nu ma incanta panoul publicitar gen: ""mâine: am să dorm mai mult cu o oră am să citesc bloguri mai mult cu o oră am să ascult REM de la J mai mult cu o oră am să iubesc mai mult cu o oră"" nici platitudini ca: ""așez o vază cu flori, un creion chinezesc, un pat și o masă, una alta, ce trebuie la o casă de om"" si, in general, poezia cu pisici... (""o pisică la geam, cine vrea un pisoi, întreb de două ori pe an, când fată pisicile nimănui și vin la mine, îngerii lor vin la mine, merg pe strazi aiurea găsesc pisici"") nici filosofia ieftin pusa in versuri: ""apoi mă întorc mâine, și mâine devine azi, apoi ieri, îngerii mă așteaptă mereu la aceeași oră, eu însă nu pot să mă întorc ieri, și nici mâine, pentru că mâine deja e altfel"" etc am gasit in acest text si o bucata de poezie (f buna): ""Mdambizana: locuiește în Malawi genul: fetiță jocul favorit: să sară coarda ajută: la cărat apă Abby: locuiește în Zambia genul: băiat jocul favorit: fotbalul sănătatea: satisfăcătoare nu poate ajuta, e prea mic sănătatea satisfăcătoare nu poate ajuta, e prea mic""

de ce sa nu ma bucure, Ecaterina? ma bucura pana si faptul (sau mai ales faptul) ca ti-ai dat seama ca nu e vorba de un actor de film! :)) dar Set nu e o copila din poveste, cu un...hai sa-i zicem "personaj" din Vechiul Testament.

toate promisiunile poarta starea de incertitudine. este ca si atunnci cand pleci la un drum lung, spre o tara noua, unde crezi ca visurile ti le poti implini neconditionat... prin repetitivitatea ideii de promisiune, poemul creste consecutiv in valoare, dar si in puterea de exprimare. ma intreb: sa fie, oare, sa alcatuiasca aceasta repetitie, aproape obsesiva, regulilie jocului?... al carui joc?... al vietii?... trist si ironic... ceeea ce da valoare, nu neaparat textului, ci mesajului de o deosebita intensitate, este felul in care este expusa ideea de promisiune.

multumesc Elian pentru rinduri. citeodata, consoanele ca si cosmarurile, continua sa ne locuiasca de departe.

Cum tema pe care o propuneți e prea tentantă, domnule Gorun, voi îndrăzni să mă apropii și eu… timid, ca orice „căutător”; dacă alunec, sper să-mi dea cineva o mână de ajutor. :)

I.) Pornesc de la „ [b]Pericolul cel rău, şi de aceea cel mai aprig, este gândirea însăşi. Ea trebuie să gândească împotriva ei însăşi, ceea ce doar rar îi stă în putinţă.”
Iată ce aflăm în Corpus Hermeticum, mai precis, în „Craterul sau Monada” :
„2.Și astfel [pe Pământ] el a trimis Cosmosul acestui Trup Divin – omul, ființă nemuritoare și totuși muritoare. Iar omul era mai înzestrat decât toate viețuitoarele și decât Lumea, datorită Rațiunii (Logos) și Minții sale. [a Intelectului]. Căci omul a ajuns să contemple lucrările Zeului și s-a minunat și l-a cunoscut pe Creator. 3. Căci Zeul a împărțit Rațiune (Logos) tuturor oamenilor, însă nu și Minte.”

Apare aici o distincție clară între Intelect și Rațiune, asupra căreia se revine de mai multe ori, de ex. în „Despre Mintea Comună” (unde cuvântul „comună” nu „banal” vrea să însemne, ci „comună Omului și Divinității) – iată ce îi spune Hermes fiului său, Tat:
,,Însă îmi pari, Fiule, neștiutor în privința măreției Rațiunii (Logos). Căci Binecuvântatul Zeu, Daimonul cel Bun [„Demiurgul” din tradiția gnostică], a spus: „Sufletul este în Trup, Mintea în Suflet; însă Rațiunea este în Minte și Mintea în Zeu și Zeul este Tatăl tuturor acestora. [„Dumnezeul ascuns” de care vorbește Cusanus, de ex.]
Și mai departe, se spune, întru limpezire și întărire, că „Prin urmare, Rațiunea este imaginea (eidolon) Minții; iar Mintea a Zeului; Trupul – a Formei, iar Forma, a Sufletului”.

