... o poezie excelentă.

Citit cu plăcere. Numai de bine.

să vin pe aici pe unde cuvântul devine impozant şi de unde pleci cu acea stare cu care te încarci după ce contempli ceva ieşit din normal.

lui Virgil îi răspunsesem acum câteva minute, dar cred că mi-a picat răspunsul din mână.
ziceam că, atâta timp cât nu devine text ultra-post-modern, e în regulă... :)

Asta este chiar o opera de arta. Te felicit pentru ipostaza in care ai surprins poetul.:)

cred că acest roșu "amniotic" e justificat violent. cheia oferită de tine schimbă perspectiva. îmi place poemul tău dincolo de re-facerea perspectivelor la care ar putea îndemna. pune relația dintre tată și fiul nenăscut într-o altă lumină. poate a sângelui spiritului.

mie imi place, e simpla si naiva. lucreaza nitel la final, ca tonul epic e fain.

catedrala din modena pentru o clipa a devenit scena de teatru.. luciano pavarotti a lasat pana in cele mai mici detalii ,,regia'' acestui ultim concert mut... in fundal, un cor al robilor ...nabuccieni laici si clerici imprejurul unei sunet metamorfozat sub ochii lor in lebada apoi in fum... trioul carerras, pavarotti & domingo a adus laolalta un tenor spint, unul liric si unul dramatic o trinitate sonora impecabila tehnic si timbral...cladita pe scoala de bel canto italiana da, a avut si detractori cum sta bine oricarui demiurg....ca nu stia note? e hilar sa se spuna asta despre un om care a abordat un repertoriu vast epuizand toate rolurile specifice tipului sau de glas, a lasat interpretari de referinta intrand alaturi de marilyn horne si joan suttherland intr/o distributie care a tinut casa inchisa stagiuni intregi la marile teatre ... a impresionat prin acuratete intonationala, prin agilitate vocala intrucat era singurul barbat care putea executa triluri sublime!!!! a fost de o jovialitate extravaganta as putea spune cum doar cei nascuti in italia pot fi, a avut un trup maiestuos si totusi nu i/a incaput sufletul... era nevoie de o astfel de cutie de rezonanta pentru un instrument muzical de exceptie... ascultand inregistrarile lui acum cateva luni si reascultandu/le acum se simte pe pelicula ca a murit... ma uit si mi/e teama sunetul sa nu se deterioreze, fiecare opus in format audio sau video devenind un tablou ...artistul a murit , a murit , a murit... cand isi desfacea batista alba la concertele de caritate imi aduceam aminte de batranii care inodau un ban alb in stergar pentru zilele negre... spirit profund religios, si/a ales o data anume sa plece in ceruri..cu renumita curtoazie specifica italienilor a deschis cortinele cerurilor cu ave maria inchinandu/se Fecioarei pe care atat ortodocsii cat si catolicii o cinstesc in chip deosebit... as vrea sa mai adaug faptul ca a fost un cantaret atat al elitelor muzicale cat si al publicului larg, a dus opera in parc, pe stadion, mai mult a avut colaborari cu interpreti apartinand altor genuri muzicale innobiland prin glasul sau acele clipe dar revenind la opera si/a definit un stil inconfundabil... nu mai era nevoie sa vedem trupul imens era de ajuns sa auzim primul sunet si dadeam sonorul mai tare...ssst, canta pavarotti...

Mulţumesc pentru vizită Mariana. Ai surprins perfect simbolismul culorilor în poezia mea. Mă bucur că ţi se pare o poezie sugestivă.

