Se construiește bine, iar portretul lui se conturează perfect. Devine chiar simpatic. Câteva ruperi de ritm, prin inspirate jocuri de text ("stând nemișcat, arc... Privind-o", "...ceai de coacăze. Îngrozitor.", intercalările de la "ea rămase așteptând... Îl auzi mormăind") dau textului cursivitate și o notă de autenticitate sau de tensiune. Nu mă prea împac cu finalul. "etilist" sau "elitist"... că Nichita avea ceva și cu etilu'.
"încrederea în cioate
mi-o dă căderea în gol" - pe lângă că mie nu-mi spune nimic, sună şi aiurea. " Încrederea în cioate" poate fi totul şi nimic, nu ştiu ce şi cum să interpretez. Nici contextual, nici particular.
M-aş mai gândi şi la "sufletul şchiop şi orb", stii tu de ce.
În rest, mi-amintesc că am citit la tine texte bune...
da, probabil că ar trebui să elaborez mai mult și să fiu mai tenace. lucrurile însă se petrec foarte diferit în mine acum. și poate nu am găsit încă ceva. și da, cred că ideea de metaforă este abuzată. inclusiv de douămiiști. admir poezia fără metafore. sau mai exact poezia în care metafora există dar este invizibilă.
"vă sulfă în ceafă" Un text destul de "chirurgical". Mi se pare destul de complex si de greu de perceput, altfel spus n-am prea inteles strofa centrala, dar asta vine probabil din starea mea "blonda" in ultimul an. ialin
Da.
La alt text al autorului („Perpetuum robia”) concluzionam: „un nihilism spus cu preţiozitate, fără trăire”.
De această dată este cu totul altceva. Ni se oferă măsura talentului autorului dusă la cote neaşteptat de înalte în cadrul unei poezii de stare în care trăirea unui nihilism total, depăşind chiar pe cel al lui Nietzsche (umbrit, într-o oarecare măsură prin mijirea „Voinţei de Putere”) este atât de acaparatoare încât orice interpretare discursivă pare exclusă. Încă din 1910, Maxim Hudson observa: „Luată ad litteram poezia este fără sens. Este un bun test al poeziei ca atunci când este luată ad litteram duce la nonsens”. Pentru cele de mai sus, peniţă.
Dar,
Nu mă poate opri nimeni ca, trezindu-mă din admiraţie, să nu-mi amintesc că un text poetic poate (şi trebuie) dezghiocat pe niveluri de semnificaţie, din ce în ce mai profunde: „informaţie de suprafaţă” şi „informaţie de adâncime” – Jakko Hintikka; „metaforă vie” şi „metaforă moartă” – Ricoeur; „metaforă revelatoare” şi „metaforă plasticizantă” – Blaga; şi toate acestea conducând, în final, la „metafora cuvânt”, „metafora propoziţie/frază” şi „metafora text, ca întreg” – din nou Ricoeur. Prostul meu obicei este să mă opresc, de obicei. la ultima. De multe ori trecând peste primele două. De această dată însă, metaforizarea strălucită (şi nu strălucitoare) chiar la nivel de „întreg” m-a făcut să acord peniţa la o primă citire şi să o menţin chiar la a doua şi a treia.
Dar, dar…revenind la Hintikka, întrebarea dacă, nu cumva, informaţia de suprafaţă (chiar dacă la nivelul întregului) nu mi-a jucat festa, precum şi finului observator Tudor Cristea? Nu-mi dă pace. Şi cred că da. Pentru că, aşa cum mărturiseşte chiar autorul, ataşamentul său de aşa zisa „Cotitură lingvistică” se pare nu numai că-l caracterizează, dar îl şi limitează poetic.
Să ne reamintim, pe scurt, câteva lucruri, dar esenţiale, despre zisa „Cotitură”.
După cum observa Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”. Când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: “Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză !). Să înlocuim ”Dumnezeu” şi alte conotaţii şi denotaţii privind ”Divinitatea” pentru a ieşi de sub imperiul religiozităţii şi să ne oprim la ”transcendent” despre care nu se poate vorbi, prin definiţie, nicicum. Cu atât mai puţin în termeni de : control, consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). Altfel spus, în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur, este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific).
Însă în alte domenii ale cunoaşterii (mai ales filosofie şi artă), eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută; astfel, în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea, consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia, unde inteligibilitatea necondiţionată, consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale, dar sunt adesea evitate, fiind considerate indicatori ai eşecului, nu ai succesului). Şi, în acest sens, cum se poate manifesta aici ”Cotitura” ? Printr-o deviaţie. Să-i zicem, ”semantică” : a vorbi consensual şi inteligibil, dar cu totul neuniform şi cifrat, dar extrem de coherent personal şi univoc, printr-o ”logică poetică” perfectă, despre ”lipsa oricărei transcendenţe”, de pe poziţiile unui nihilism exacerbat. Şi este firesc să răspundem astăzi, în toiul curentelor “postmoderniste”, dacă este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi, uneori, chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Căci nu poate să nu-mi vină în minte ironia postmodernistă avant la letter a lui Kierkegaard: ” Delicatul joc al muşchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatităţii, formează o comunitate de iniţiaţi care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal şi rafinat; schimbă cu nonşalanţă măştile posibilităţilor existenţiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedeşte însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în interior ci din afară. Prin exterioritatea perversităţii hedonice a ludicului”. Iar acest text de excepţie, recunosc, al autorului care mi-a provocat apariţia acestor gânduri, ilustrează, cred, extrem de pregnant o asemenea ironie de ciclare în gol având drept centru „Nimicul”. Ea ilustrând în chip exemplar, de aceea consider textul respectiv „de excepţie”, un drum înfundat în care, din nefericire, o parte însemnată de pe la noi şi de aiurea a textelor poetice continuă să se îndrepte în numele unei aşa zise „recuperări a realului” şi de „întoarcere la lucruri mici”.