Parcă se aude vocea lui Nichita, făcând arc prin timp și prin „Foamea de cuvinte”:
„Nu pot să mănânc decât forme,/ scoarțe, învelișuri și atât, / ceea ce privirilor enorme/ li se înfățișează urât. / În străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt - / înfățișarea trupului meu, tristă,/ știe legea acestui pământ,/ că până la urmă în lucruri nu este/ în miezul miezurilor decât un cuvânt. / rege al întinderii acestea/ cu vițele arde în vânt.”

Să fie aici vorba de „Idee” sau, în limbaj hermeneutic, de „rădăcina Formei”, Arhetipul? Nu cumva tentația omului de a desface acest înveliș, de a gusta din Pomul Cunoașterii, nu acesta să fie „pericolul cel rău” de care vorbește Heidegger? Iar în spatele ei, sau dincolo de, ce ar mai fi, decât Tăcerea, pe care metafizicienii și misticii (indiferent de numele formei religioase, supra-religioasă, filosofice etc.) o consideră Realizarea absolută? Și nu spre depășirea condiției sale este atrasă, în mod „surpa-conștiet” (cf. R.G.), Rațiunea, atunci când își întrezărește limitările?
Poate că de aici ar trebui să înceapă căutarea Poeziei, deși misticii au atras mereu atenția asupra riscului la care se supune cel nepregătit, „neinițiatul”, și asupra costului pe care vizionarul îl va plăti - renunțarea la (sau depărtarea de) ego, distincție, individualitate, adică... la tot ceea ce are mai scump omul modern.

„Nu există poeți, există Poezie” – noi admirăm o frază, Nichita a trăit-o. Utopie? Privită din colțul Rațiunii, poate fi catalogată astfel, nu?

II) alături de citatul din Ființa Ființării [„Alungarea nefiinţei a născut, de fapt, o utopie a Raţiunii absolute în gândirea europeană…”], dați-mi voie, domnule Gorun, să așez un alt citat, fiindcă mi se pare că cele două converg întrucâtva, și să rog să-mi spuneți dacă ori în ce privință mă înșel (spun de la bun început că nu l-am citit pe Heidegger)
„Dacă prin Neființă nu se înțelege decât purul neant, e inutil să se mai vorbească despre ea, căci ce se poare spune despre ceea ce este nimic? Însă ar fi cu totul altceva dacă s-ar considera Neființa ;ca posibilitatea de a fi; Ființa este manifestarea Neființei astfel înțeleasă, fiind cuprinsă în starea potențială în această Neființă. Raportul Neființei cu Ființa este deci raportul non-manifestatului cu manifestatul, putându-se spune că non-manifestatul este superior manifestatului căruia îi este principiu, deoarece el conține în potență tot manifestatul, plus ceea ce nu este, n-a fost și nu va fi niciodată manifestat.” (Rene Guenon - „Demiurgul și alte studii tradiționale”)

Oare nu această Posibilitate este „Ființa cu caracter de Neființă” aflată „în sânul Ființării ca întreg”, așadar ca Tot Universal? Spune Heiddeger mai departe: „Acest centru deschis nu este deci închis de jur împrejur de fiinţare, ci însuşi centrul care luminează şi încercuieşte – asemenea nimicului pe care abia dacă îl cunoaştem – întreaga fiinţare.”
„ – asemenea nimicului” spune H. – „asemenea”, și nu „identic”; merg mai departe și iată ce găsesc la Rene Guenon, ( aceeași carte, cap. „Observații asupra producerii numerelor”) :
„Conform Kabbalei, Absolutul, pentru a se manifesta, s-a concentrat într-un punct infinit de luminos, lăsând tenebrele de jur împrejurul lui; această lumină în tenebre, acest punct în întinderea metafizică fără limite, acest nimic ce e totul într-un tot ce nu e nimic, dacă se poate spune așa, este Ființa în sânul NeFiinței, Perfecțiunea Activă în sânul Perfecțiunii Pasive. Punctul luminos este Unitatea, afirmarea Zero-ului metafizic, care e reprezentat prin întinderea nelimitată, imagine a infinitei Posibilități Universale.”

……
O să mă opresc, deocamdată, aici, deși am ajuns la Semne și Simbol. dar și mâine e o zi, firește. și se anunță a fi una senină, așa spune mierla care, de câteva zile, „mă locuiește” (la propriu). :)

