Bianca, cu poezia ta nu pot să nu îmi continui gândul ce nu îmi dă pace de la o vreme. Cum că la un moment dat (moment ce ne alege) ar trebui să ne reinventăm. Am începe prin a născoci cuvinte, un loc, visul, am naște apoi ideea de povestea. I-am supraviețui. Nu văzusem comentariul Almei atunci când ți-am citit poezia. Aceeași părere am avut-o și eu. Am înțeles că este transparent cadrul tău, explicitarea și mai ales reluarea ei mi s-a părut a zgâria un pic.,,Am avea impresia că-i vară"...cred că poți găsi o formulare mai insinuantă și chiar mai senzitivă. Finalul...dacă nu aș fi citit comm-ul Almei aș fi fost convinsă că nu există negația aceea. Dar nu pentru a-i da forță, pentru că nu se poate altfel, doar că, deși susțin ideea de încheiere prin negație și chiar negare, sunt convinsă că îi poți da un grad mai mare de acceptabilitate, de asimilare. Ideatic subscriu deci, dar o mică modificare a formei poate ar fi binevenită. Am insistat cam mult, nu pentru a căuta motiv cârcotaș, ci pentru că mi-a plăcut cu adevărat. Și atunci, fiecare tinde spre perfecțiune :). Dar tu știi cum e mai bine. Ce nu am înțeles...indicația de regie cu care debutează poema. Nevoia de deschidere, chiar și doar ca potențialitate, implicând poate paradoxal închiderea este ok...însă...de ce ,,aceeași"?. Era necesară păstrarea unei legături, sau a unui refugiu? Este un mod de a observa/simți în ambele ipostaze?

Să îți urăști propria dragoste e un lucru ce merită scris, iar Virgil Titarenco face asta aici cu măiestrie. Și vezi cum clocotește ura zgâlțâită din rărunchii unui trup zdrențuit. Căci aceasta face dragostea ce-i urâtă, nimicește orice alt sentiment. Cuvintele ori expresiile acestei uri clocotitoare, aproape nebunești, vin din două sfere semantice. Una este a diafanului și a unui sensibil aproape sublimat: "subțire", "caligrafic pe umeri...", "visuri", "pântec în care te plămădesc", "magma albastră a gândului", "seducător", "adulmecând", "o mie de șoapte", "strecurat" și bineînțeles "dragoste". A doua sferă este una a grotescului, a absurdului, a nonsensului, a nimicirii: "mâzgălesc", "negru demențial", "obsesiv", "bici", "zile inutile", "necunoscuți vulgari și anoști", "coaja ruptă a unei răni" și, respectiv, bineînțeles, "urăsc" repetat anamnetic, o ușurare, ca o încercare a dezlipirii de suflet a unei poveri interioare. Aceste două sfere semantice antagonice intră în contrast (chiar în expresii mixte ca "negru demențial de subțire", "biciul lui și o mie de șoapte", "strecurate infidel", "cancerul nopții", "cumplită apropiere" ș.a.), și poate tocmai pentru acest fapt, reușesc să dea unui sentiment foarte greu de definit, cum este ura, o expresie atât de puternică încât naște în cititor revelația descoperirii esenței unei trăiri care doar poetic, cred, poate fi descrisă. Iar aici e făcută cu supra măsură. Sentimentul pendulării urii înseși între o limită spirituală și una imanentă, între amintire și realitate, între potențialitate și golire de sens, își trage seva din același contrast. Opoziția dragoste - ură este opoziția dintre sublim și prăbușire, între extaz și agonie. Aici are loc zbaterea celui care trăiește sentimentul de ură, iar soluția se vede: alunecarea în poet, ridicarea celei mai ucigătoare arme care este cuvântul, retragerea cu torțe în poezie. Dacă dragostea este sentimentul regăsirii de sine în celălalt, ura este cel al pierderii, al distrugerii, al izolării sinelui într-o angoasă autodistructivă (dar, iată, productivă poetic) prin lipsa reflectării în celălalt. Această zbatere respiră din fiecare expresie a poemului, izvorăște din fiecare chinuită contorsionare sufletească descrisă și scrisă cu sânge acolo, ce-și găsește o inegalabilă expresie într-o formulă poetică ce se constituie și în centrul inimă al poeziei: "urăsc cuvintele care îmi vin în minte despre tine". Demult nu ma mai citit ceva atât de bun și de hrănitor. Un adevărat dans al cuvântului.

cum putem fi vinovati perfect? de ce compari "cuvîntul" la singular cu "dervișii" care sunt la plural? de ce "carapacea asta din zile și soare" și nu "carapacea asta din argint clocit"? de ce nu-mi raspunzi la comentarii? de ce? mi-a plăcut tensiunea oferită de sentimentul de vinovație în așternuturi. ptr asta penită!

cine mă poate lămuri de ce această poezie se află în "şantier" ?

