well..., ia să vedem, cîte întrebări... 1, 2...3
deci, nu, weekendul a fost aşa şi aşa. california e somnoroasă. dar nu, de fapt textul tău m-a provocat. asta ca să nu spun mai mult.
în subtitlu am anulat încadrarea, nu? sau poate e mai bine să o pun la generală... deşi românii au inventat "băşcăliismul" sau hazul de necaz...
pe Hermeneia e linişte, sau atîta linişte, pentru că aşa ca mine sau ca tine, lumea preferă să moţăie. dar ştii cum e,... dacă ne-om trezi noi poate s-or trezi şi alţii. tu n-ai venit nici la Hermeneia live. aşa că...

mulțam, Paul - trecuși de catifeaua luminii - atras de măcelăria ghețurilor, de sumbru, descântec, potop, precum și eu, odinioară

am resimtit poezia asta a ta ca pe ceva rece, de-ti trece prin spate suficient de repede incat sa nu-l poti zari decat cu coltul ochiului.

"în ziua de mijloc pâlpâim
îmi legăn copilul
între două televizoare aprinse
jucăriile
încep să frigă"

imi plac poeziile tale pentru ca provoaca reactii fizice in mine. finalul asta m-a facut sa ma simt ca o fetita cocotata pe un scaun mult prea inalt.

dau penita pentru maiestria cu care ai construit o metafora aproape ermetica din flashuri de imagini/ de actiuni.

p.s. - la modul subiectiv, nu pot sa nu remarc faptul ca daca te uiti la poeziile noastre ( si cand zic noastre ma refer la toate trei - sunt convinsa ca stii despre cine e vorba), se intrezareste aceeasi alienare/insingurare/disperare. nci macar nu stiu cum s-o numesc.

sint perfect de acord cu tine in ceea ce priveste intimitatea aceasta iluzorie in care sigur sintem permanent, tinta. si stiu ca stii ce spun. am accentuat cealalta parte ce reiese din text. si din dorinta de a cauta de a evidentia ponderea estetica ce tuseaza mai mult sexul "slab".

Domnule Adrian Munteanu, bag seamă că noi, cititorii dumneavoastră, nu am putea niciodată să "facem măsura" unei cărți publicate, pentru că nu este numai vorba despre sonete, ci și, o spun fără urmă de dramatism, de sânge. Singura lupta vrednic de dus este, într-adevăr, cu noi înșine, vă felicit și totodată vă urez nu numai la mai multe, cât, mai abitir, inimă senină pentru toate care vor urma. Cu admirație.

mă gândesc/ deci nu sunt eu

duce la clişeu, un cugito de care s-a tras în toate direcţiile. plasarea în registrul ironic nu o salvează.

vinovăție
unei zile

sau
articulat,

-vinovăţia-

unei zile ?

dragă adrian, am o misiune ingrată. trec peste măsura în care ar trebui sau nu să las eu poezia. ceva îmi spune că nu te pricepi la asta. şi trec şi peste faptul că începi să înjuri. (aici mă tem că nu sîntem chiar pe stadion şi nici nu îmi vine să cred că manierele (cele bune) au părăsit total hunedoara). dar aşa cum spuneam, pentru că situaţia e ingrată, aleg să nu fac prea multă discuţie despre asta. şi am să mă leg de o problemă ceva mai... să-i zicem cuantificabilă. şi anume limba. pentru că, aşa cum ţi-am mai spus, pînă la poezia, despre care unii credem că ne pricepem aşa de bine, ne omoară limba şi gramatica. lucruri la care tu ne dezvălui, nu fără o semnificativă dezinvoltură, că ai lacune. lacune care nu se mulţumesc să băltească numai în limba română dar observ că au deversat şi în limba engleză. nu este interzis să foloseşti limba engleză pe Hermeneia, în texte sau comentarii. dar se presupune că o foloseşti numai dacă o cunoşti. e o chestiune de bun simţ intelectual. folosirea greşită sau semidoctă sună nu numai snob dar şi manelist(ic). în limba engleză se scrie "sorry" şi nu "sory".

citesc de ceva vreme comentarii pe text, cu toate acestea unele mă surprind încă și azi. în general cele lipsite de un bun simț comun sau care mimează umorul. poemul este modest ceea ce nu pot a spune despre raportarea mea la amintirile evocate, amintiri ce capătă prospețime din durerea unor momente actuale. vă mulțumesc pentru empatie, desigur celor ce și-au manifestat-o!