Cred însă cu tărie că menirea, în continuare, a artei, a poeticului, este nu aceea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” (Wittgenstein), ci de a vorbi cu cuvintele tăcerii metaforei vii, revelatoare, adică „să se arate” astfel încât receptorul să nu se oprească la degetul celui care arată ci spre ceea ce „se arată”. Fie acesta chiar şi „transcendentul”. Despre care şi aşa „nu se poate spune nimic”
Mi-am permis să postez acest text care s-a lungit peste măsură în speranţa că va isca discuţii, pro sau contra, argumentate, fără patimă sau parti-pris-uri.
mi-a plăcut mult poezia, tenta ei diafană, gingaşă, cu tot parfumul acela ameţitor care se strecoară printre încheieturile de lemn, într-un moment de tensiune maximă, cum "întunericul alterna cu lumina în cumpăna perfectă a timpului", cu tot cu finalul ei ce curmă vraja albă, dincolo de durere, dar care te face să porţi în minte poemul mult timp după aceea, la fel cum nu poţi uita destinul prinţului din levant al lui Ştefan Augustin Doinaş, care mi-a venit în minte acum. un poem care îndeamnă spre tăcere, şi de aceea mă opresc aici, păstrând imaginea albă a florilor de mireasă.
Emil, cred că trebuie să acorzi aceeași atitudine decentă și unui text poetic și unuia în proză. Am mai vorbit de granițele iluzorii dintre ele... Spui că nu dai importanță textelor tale, atunci eu, omul simplu, de ce te-aș mai citi? Lea, nu înțeleg de ce vii cu tonul ăsta, dacă ai descoperit, ceva spune frumos. Poate ai descoperit ceva ce alții n-au văzut, sau au uitat de amănuntul ăsta până-n finalul comentariului lor.
nu cred ca era nevoie de interventii care sa atraga atentia asupra regulamentului. orice referire e binevenita aici in spiritul, si nu in litera lui. la fel, nu cred ca tb modificat ceva, este un text bun. in plus, sunt constient de buna intentie a fiecaruia. multumesc celor care au fost aici alaturi de mine, celor care ma citesc, comenteaza si cred in mine
:-) Mă așteptam la un răspuns de acest gen. Tu chiar ai crezut că așa va fi? ;-) Poate schimbi încadrarea în cazul acesta. Sau revii... Și, lasă, nu mă mai felicita, serios că n-a fost greu. Vezi că unele serii creează dependență. Habar n-am cum e cu scăderea dozei până la dispariție :-)
Cristina, felicitări pentru perspicacitate şi intuiţie! Alte omagii ţi le voi prezenta sub forma de altă provocare. Hi hi, nu scapi! :). Mulţumesc de participare!
Silvia, brava pentru soluţia nr 6. Sper să te revăd la următoarele. Mulţumesc!
Ăleu. Mi-au trebuit trei creiere ca să pricep dimensiunile în care ați pășit cu trădarea asta, de la fizică, la biologie, la religie și psihologie. Undeva pe drum însă parcă nu-s de acord cu ceva. Îmi place mult acel natural al trădării, căci fiind un natural atunci de ce să-ți mai ceri iertare?
Nu sunt de acord cu trădarea celulei mamă (deși abstract vorbind, din același punct se descrind două idei, DAR aceste idei sunt identice și lucrează în aceeași direcție, au aceleași valori - nu trădează celula inițială. Poate analogia ar fi corectă cu celule stem, fiicele diferențiidu-se. Ok, dar nici chiar asa.. fiind până la urmă un natural al evoluției, care mă întoarce din nou la noțiunea aceea de păcat. Există sau nu există. Poate nu-i locul nostru să discutăm asta.)
Interesant periplul mental al acestui text. E posibil să nu-l fi priceput pe de-a-ntregul, dar nu-i bai, mai revin. Mă așteptam la o pastilă haioasă, și mamă ce așteptare trădată :), m-am pomenit într-un fiord filozofic.
aş putea să fiu serios, ba –adevărat, cu eforturi mari - chiar profund. şi chiar mai mult, să spun că în ultimul tău com sînt doar speculaţii pentru că, evident – măcar pentru noi doi – nu ne-am văzut niciodată. puteam de asemenea în calitate de editor să intervin pe un ton scorţos în legătură cu apetitul tău pentru rezonanţa unor nume. dar nu. pentru că eu sînt mai permisiv şi nu mă regăsesc într-un profil care împunge cu indexul. cea ce numeşti tu ascunsul după degete e doar o relaxare, am învăţat în timp că un conflict se stinge de la sine dacă nu e întreţinut artificial de orgolii. prefer o abordare prin care să fac cunoscut că am luat notă dar care să aducă şi zîmbet pentru că în toată această nebunie universală dacă rîzi toţi vor rîde cu tine dacă plîngi vei plînge singur. priveşte grafica de faţă doar din acest punct de vedere şi doar ca o extensie a jocului tău pe numele unor autori.(chiar aşa- cîte sensuri putem găsi cuvîntului baraca?).
vezi, devin serios, sentimental şi nu vreau pentru că mă voi topi ca margarina pe pîine şi mă voi mînca de prea mult drag de mine.
mai bine să ascultăm trei epigrame:
caricaturistului A. Matty
Lucru foarte curios…
N-aş putea, cum să vă spui...