Exact alma, acele sonorități finale vibrează atât de puternic încât simți rădăcinile ființei umane, din acele tăblițe de lut ale Ghilgameșului înflorind în claviatura sobră a unei orgi tubulare ce vine din adânc. Din mijloc.

Excelente aceste versuri:

Intrăm cu sufletul în păsări
şi trec prin noi cu aripi reci
se aprind pietrele şi respiră greu
pe umeri apasă greutatea anotimpurilor

in rest, nu.

lumea nicaieri, noi am ales sa fim jos:)

poate ca ar fi mai bine sa renunti la cateva virgule...

"Dar câte culori s-au strâns"...(sau, poate, "ori câte culori..." )
"Poate de aceea sunt fericită"
"Poate sunt deja un fluture
şi nu mi-am văzut aripile, până acum!
Poate parfumul e de vină sau vântul. "

dincolo de asta, textul are o anumita candoare si multa lumina.

Eu nu am spus niciodată să nu mă citiţi sau că nu vă citesc, am spus doar că, dacă nu vă place cum scriu, asta e, nu este o problemă. Multora nu le place sau pur şi simplu evită să citească ceva scris de mine nefiind cunoscut, sau mai ştiu eu de ce. Eu vă aştept oricând, dar vă rog să evitaţi totuşi ironia. Eu nu mă consider bun la haiku, dar dacă vedeţi că am greşit, vă rog chiar, dacă vreţi, să-mi daţi un sfat, dacă vreţi. Sunt bucuros să învăţ şi le accept cu plăcere.
Cu respect, Cezar

Prin, chipurile, „recuperarea realului” vieţii cotidiene, inclusiv renunţarea – printre altele - şi la „livrescul” optzecist, „marcat de demonstraţii de forţă în care spiritul ludic, ironia şi alte mărci lucrau ca o fabrică să-ţi livreze o chestie foarte inteligentă care se cam uita la tine cu o superioritate tranşantă sau cu o falsă apropiere”, cum zice Dan Mihuţ, „douămiismul” în cele din urmă nu face nimic altceva decât, în final, să piardă complet „transcendenţa” poeziei, ajungând să se învârtă în jurul Nimicului. Sau, când îşi dă seama de această învârtire în gol, ajunge la un „transcendent” deviant, căci mizează atunci pe „Visceralizarea, agresivitatea si directatea extrema a discursului, hiperautenticismul, cultivarea valorilor "tari" ale biograficului (optzeciștii cultivau valorile slabe), predilecția pentru morbid si pentru zonele psihedelice si infraumane, deviante, refuzul livrescului si parodicului, spiritul "comunitar", combinația de cinism, dezabuzare si disperare apocaliptica” cum zice cineva într-o discuţie despre “prinderea” trăsăturilor de bază ale zisului “douămiism”. Iar, în ultimă instanţă, toate acestea conduc la o nouă „fabrică” care nu face nimic altceva decât să livreze un nihilism exacerbat, plictisitor prin rutinizare; care, pe mine unu, nu mă încântă.

Faptul că în textul meu am spus-o cum am spus-o, adică, nu prea (sau deloc) fericit, este altă poveste.

Cristina, multumesc pentru aprecieri si poezie infinita!

...charientismul tău e devastator:). mulțumesc Ioana! uneori chiar ador ... îmbâcseala. apreciez franchețea, indiferent de posesorul sinapselor.

interesantă structurarea noi-ea-el/eu, debutul brusc și conclusiv. interesant finalul. mi-au plăcut imaginile primei strofe, fragilitatea&vulnerabilitatea celei de a doua, tragismul celei din urmă/nevoia de vis. singura reținere o am față de comparația ultimă. după mine, versul ,,ca o zidire.." ar putea să dispară chiar. poezia mi-a plăcut, cum îmi place în general ce scrii, nimic nou în asta.

Unitatea de după steluţă se ridica mult deasupra. Acolo am găsit poezie ancorată în trăire. Ce e înainte, pare un preambul. Necesar sau nu. Frumos finalul.

Ai omis o prepoziţie aici: "spălate atât bine
încât s-au făcut toate albe".