Vio_B, privind la răspunsul tău mi-am adus aminte ce am învățat în viață: că bunul simț nu se poate transmite nici măcar cu transfuzie de sînge, așa că nu îmi fac iluzii cum că aș putea să obțin de la tine ceea ce nu ai. în ce privește bunul simț. al doilea lucru pe care l-am învățat este că cel ce împroașcă cu noroi nu poate să se întineze decît pe sine. tocmai de aceea nici nu se pune problema suspendării tale (în măsura în care eu pot să conving consiliul hermeneia ca să nu o facă), pentru că vreau să te las să îți manifești urîțimea de caracter pînă la capăt. pînă noroiul îți trece dincolo de creștet. de ce să îi împiedicăm pe oameni să te cunoască în toată hidoșenia pe care poți să o manifești, nu?
nu am înțeles ce legătură are acest text și toată încrîncenarea ta penibilă, cu modul în care scriu eu poezie. tocmai această ridicolă nucă în perete demonstrează că ai (se pare) o ranchiună veche care și-a adunat de multă vreme veninul în probabil una din vezicile tale. textul de față și comentariul meu nu au avut nici o legătură cu mine sau cu scrisul meu. nici măcar menționarea invidiei nu se referea la mine. tu te-ai năpustit însă ca un tăuraș în călduri cînd vede eșarfa roșie și ai împroșcat cu noroi după cum ți-e natura. ridicolul atinge însă cote paroxistice cînd mă întrebi pe mine dacă îmi este rușine. dragul meu, această întrebare este necesar să ți-o pui privindu-te în oglindă. deși nu îmi fac iluzii (așa cum spuneam mai sus) că ai putea măcar mima o brumă de rușine. m-ai convins (pardon, ne-ai convins) că nu o ai.
în ce privește chestia cu germania și america, deși eu am pus o întrebare pertinentă și de bun simț (zic eu) vis a vis de comportamentul tău în comentariul inițial, reacția ta grobiană (fără să mă cunoști) nu a făcut decît să mă dezarmeze. de fapt sînt perplex să văd că îmi reproșezi mie măgării pe care le faci de fapt tu. repet, eu am pus doar o întrebare, nu am pretins că te cunosc, că știu de unde ești din românia sau germania, etc. am pus-o pentru că îmi imaginam că oamenii care trăiesc în germania s-ar putea să fie mai disciplinați decît alții. îmi cer scuze că am avut o așa așteptare de la tine. tu însă te-ai coborît în zone de o mitocănie amețitoare și, culmea nesimțirii, îmi reproșezi mie că aș fi făcut-o. nici nu mai îmi dau seama dacă tu îți mai dai seama că mai citesc și alții aici. oameni care văd corect lucrurile și care, la rece vorbind, nu fac decît să te privească cu un amestec de milă și dezgust. ar fi păcat să ignori asta.
în ce privește chestia cu dictatura, asta e abureală veche. nu o mai crede nimeni, decît poate oameni frustrați precum domnia ta. de aceea nici nu am să îmi mai pierd vremea să o onorez cu un răspuns. am făcut-o de prea multe ori și am descoperit că cine are o fixație de genul acesta nu prea mai scapă de ea. așa că te las să crezi ce vrei dacă asta te face fericit.
și mulțumesc pentru invitație dar nu, nu vreau să mă joc. te las pe dumneata cu puța în țărînă să te joci singur. dacă asta îți face plăcere. cine sînt eu ca să te împiedic. în ce mă privește pe mine, am alte chestii mai inteligente de făcut. de exemplu să îți spun că în limba română se scrie coloana vertebrală și nu vertebrara, așa cum ai scris dumneata. și să nu mă aburești cu ideea că ți-a alunecat degețelul pe taste pentru că tasta „r” și tasta „l” sînt în zone diferite ale tastaturii. așa că puțină revizuire a limbii române nu ți-ar strica. asta dacă vrei să pretinzi că mai scrii românește.
se scriu multe pe internet. internetul e ca un oraș imens. muștele și viermii trag întotdeauna la mizeria din latrină. la fel și unii oameni cu cititul pe internet. spune-mi ce citești ca să îți spun cine ești.
în rest, ai grijă cu noroiul. te stropește în față.

Am citit și re, recitit poezia ta, Ialin. Am impresia că umblu pe străzile unui oraș încărcat de poveste, și că tot ce am a face este să deschid prima ușă care îmi iese în cale pentru a schimba coordonatele cunoașterii. Cu atât mai plăcută devine amânarea momentului. Așteptarea. Foarte bine creată atmosfera, poate de aceea m-am și întors de mai multe ori aici. Critica mea se referă la primele două versuri pe care, oricât le-aș citi, tot nu îmi sună deloc. Și nu știu de ce mi-ar suna mai bine "Sunt toate mâzgăleli și toate-s vers", decât... "e totul mâzgăleli". Doar părerea mea. Nu las peniță pentru că știu că ești perfecționist, și nu știu de ce am eu impresia că și tu mai ai ceva de spus aici.