El e tare bucuros
Dacă rîzi de munca lui
(Gheorghe Grosu)
şi un catren de Ioan Pop:
unui bard
(aş zice eu şi unei barde, era să zic unei marge)
Eu şi cu confraţii
Spune c-un suspin
Ne avem ca fraţii
(Abel şi Cain)
fireşte că şi eu îţi urez sănătate şi viaţă lungă dar să nu mă cerţi dacă mai spun una:
epitaf unui dentist
Răposat-a întru Domnul
Şi-ngropat de brazda humii,
Liniştit îşi face somnul
C-a scăpat de gura lumii.
(Mircea Ionescu-Quintus)
Adrian, în mod sigur nu vedem la fel o poezie, ceea ce este bine. Dar cred că exagerezi inutil prin anumite atitudini. Ți-am înțeles părerea din primul com. Nu mai era cazul să revii și să insiști pe același aspect. Adu-mi argumente din romantici, vreau să le aud. deocamdată însă textul va rămâne în forma aceasta. Eugen.
am citit, impartasesc dar nu intru totul punctul tau de vedere, tot spontan poti sa si 'vorbaresti', m-am gandit unde s-ar incadra corect, fiind atat de amestecat, am pornit povestind si m-am dus in atatea parti si, subliniez, neintentionat, fara mize, fara premeditari, fara tinte din astea mici, dar poate le-o pacatuit textul pe toate in locul meu:)
... nu vreau sa fiu ironic, poate nu va plac glumele mele... insa, typo este, schimbari de ritm este, fortari ale ideilor este, clisee este, plus amestecuri intre mitologia greaca si cea crestina este ce nu este, nu este, zic eu sofistic. gata, tac, masonii este pe limba mea
am zambit si am citit cu neliniste aceasta poezie. virgil vorbeste despre un adevar, lumea figurata de el este lumea transmutata si pe deplin adevarata.propune o reprezentare convingatoare a poesisului(trecerea in forma artistica a lumii reprezentate), astfel incat nu ofera posibilitatea gandirii ca ar fi neadevarat ceea ce ar vrea el sa reprezinte. apeleaza la mai multe tehnici poetice, una dintre ele fiind conventia dintre autor si cititor. incearca sa-l apropie pe acesta din urma, sa-l faca partas la actul creator pentru a nu avea posibilitatea retragerii. pare un poem explicativ. autorul se adreseaza cititorului cu incredere, dandu-i si explicatii: "cum scriu poetii in carti". observam ca autorul se detaseaza de acestia din urma. pentru a avea reprezentarea si imaginile cat mai clare, autorul prefera sa ilustreze cu exactitate locul unde se patrece naratiunea de parca ne-ar invita sa locuim acolo si sa locuim poemul insusi, ori heidegger afirma ca "esenta construirii este oferirea de locuire". poezia lui virgil este construita astfel incat te invita la lectura, la locuire. o alta tehnica este cea a trecerii de la o forma de discurs la alta: incepe metaforic, de altfel, superb versul:"atinge cu picioarele goale buzele reci ale ecoului", cu o atmosfera romantica creata de acea seara perfecta de mai si cu acea imagine din nou foarte frumoasa:"pe acoperiș lupi negri își usucă labele murdare de lut", dupa care trece la o forma de comunicare mai directa si mai abrupta:"pariez că acum cineva citește/cu o senzație nelinișită/ca și cum iubirea ar trebui desființată/printr-un decret ușor desuet", iar in final aflam ca nimic din ce am citit mai sus nu are prea mare importanta: "desi la urma urmei e doar un suflet de eleva". pe undeva se poate remarca si o urma subtila de ironie:"pariez că acum cineva citește/cu o senzație nelinișită". nu pot sa nu revin asupra versului:"pe acoperiș lupi negri își usucă labele murdare de lut" care are o puternica semnificatie simbolica.lupii negri au calcat peste ceva deja inceput, cladit, pe ceva creat si au reusit sa si distruga din moment ce isi usuca labele, poate chiar cu o anumita satisfactie. ideea a ceva care a fost, dar, posibil din cauza acelor lupi care pot fi reprezentarea oricarei lucru cu influente negative, a disparut se face remarcata si atunci cand vorbeste despre trecut:"povestesc cît de bine era cînd puteai să dormi/în carnea așternuturilor " mi s-a parut ca nu da prea bine moldova, podul iloaiei si trenurile de navetisti ale parisului. parca pierde din autenticitate.
"liniştea îşi dezlipea buzele din tifoane" - da, citesc un text care te curăță pe dinăuntru. dar nu e numai dur, este estetic dur. expresia "mai murea câte unu’,
şi alte banalităţi." poate părea puțin cam folosită (mai ales ca variantă de ironism) dar ok. e ciudat faptul că deși oarecum predictibil finalul îmi place. e ca o liniștea aia pe care o ai după o noapte de febră. un text de literatură nouă.
Text cu iz de melancolie, cred ca inteleg de ce. Imi plac foarte mult imaginile. Putin ironic pe alocuri. Incheierea mie personal mi-a intrat la inima:). Hmm...presimit ca o voi reciti peste vreo cateva luni ca sa-mi definesc anumite trairi:)).
Alba, despre concurenți, doar atunci când îi vom cunoaște. Deocamdată lăsăm creațiile lor să vorbească. Multe dintre ele îmi plac, unele chiar mult. Dar mă voi pronunța doar după finalizare. Sper că pe larg.
Aici au discutat câțiva dintre membrii juriului și la ei am făcut referire.
