Acoperire deAlma, ma bucur ca-ti place poema. Referitor la contradictia vazuta. S-ar putea sa ai dreptate. Asa am simtit ca trebuie sa sune versul, desi am oscilat intre cei doi termeni. Initial vroiam sa sune " daca ar fi s-o iau pe scurtatura VIETII as alege traseul dintre bifurcatiile INIMII" insa am optat pentru versul care l-am scris. Daca ai vreo sugestie stii ca e binevenita. Multumesc de trecerea si de gandurile tale :)
pentru textul : cu suflet de balada deşi mie îmi place acel regionalism, mulţumesc pentru semnul de lectură.
pentru textul : părea că ninge deîmi face bine orice părere critică, din ele învățăm. vă mulțumesc.
pentru textul : psalmul apelor simple deCristina, mulțumesc. Interesant comentariul tău. Și ai dreptate cu acel „se gîndi”. Este unul din defectele textului și va trebui să mă ocup de el.
pentru textul : cercul - episodul 3 deMerçi, Ioana. La tristesse du langage et la grandeur de la musique, ça c'est la poésie...
pentru textul : Le temps des adieux deAcu' le vad si eu. O sa vad ce fac cu unele dintre ele
pentru textul : Întâmplare depiratule
pentru textul : atâta frumuseţe de"Un orb își poartă lumina cu demnitate" are o nuanță grotescă care mie nu îmi displace în contextul acesta oniric ce-mi sugerează moartea prin înghețare, vis minunat care ne ține captivi până la capăt, atingându-ne parșiv orgoliul, provocându-ne să purtăm visul-moarte așa cum orbul poartă lumina. Câinele încearcă să-l încălzească, spiritele și-au facut apariția deja, arătându-i drumul, singurătatea devenită de netăgăduit în strofa a treia, omul e nimic, oase albe, iar sufletul fântână fără sfârșit, tunelul, viața o luptă cu îngerii într-o gherilă sublunară, în care moartea e o metaforă.
pentru textul : Pământul de mijloc deam uitat sa zic: eu am marchiza si acum :))
pentru textul : Noutăți în pagina de profil deCe era in plicul de la Dumnezeu, spaga? :)) Oricum, faina ideea textului, mai putin finalul cu orasul pustiu, parca e dintr-un film cu Bruce Willis.
pentru textul : evanghelii inoportune I deeu cred că nu am pierdut. părerile rămân subiective...:) numai bine
pentru textul : pășim zdravăn nu se alunecă dePagini