Bine ai venit pe Hermeneia! Tardiv, dar sincer! despre text: imi aminteste de cineva din mine pe care trebuie sa il scot... "Uitându-mă în oglindă, niște iritații îmi ieșiseră pe piele: erau cuvintele ei…" Un text-metafora.

Să îți urăști propria dragoste e un lucru ce merită scris, iar Virgil Titarenco face asta aici cu măiestrie. Și vezi cum clocotește ura zgâlțâită din rărunchii unui trup zdrențuit. Căci aceasta face dragostea ce-i urâtă, nimicește orice alt sentiment. Cuvintele ori expresiile acestei uri clocotitoare, aproape nebunești, vin din două sfere semantice. Una este a diafanului și a unui sensibil aproape sublimat: "subțire", "caligrafic pe umeri...", "visuri", "pântec în care te plămădesc", "magma albastră a gândului", "seducător", "adulmecând", "o mie de șoapte", "strecurat" și bineînțeles "dragoste". A doua sferă este una a grotescului, a absurdului, a nonsensului, a nimicirii: "mâzgălesc", "negru demențial", "obsesiv", "bici", "zile inutile", "necunoscuți vulgari și anoști", "coaja ruptă a unei răni" și, respectiv, bineînțeles, "urăsc" repetat anamnetic, o ușurare, ca o încercare a dezlipirii de suflet a unei poveri interioare. Aceste două sfere semantice antagonice intră în contrast (chiar în expresii mixte ca "negru demențial de subțire", "biciul lui și o mie de șoapte", "strecurate infidel", "cancerul nopții", "cumplită apropiere" ș.a.), și poate tocmai pentru acest fapt, reușesc să dea unui sentiment foarte greu de definit, cum este ura, o expresie atât de puternică încât naște în cititor revelația descoperirii esenței unei trăiri care doar poetic, cred, poate fi descrisă. Iar aici e făcută cu supra măsură. Sentimentul pendulării urii înseși între o limită spirituală și una imanentă, între amintire și realitate, între potențialitate și golire de sens, își trage seva din același contrast. Opoziția dragoste - ură este opoziția dintre sublim și prăbușire, între extaz și agonie. Aici are loc zbaterea celui care trăiește sentimentul de ură, iar soluția se vede: alunecarea în poet, ridicarea celei mai ucigătoare arme care este cuvântul, retragerea cu torțe în poezie. Dacă dragostea este sentimentul regăsirii de sine în celălalt, ura este cel al pierderii, al distrugerii, al izolării sinelui într-o angoasă autodistructivă (dar, iată, productivă poetic) prin lipsa reflectării în celălalt. Această zbatere respiră din fiecare expresie a poemului, izvorăște din fiecare chinuită contorsionare sufletească descrisă și scrisă cu sânge acolo, ce-și găsește o inegalabilă expresie într-o formulă poetică ce se constituie și în centrul inimă al poeziei: "urăsc cuvintele care îmi vin în minte despre tine". Demult nu ma mai citit ceva atât de bun și de hrănitor. Un adevărat dans al cuvântului.

serios Bobadil? Si cum ai ajuns tu la concluzia asta? Chiar sint curios. Comentariile mele nu sint mai romanesti decit cred ca sint sfaturile medicului mai anti-sanatate. Desigur unele observatii ale lui nu ne plac sau nu ne convin, tocmai pentru ca ne spune prea pe fata realitatea. Dar asta nu inseamna ca vrea sa ne eutanasieze ci doar sa ne ajute sa acceptam tratamentul necesar. Opinia ta ce vrea sa faca vorbire despre un asa zis antiromanism al comentariilor mele este la fel de ridicola ca si supararea tractoristului bolnav de apendicita cind a vazut bisturiul medicului chirurg. Dragul meu, singura cale de a iesi din eroare nu e sa ai oameni care te aplauda in jur ci oameni care te critica. Tare ma tem ca romanii au o placere profunda sa se vada aplaudati si dificultati majore in a accepta o critica onesta. Iar din pacate tu nu faci exceptie.

Un tablou în culori seducătoare, calde. Din aburii de mate erupe vara, înnebunitoare, înrobitoare, ca un tango argentinian. Stranie combinația între spiritul latino și cel oriental. Un poem vizual cum nu am mai citit demult!