Când Dorin Cozan a început a scrie “Apocalipsa după Vaslui”, ca simplă cititoare am fost atrasă de stilul literar al său (citind postări pe internet), stil pe care l-am asociat în mintea mea cu o pictură - alegere la întâmplare – a lui Dali. Sigur, e de apreciat că printre noi, mai sunt oameni care acceptă şi alte feţe/aspecte ale vieţii dincolo de nebuloasa cotidiană. Dorin este precum tapioca în scris, un vânător de iluzii, un deschizător de lumi paralele, o promiscuitate în care vrei să te laşi abandonat pentru a te regăsi mai târziu într-o arcă, “Arca lui Do”. O „călătorie spre centrul pâmântului” în care de mână cu Urmuz priveşti ciupercile gigantice ale lui Jules Verne şi te întrebi dacă citind în acest roman este posibil să faci conexiuni atât de frustrante, atât de haotice şi să spui ca un lunatic cum şi unde să-l mai încadrez şi pe acest Ştefan Cel Mare, Doamne, în ce moment ne-am desprins de „ligheanul” lui Cozan şi în ce moment ne-am întâlnit “domnişoară Absurd”?
De remarcat uşurinţa frazei, plăcerea cititorului de „a fi dus de nas” cu bună ştiinţă, “prostit literar”, aş spune: până unde va merge Dorin cu toată şarada aceasta minunată şi de ce trebuie să se sfârşească? Aerul romanului este de factură intelectuală, autorul mizând pe minţi ascuţite. Nu ai nicio scuză ca cititor când te arunci conştient în plasa cozaniană şi nu numai, în general vorbind, eşti “responsabil de greşeli”, te sufoci cu umor negru, te aşezi pe coate şi dai următoarea şi următoarea filă din carte şi nu regreţi. Mă gândeam dacă se poate transpune romanul pe o scenă de teatru, să-l vedem pe Ştefan Cel Mare cu “pletele lui blonde” , „ca spicul copt” cu „ochii lui ca flacăra centralei de apartament”, pe piţipoanca din Ferentari, umbra domnişoarei absurd materializată, ş.a.m.d.
Ar fi multe de spus despre stilul cozan, despre dicteu şi dicton la Cozan, despre dualism dar şi despre monismul aristocratic corcit, acolo unde ne detaşăm de Ferentari şi chiar de Ştefan Cel Mare, unde începe Do din gamă şi urcăm portativul prin domnişoara absurd. Nu trebuie să ne mire peiorativul la acest autor, expunerile bombastice, emfaticul din simplul motiv pentru care ele trebuie în mod obligatoriu să survoleze aerul romanului, este impetuos necesar să fim electrocutaţi stilistic. Dacă se moare de râs sau de tragic, asta însemnează că tragicul-comic la români naşte câte un Cannes. Dacă e de bine sau de rău citind “Apocalipsa după Vaslui” personal eu aş spune aşa cititorilor, citând din Pascal: Daca Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există şi nu crezi, atunci ai pierdut totul.

P.S. Am avut plăcerea să primesc de la Dorin Cozan cu semnătură acest roman şi nu regret că l-am citit şi pe hârtie mai cu seamă că sunt adepta scrisului pe hârtie.

Bine aţi făcut domnule Manolescu Gorun, bună treabă domnule Dorin Cozan!

Poate ar fi aici locul unde să fac o precizare. Anume, că prezenţa mea pe unele site-uri literare se explică nu doar prin dorinţa de a-mi promova propriile scrieri şi de a obţine un oarecare feedback, dar şi prin aceea de a descoperi scriitori. Tineri, dar şi mai puţini tineri, însă autori care, dupa gustul meu şi dupa priceperea mea ar trebui promovaţi şi susţinuţi. În măsura în care eu, prin revista pe care o conduc de 12 ani (şi pe care am fondat-o, în aprilie 2000) pot face asta. Pentru că prezenţa pe site-uri literare precum hermeneia este benefică şi, aş zice, necesară, dar publicaţiile pe suport tradiţional ramân încă repere. Iar eu aş zice că e bine că se întâmplă aşa.
Aş vrea sa amintesc că, dintre prietenii noştri de pe hermeneia, unde eu consider ca am format o comunitate reală, au apărut în "Litere", până acum, Paul Blaj, Călin Sămărghiţan, Cristina Ştefan, Adriana Lisandru, Silvia Bitere, Adrian A. Agheorghesei şi, iată, Raluca Blezniuc. Poeţi, după cum se vede, poate şi pentru că poezia e mai uşor de urmărit...Dintre prozatori, Liviu Nanu (dar nu cred că e de pe hermeneia). Adrianei Lisandru i-am scris şi o prefaţă la ultimul volum de versuri, asta tot ca rod al activităţii pe hermeneia. Ne-am şi văzut, la Târgovişte, la o manifestare literară. Tot la Târgovişte m-am văzut cu Silvia Bitere şi cu Adrian Agheorghesei, premiaţi la "Moştenirea Văcăreştilor"...
Aştept propuneri de publicare şi de la alţi autori. Şi, în primul rând, de la Virgil Titarenco. Dacă are amabilitatea...Poate pe unii nu i-am sesizat încă...E-mailul meu e cunoscut, l-am publicat la profil...Va aştept cu drag, considerând că, prin asta, nu fac concurenţă site-ului...Sunt un prieten al acestuia.

Mare dreptate ai omule... ce mi-a placut raspunsul tau... Te mai astept cu texte si cu acelasi drag, Andu P.S. Totusi, sunt doua chestii la care as renunta sau as schimba "pisici explodate" si "iti indoaie creierii"

Poate, e o părere, mă mai gândesc şi mai schimb.

oricum mulţumesc!

Bun regăsit, Ela! Frumos poem. Mai ales finalul, îmi reamintește cum cele mai multe sunt iluzii. Nevroze. Amintiri. Griuri și praguri. Și e o alegere. Cred că verbul "amortizeze" e prea dur, în context.