În privința actului creator, susțin în continuare ceea ce am spus și nu e o părere de moment. Am zis ”un anumit tip de orgoliu”. Nuanțele sunt foarte importante. Apoi, orice creator are conștiința valorii operei sale, altfel n-ar mai crea, nu? Ar sta indiferent și s-ar face macaragiu. Problema e cum își afirmă această conștiință. Ca un creator autentic sau ca un macaragiu. De aici abia, începe povestea.
Livadă de piersici, cu botoșei albi Ochii tăi au căutat în mine lumina Ca să înflorească –mi-am zis-, am dus pumnii la ochi Și am privit în mine întâi cu un deget, Degetul mic Sub aortă, -ca să vezi!-crescuse un piersic “Ce tare!”- îmi zic Un piersic cu piersici mari, cu mult puf Iară sub el cânta, cu năduf, Un inorog mic, Foarte mic, Cât un furnic. Inorogul era tare de-o ureche Dar era important, inorogul meu încălțat c-o pereche De botoșei albi. Am deschis ochii la o mână, apoi la cealaltă, și te-am văzut goală De cuvinte. Erai într-o cadă, citeai dintr-o carte despre războinici și alte grozăvii Pe care-o uitasem sub diafragmă de când îmi căzuse primul dinte. Așteptai, poate, să întreb ceva despre lupta de la Podu Înalt. „- Ce mai faci?” am întrebat eu, sfios ca un mire „-Sire, du-mă la Polul Sud, sire! Să nu mă doară Ochiul ce mi l-ai scos decusară că eu nu te-aș vrea.. Du-mă, să vâslim, să închidem ochii și să vâslim Să închidem ochii și să plutim!.” Ce dragă-mi ești, zeppelino, ce minunat Și acest inorog pe care ți l-am desenat Cu limba pe sân. Și toți acești inorogi pe spinare, în cor, Cum se leagănă, și-mpreună imită un nor!. Ce înalt! Atunci, ne priveam și atât. Cuvintele, și ele, într-un colț al inimii, amuțeau. Se frecau într-un picior și-asmuțeau focul. Era frig, aici, în mijlocul lumii. Ne priveam cu orele și cu anii. Părul tău lung, la-nceput, ne venea bine. Apoi, într-o zi, mă luai și făcui înconjurul lumii. Și-n altă zi, tu sării în lună. -Cum e pe planeta ta? ziceai dintr-o geană. Și dădeai din picior, nervoasă -E frumoasă, cam ca tine așa, lenevoasă, da` merge! -Vin și eu? -Nu. Stai acolo, îți trimit eu o vedere, dacă nu uit! Și veneai. Și-mi dădeai una, de se mișca planeta și-nchidea ochii. -Ce urâtă și tu!. Ne iubeam, dar înghițisem de frică toate cuvintele. Și rămâneam cu ochii deschiși, ca și morți. -Care morți? - Morții din care se-nalță piersicii, fix până la Dumnezeu. -Care Dumnezeu? -Cum care? Primul furnic, care știe tot, ne va găsi dormind, cu rădăcinile-ntoarse..
frumos.
prima strofa, cu "festinul iluziei" si "lintoiul singuratatii", aproape ca ma facuse sa casc.
dar ce repede m-a inviorat urmatoarea! :)) foarte bine redat contrastul dintre "patul de liniste si vis" si "strazile mancatorilor de carton".
P.S.nu stiu daca ultimele trei versuri isi mai au rostul, in opinia mea, poezia ar supravietui si fara ele.
E prea frumos! O frumuseţe care transpare de peste tot ( temă, decoruri, simţăminte alese, amintiri ). Interpretez totul prin ceea ce am mai aproape acum :) ( băiatul meu mire plecat cu mireasa lui la Veneţia...mi-i imaginez în plimbări nocturne cu gondola )E un poem complet, precum muşeţelul copilăriei mele :), alb, parfumat, discret, balsamic... Aşa mi-ar plăcea să pot scrie...Mulţumiri şi felicitări, Paul!
Ioan, aveai la îndemână mailul pentru solicitări administrative de această natură, îl poți utiliza dacă mai ai vreo solicitare pe viitor. Referitor la rugămintea ta, eu personal nu pot rezolva, dar îi voi transmite lui Virgil și se va ocupa, imediat ce îi va permite timpul. Este într-adevăr de nedorit și pentru noi un link care conduce la o pagină goală. Matei, consider că am explicat suficient gestul meu, și de asemenea mai subliniez încă o dată că mie nu îmi este dificil să fiu și moderator și autor, dar îți mulțumesc de părere. Nu este o renunțate definitivă, cel puțin așa sper. Vom vedea la finalul acestor trei luni.
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
:))
pentru textul : plouă cu dragoste deSe construiește bine, iar portretul lui se conturează perfect. Devine chiar simpatic. Câteva ruperi de ritm, prin inspirate jocuri de text ("stând nemișcat, arc... Privind-o", "...ceai de coacăze. Îngrozitor.", intercalările de la "ea rămase așteptând... Îl auzi mormăind") dau textului cursivitate și o notă de autenticitate sau de tensiune. Nu mă prea împac cu finalul. "etilist" sau "elitist"... că Nichita avea ceva și cu etilu'.
pentru textul : Odată un indian iubea o americancă desingura portiune care se remarca este strofa a treia. restul mi se pare umplutura
pentru textul : osmoză deioan, apreciez gestul tau. multumesc, domnul meu
pentru textul : Dealul tău cu brândușe decristina... doamna? domnisoara?