sint doua greseli capitale in abordarea subiectului de mai sus, cu toata poezia care se vrea aici. sint greseli de pozitionare a autorului fata de adevar. dupa facerea omului, care este ultimul act creator al lui Dumnezeu, textul biblic spune raspicat: "Dumnezeu s-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune". E clar ca omul era facut foarte bine si insusi Dumnezeu declara asa. Si pana mai tarziu, aproape de potop, lui Dumnezeu nu i-a parut rau ca l-a facut pe om. de doua ori in text autorul ridica indoielnica intrebare: "oare a meritat"(?). aceasta este sămânţa de îndoială semănată de şarpe în mintea femeii: "oare a zis Dumnezeu cu adevărat..."? nu ai voie să pui la îndoială un decret al lui Dumnezeu. dacă o faci, tu însuţi devii "the devil's advocate". şi acea: Foarte frumoasă este şi definirea femeii - "nălucă ascunsă între coaste" - din finalul poemului, despre care spune Nelu Jorj, este si ea tot la fel de falsă pentru că năluca asta este luată din coastă: "din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a facut o femeie şi a adus-o la om". autorul si comentatorul Nelu Jorj au facut o nedreptate logosului, una care ii dau castig de cauza amagitorului. textul e o pledoarie pentru neadevăr. no, aici se potriveşte bine acest "ne" pe care autorul îl împrumută în cuvântul "neîngerii". n e a d e v ă r.

şi Virgile, analfabeţii despre care vorbeşti, nu ştiu că omul nu a fost făcut în ziua a şaptea, nici în ce zi ar fi fost făcut el (si aici recunosc ca am facut o greşală necitind atent textul), analfabeţii ăştia, cam în procentaj de 80%, sînt absolut convinşi că tu, eu, ei, am fi venit din maimuţă.

îmi pare rău că ai scos iar bumerangul la mine. "obtuzul" ăla miroase a sânge. (am un prieten foarte bun, român, care locuieşte de 20 de ani in Ladera Ranch, si prin Mai, Iunie îi voi face o vizită. Voi trece si prin Dana Point si poate vom sta de vorbă. eu vin fără sabie.) n i c o d e m.

dom'le, ai dreptate. recunosc, am strimbat din nas cind am scris cuvintul "spoiala" (nici nu cred ca mai stie cineva in Romania ce e aia). si la fel la "mic-burghezul" "efemera". finalul era si mai prost dar am taiat. si voi mai taia. merci pentru observatii si spirit critic. btw, chiar si "importantei diurne" mi s-a parut putin prea "din alt film"

Regula e destul de clară şi o putem ilustra chiar cu cele două substantive. Atunci cand cuvântul se termină într-o literă caracteristică limbii române (deci care marchează un sunet, aşadar se pronunţă), nu se pune cratima înaintea articolului sau a mărcii de plural: "mottoul", "mottouri", "mottourile"; dacă ultima literă marchează ceva din limba străină (ţine de ortografia etimologică şi nu se pronunţă), atunci se pune cratimă: "mouse-ul", "site-ul" şi altele.
Dacă te interesează, am un fişier sintetic, de uz didactic, întocmit de un profesor şi postat pe internet. Este foarte bine întocmit. Vei constata pe baza lui că ideea DOOM este de a nu româniza cu orice preţ cuvintele străine. Dă-mi adresa de e-mail şi ţi-l trimit.

Terapia ovalului, terapia cercului, Omega, sunetul penultim, ultima umbră. Pentru că acolo unde e umbră jos, sus e lumină, unde e umbră în spate, în față e lumină. Orbul nu e nevăzător, aparențele înșeală, dar cine să își mai amintească de toate acestea, acum "lecțiile de mers pentru păpuși" ne ocupă tot timpul. Iată câteva chei pentru un poem deosebit.

frumoasă povestea tinereţii trecută prin cazarmă, cu alternanţa stea-fată, fată-stea şi ideea chitanţelor de benzină devenite caiet cu poezie. finalul, însă, e brusc şi prea aproape de adevăr. aş fi preferat

şi deodată ţi se pare că eşti invincibil, deşi, recunosc că alegerea ta e cea potrivită.

Mulțumesc pentru opinii, Francisc. Am făcut ceva modificări. Acum sună poate altfel.

andu, am mai scos din repetiția "sufletului", mersi de semnalare versuri minimaliste? azi cam acesta e curentul: minimalist... am putea compara cu minimalismul din muzică... am resimțit stilizarea din versurile postate de tine, ce-ar fi să postezi tot poemul pe site? o zi bună, animus

prea de departe privesti totul; intra in jocul secund...imi plac textele tale anterioare. aici nu esti tu la inaltimea ta, cel putin asa simt si nu vreau sa privesc comentariile, mai mult sau mai putin subiective. in plus, "frumusețea se jupește ca o membrană de pe toate femeile" suna aiurea desi a vrut sa fie "tare". nu m-a impresionat. ce pot face in afara sa iti spun ceea ce cred?

Pe terase moi
scheletul zăpezilor –
urmele iernii.