"încrederea în cioate
mi-o dă căderea în gol" - pe lângă că mie nu-mi spune nimic, sună şi aiurea. " Încrederea în cioate" poate fi totul şi nimic, nu ştiu ce şi cum să interpretez. Nici contextual, nici particular.
M-aş mai gândi şi la "sufletul şchiop şi orb", stii tu de ce.
În rest, mi-amintesc că am citit la tine texte bune...
pentru textul : echilibristică deda, probabil că ar trebui să elaborez mai mult și să fiu mai tenace. lucrurile însă se petrec foarte diferit în mine acum. și poate nu am găsit încă ceva. și da, cred că ideea de metaforă este abuzată. inclusiv de douămiiști. admir poezia fără metafore. sau mai exact poezia în care metafora există dar este invizibilă.
pentru textul : amintire de"vă sulfă în ceafă" Un text destul de "chirurgical". Mi se pare destul de complex si de greu de perceput, altfel spus n-am prea inteles strofa centrala, dar asta vine probabil din starea mea "blonda" in ultimul an. ialin
pentru textul : Golemi deDa.
pentru textul : p.s deLa alt text al autorului („Perpetuum robia”) concluzionam: „un nihilism spus cu preţiozitate, fără trăire”.
De această dată este cu totul altceva. Ni se oferă măsura talentului autorului dusă la cote neaşteptat de înalte în cadrul unei poezii de stare în care trăirea unui nihilism total, depăşind chiar pe cel al lui Nietzsche (umbrit, într-o oarecare măsură prin mijirea „Voinţei de Putere”) este atât de acaparatoare încât orice interpretare discursivă pare exclusă. Încă din 1910, Maxim Hudson observa: „Luată ad litteram poezia este fără sens. Este un bun test al poeziei ca atunci când este luată ad litteram duce la nonsens”. Pentru cele de mai sus, peniţă.
Dar,
Nu mă poate opri nimeni ca, trezindu-mă din admiraţie, să nu-mi amintesc că un text poetic poate (şi trebuie) dezghiocat pe niveluri de semnificaţie, din ce în ce mai profunde: „informaţie de suprafaţă” şi „informaţie de adâncime” – Jakko Hintikka; „metaforă vie” şi „metaforă moartă” – Ricoeur; „metaforă revelatoare” şi „metaforă plasticizantă” – Blaga; şi toate acestea conducând, în final, la „metafora cuvânt”, „metafora propoziţie/frază” şi „metafora text, ca întreg” – din nou Ricoeur. Prostul meu obicei este să mă opresc, de obicei. la ultima. De multe ori trecând peste primele două. De această dată însă, metaforizarea strălucită (şi nu strălucitoare) chiar la nivel de „întreg” m-a făcut să acord peniţa la o primă citire şi să o menţin chiar la a doua şi a treia.
Dar, dar…revenind la Hintikka, întrebarea dacă, nu cumva, informaţia de suprafaţă (chiar dacă la nivelul întregului) nu mi-a jucat festa, precum şi finului observator Tudor Cristea? Nu-mi dă pace. Şi cred că da. Pentru că, aşa cum mărturiseşte chiar autorul, ataşamentul său de aşa zisa „Cotitură lingvistică” se pare nu numai că-l caracterizează, dar îl şi limitează poetic.
Să ne reamintim, pe scurt, câteva lucruri, dar esenţiale, despre zisa „Cotitură”.
După cum observa Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”. Când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: “Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză !). Să înlocuim ”Dumnezeu” şi alte conotaţii şi denotaţii privind ”Divinitatea” pentru a ieşi de sub imperiul religiozităţii şi să ne oprim la ”transcendent” despre care nu se poate vorbi, prin definiţie, nicicum. Cu atât mai puţin în termeni de : control, consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). Altfel spus, în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur, este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific).
Însă în alte domenii ale cunoaşterii (mai ales filosofie şi artă), eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută; astfel, în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea, consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia, unde inteligibilitatea necondiţionată, consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale, dar sunt adesea evitate, fiind considerate indicatori ai eşecului, nu ai succesului). Şi, în acest sens, cum se poate manifesta aici ”Cotitura” ? Printr-o deviaţie. Să-i zicem, ”semantică” : a vorbi consensual şi inteligibil, dar cu totul neuniform şi cifrat, dar extrem de coherent personal şi univoc, printr-o ”logică poetică” perfectă, despre ”lipsa oricărei transcendenţe”, de pe poziţiile unui nihilism exacerbat. Şi este firesc să răspundem astăzi, în toiul curentelor “postmoderniste”, dacă este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi, uneori, chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Căci nu poate să nu-mi vină în minte ironia postmodernistă avant la letter a lui Kierkegaard: ” Delicatul joc al muşchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatităţii, formează o comunitate de iniţiaţi care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal şi rafinat; schimbă cu nonşalanţă măştile posibilităţilor existenţiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedeşte însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în interior ci din afară. Prin exterioritatea perversităţii hedonice a ludicului”. Iar acest text de excepţie, recunosc, al autorului care mi-a provocat apariţia acestor gânduri, ilustrează, cred, extrem de pregnant o asemenea ironie de ciclare în gol având drept centru „Nimicul”. Ea ilustrând în chip exemplar, de aceea consider textul respectiv „de excepţie”, un drum înfundat în care, din nefericire, o parte însemnată de pe la noi şi de aiurea a textelor poetice continuă să se îndrepte în numele unei aşa zise „recuperări a realului” şi de „întoarcere la lucruri mici”.
Cred însă cu tărie că menirea, în continuare, a artei, a poeticului, este nu aceea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” (Wittgenstein), ci de a vorbi cu cuvintele tăcerii metaforei vii, revelatoare, adică „să se arate” astfel încât receptorul să nu se oprească la degetul celui care arată ci spre ceea ce „se arată”. Fie acesta chiar şi „transcendentul”. Despre care şi aşa „nu se poate spune nimic”
Mi-am permis să postez acest text care s-a lungit peste măsură în speranţa că va isca discuţii, pro sau contra, argumentate, fără patimă sau parti-pris-uri.
mi-a plăcut mult poezia, tenta ei diafană, gingaşă, cu tot parfumul acela ameţitor care se strecoară printre încheieturile de lemn, într-un moment de tensiune maximă, cum "întunericul alterna cu lumina în cumpăna perfectă a timpului", cu tot cu finalul ei ce curmă vraja albă, dincolo de durere, dar care te face să porţi în minte poemul mult timp după aceea, la fel cum nu poţi uita destinul prinţului din levant al lui Ştefan Augustin Doinaş, care mi-a venit în minte acum. un poem care îndeamnă spre tăcere, şi de aceea mă opresc aici, păstrând imaginea albă a florilor de mireasă.
pentru textul : povestea florilor de mireasă ▒ deEmil, cred că trebuie să acorzi aceeași atitudine decentă și unui text poetic și unuia în proză. Am mai vorbit de granițele iluzorii dintre ele... Spui că nu dai importanță textelor tale, atunci eu, omul simplu, de ce te-aș mai citi? Lea, nu înțeleg de ce vii cu tonul ăsta, dacă ai descoperit, ceva spune frumos. Poate ai descoperit ceva ce alții n-au văzut, sau au uitat de amănuntul ăsta până-n finalul comentariului lor.
pentru textul : schizoid de profesie denu cred ca era nevoie de interventii care sa atraga atentia asupra regulamentului. orice referire e binevenita aici in spiritul, si nu in litera lui. la fel, nu cred ca tb modificat ceva, este un text bun. in plus, sunt constient de buna intentie a fiecaruia. multumesc celor care au fost aici alaturi de mine, celor care ma citesc, comenteaza si cred in mine
pentru textul : doamne ce încet mă mișc de:-) Mă așteptam la un răspuns de acest gen. Tu chiar ai crezut că așa va fi? ;-) Poate schimbi încadrarea în cazul acesta. Sau revii... Și, lasă, nu mă mai felicita, serios că n-a fost greu. Vezi că unele serii creează dependență. Habar n-am cum e cu scăderea dozei până la dispariție :-)
pentru textul : poveste de dragoste între fiica văcarului și prințul deșertului dem-a mișcat acest poem... de aceea l-am tot recitit...
pentru textul : carmen a murit de crăciun deCristina, felicitări pentru perspicacitate şi intuiţie! Alte omagii ţi le voi prezenta sub forma de altă provocare. Hi hi, nu scapi! :). Mulţumesc de participare!
Silvia, brava pentru soluţia nr 6. Sper să te revăd la următoarele. Mulţumesc!
pentru textul : Antoverb (provocare lingvistică) decontinuati, domnule manolescu. s-ar putea ca unii sa citeasca
pentru textul : Florin Mugur deĂleu. Mi-au trebuit trei creiere ca să pricep dimensiunile în care ați pășit cu trădarea asta, de la fizică, la biologie, la religie și psihologie. Undeva pe drum însă parcă nu-s de acord cu ceva. Îmi place mult acel natural al trădării, căci fiind un natural atunci de ce să-ți mai ceri iertare?
Nu sunt de acord cu trădarea celulei mamă (deși abstract vorbind, din același punct se descrind două idei, DAR aceste idei sunt identice și lucrează în aceeași direcție, au aceleași valori - nu trădează celula inițială. Poate analogia ar fi corectă cu celule stem, fiicele diferențiidu-se. Ok, dar nici chiar asa.. fiind până la urmă un natural al evoluției, care mă întoarce din nou la noțiunea aceea de păcat. Există sau nu există. Poate nu-i locul nostru să discutăm asta.)
Interesant periplul mental al acestui text. E posibil să nu-l fi priceput pe de-a-ntregul, dar nu-i bai, mai revin. Mă așteptam la o pastilă haioasă, și mamă ce așteptare trădată :), m-am pomenit într-un fiord filozofic.
pentru textul : Despre trădare deMarga Stoicovici,
aş putea să fiu serios, ba –adevărat, cu eforturi mari - chiar profund. şi chiar mai mult, să spun că în ultimul tău com sînt doar speculaţii pentru că, evident – măcar pentru noi doi – nu ne-am văzut niciodată. puteam de asemenea în calitate de editor să intervin pe un ton scorţos în legătură cu apetitul tău pentru rezonanţa unor nume. dar nu. pentru că eu sînt mai permisiv şi nu mă regăsesc într-un profil care împunge cu indexul. cea ce numeşti tu ascunsul după degete e doar o relaxare, am învăţat în timp că un conflict se stinge de la sine dacă nu e întreţinut artificial de orgolii. prefer o abordare prin care să fac cunoscut că am luat notă dar care să aducă şi zîmbet pentru că în toată această nebunie universală dacă rîzi toţi vor rîde cu tine dacă plîngi vei plînge singur. priveşte grafica de faţă doar din acest punct de vedere şi doar ca o extensie a jocului tău pe numele unor autori.(chiar aşa- cîte sensuri putem găsi cuvîntului baraca?).
vezi, devin serios, sentimental şi nu vreau pentru că mă voi topi ca margarina pe pîine şi mă voi mînca de prea mult drag de mine.
mai bine să ascultăm trei epigrame:
caricaturistului A. Matty
Lucru foarte curios…
N-aş putea, cum să vă spui...
El e tare bucuros
Dacă rîzi de munca lui
(Gheorghe Grosu)
şi un catren de Ioan Pop:
unui bard
(aş zice eu şi unei barde, era să zic unei marge)
Eu şi cu confraţii
Spune c-un suspin
Ne avem ca fraţii
(Abel şi Cain)
fireşte că şi eu îţi urez sănătate şi viaţă lungă dar să nu mă cerţi dacă mai spun una:
epitaf unui dentist
Răposat-a întru Domnul
pentru textul : poetesei cu dragoste şi margarete deŞi-ngropat de brazda humii,
Liniştit îşi face somnul
C-a scăpat de gura lumii.
(Mircea Ionescu-Quintus)
no, for goodness sake. si chiar daca dai vreodata penite, da-le textelor nu oamenilor. eu vreau sa-mi cumpar un stilou
pentru textul : ziua furată deAdrian, în mod sigur nu vedem la fel o poezie, ceea ce este bine. Dar cred că exagerezi inutil prin anumite atitudini. Ți-am înțeles părerea din primul com. Nu mai era cazul să revii și să insiști pe același aspect. Adu-mi argumente din romantici, vreau să le aud. deocamdată însă textul va rămâne în forma aceasta. Eugen.
pentru textul : Simbioză deam citit, impartasesc dar nu intru totul punctul tau de vedere, tot spontan poti sa si 'vorbaresti', m-am gandit unde s-ar incadra corect, fiind atat de amestecat, am pornit povestind si m-am dus in atatea parti si, subliniez, neintentionat, fara mize, fara premeditari, fara tinte din astea mici, dar poate le-o pacatuit textul pe toate in locul meu:)
multumesc frumos de lectura si opinie, e ok
pentru textul : cu degetul pe trăgaci deMulțumesc pentru sfat.O voi mai lucra puțin.
pentru textul : Sign-out de... nu vreau sa fiu ironic, poate nu va plac glumele mele... insa, typo este, schimbari de ritm este, fortari ale ideilor este, clisee este, plus amestecuri intre mitologia greaca si cea crestina este ce nu este, nu este, zic eu sofistic. gata, tac, masonii este pe limba mea
pentru textul : Conjurația tăcerii deam zambit si am citit cu neliniste aceasta poezie. virgil vorbeste despre un adevar, lumea figurata de el este lumea transmutata si pe deplin adevarata.propune o reprezentare convingatoare a poesisului(trecerea in forma artistica a lumii reprezentate), astfel incat nu ofera posibilitatea gandirii ca ar fi neadevarat ceea ce ar vrea el sa reprezinte. apeleaza la mai multe tehnici poetice, una dintre ele fiind conventia dintre autor si cititor. incearca sa-l apropie pe acesta din urma, sa-l faca partas la actul creator pentru a nu avea posibilitatea retragerii. pare un poem explicativ. autorul se adreseaza cititorului cu incredere, dandu-i si explicatii: "cum scriu poetii in carti". observam ca autorul se detaseaza de acestia din urma. pentru a avea reprezentarea si imaginile cat mai clare, autorul prefera sa ilustreze cu exactitate locul unde se patrece naratiunea de parca ne-ar invita sa locuim acolo si sa locuim poemul insusi, ori heidegger afirma ca "esenta construirii este oferirea de locuire". poezia lui virgil este construita astfel incat te invita la lectura, la locuire. o alta tehnica este cea a trecerii de la o forma de discurs la alta: incepe metaforic, de altfel, superb versul:"atinge cu picioarele goale buzele reci ale ecoului", cu o atmosfera romantica creata de acea seara perfecta de mai si cu acea imagine din nou foarte frumoasa:"pe acoperiș lupi negri își usucă labele murdare de lut", dupa care trece la o forma de comunicare mai directa si mai abrupta:"pariez că acum cineva citește/cu o senzație nelinișită/ca și cum iubirea ar trebui desființată/printr-un decret ușor desuet", iar in final aflam ca nimic din ce am citit mai sus nu are prea mare importanta: "desi la urma urmei e doar un suflet de eleva". pe undeva se poate remarca si o urma subtila de ironie:"pariez că acum cineva citește/cu o senzație nelinișită". nu pot sa nu revin asupra versului:"pe acoperiș lupi negri își usucă labele murdare de lut" care are o puternica semnificatie simbolica.lupii negri au calcat peste ceva deja inceput, cladit, pe ceva creat si au reusit sa si distruga din moment ce isi usuca labele, poate chiar cu o anumita satisfactie. ideea a ceva care a fost, dar, posibil din cauza acelor lupi care pot fi reprezentarea oricarei lucru cu influente negative, a disparut se face remarcata si atunci cand vorbeste despre trecut:"povestesc cît de bine era cînd puteai să dormi/în carnea așternuturilor " mi s-a parut ca nu da prea bine moldova, podul iloaiei si trenurile de navetisti ale parisului. parca pierde din autenticitate.
pentru textul : iubirea la podu iloaiei de"liniştea îşi dezlipea buzele din tifoane" - da, citesc un text care te curăță pe dinăuntru. dar nu e numai dur, este estetic dur. expresia "mai murea câte unu’,
pentru textul : Maricico,-n dumnecatu' mă-tii, ai închis câinele afară deşi alte banalităţi." poate părea puțin cam folosită (mai ales ca variantă de ironism) dar ok. e ciudat faptul că deși oarecum predictibil finalul îmi place. e ca o liniștea aia pe care o ai după o noapte de febră. un text de literatură nouă.
Text cu iz de melancolie, cred ca inteleg de ce. Imi plac foarte mult imaginile. Putin ironic pe alocuri. Incheierea mie personal mi-a intrat la inima:). Hmm...presimit ca o voi reciti peste vreo cateva luni ca sa-mi definesc anumite trairi:)).
pentru textul : i-am pus numele studenție deAlba, despre concurenți, doar atunci când îi vom cunoaște. Deocamdată lăsăm creațiile lor să vorbească. Multe dintre ele îmi plac, unele chiar mult. Dar mă voi pronunța doar după finalizare. Sper că pe larg.
Aici au discutat câțiva dintre membrii juriului și la ei am făcut referire.
În privința actului creator, susțin în continuare ceea ce am spus și nu e o părere de moment. Am zis ”un anumit tip de orgoliu”. Nuanțele sunt foarte importante. Apoi, orice creator are conștiința valorii operei sale, altfel n-ar mai crea, nu? Ar sta indiferent și s-ar face macaragiu. Problema e cum își afirmă această conștiință. Ca un creator autentic sau ca un macaragiu. De aici abia, începe povestea.
pentru textul : Concursul de Poezie ”Astenie de primăvară - Hermeneia 2010” deLivadă de piersici, cu botoșei albi Ochii tăi au căutat în mine lumina Ca să înflorească –mi-am zis-, am dus pumnii la ochi Și am privit în mine întâi cu un deget, Degetul mic Sub aortă, -ca să vezi!-crescuse un piersic “Ce tare!”- îmi zic Un piersic cu piersici mari, cu mult puf Iară sub el cânta, cu năduf, Un inorog mic, Foarte mic, Cât un furnic. Inorogul era tare de-o ureche Dar era important, inorogul meu încălțat c-o pereche De botoșei albi. Am deschis ochii la o mână, apoi la cealaltă, și te-am văzut goală De cuvinte. Erai într-o cadă, citeai dintr-o carte despre războinici și alte grozăvii Pe care-o uitasem sub diafragmă de când îmi căzuse primul dinte. Așteptai, poate, să întreb ceva despre lupta de la Podu Înalt. „- Ce mai faci?” am întrebat eu, sfios ca un mire „-Sire, du-mă la Polul Sud, sire! Să nu mă doară Ochiul ce mi l-ai scos decusară că eu nu te-aș vrea.. Du-mă, să vâslim, să închidem ochii și să vâslim Să închidem ochii și să plutim!.” Ce dragă-mi ești, zeppelino, ce minunat Și acest inorog pe care ți l-am desenat Cu limba pe sân. Și toți acești inorogi pe spinare, în cor, Cum se leagănă, și-mpreună imită un nor!. Ce înalt! Atunci, ne priveam și atât. Cuvintele, și ele, într-un colț al inimii, amuțeau. Se frecau într-un picior și-asmuțeau focul. Era frig, aici, în mijlocul lumii. Ne priveam cu orele și cu anii. Părul tău lung, la-nceput, ne venea bine. Apoi, într-o zi, mă luai și făcui înconjurul lumii. Și-n altă zi, tu sării în lună. -Cum e pe planeta ta? ziceai dintr-o geană. Și dădeai din picior, nervoasă -E frumoasă, cam ca tine așa, lenevoasă, da` merge! -Vin și eu? -Nu. Stai acolo, îți trimit eu o vedere, dacă nu uit! Și veneai. Și-mi dădeai una, de se mișca planeta și-nchidea ochii. -Ce urâtă și tu!. Ne iubeam, dar înghițisem de frică toate cuvintele. Și rămâneam cu ochii deschiși, ca și morți. -Care morți? - Morții din care se-nalță piersicii, fix până la Dumnezeu. -Care Dumnezeu? -Cum care? Primul furnic, care știe tot, ne va găsi dormind, cu rădăcinile-ntoarse..
pentru textul : pe sub flori mă legănai defrumos.
prima strofa, cu "festinul iluziei" si "lintoiul singuratatii", aproape ca ma facuse sa casc.
dar ce repede m-a inviorat urmatoarea! :)) foarte bine redat contrastul dintre "patul de liniste si vis" si "strazile mancatorilor de carton".
P.S.nu stiu daca ultimele trei versuri isi mai au rostul, in opinia mea, poezia ar supravietui si fara ele.
pentru textul : Fals tratat despre sponsorizare deE prea frumos! O frumuseţe care transpare de peste tot ( temă, decoruri, simţăminte alese, amintiri ). Interpretez totul prin ceea ce am mai aproape acum :) ( băiatul meu mire plecat cu mireasa lui la Veneţia...mi-i imaginez în plimbări nocturne cu gondola )E un poem complet, precum muşeţelul copilăriei mele :), alb, parfumat, discret, balsamic... Aşa mi-ar plăcea să pot scrie...Mulţumiri şi felicitări, Paul!
pentru textul : poveste albă deIoan, aveai la îndemână mailul pentru solicitări administrative de această natură, îl poți utiliza dacă mai ai vreo solicitare pe viitor. Referitor la rugămintea ta, eu personal nu pot rezolva, dar îi voi transmite lui Virgil și se va ocupa, imediat ce îi va permite timpul. Este într-adevăr de nedorit și pentru noi un link care conduce la o pagină goală. Matei, consider că am explicat suficient gestul meu, și de asemenea mai subliniez încă o dată că mie nu îmi este dificil să fiu și moderator și autor, dar îți mulțumesc de părere. Nu este o renunțate definitivă, cel puțin așa sper. Vom vedea la finalul acestor trei luni.
pentru textul : Moderator pe hermeneia dePagini