suferinta poetica se preteaza la convalescente placute. chiar si in cazul nevindecarii de cuvinte, se castiga ceva. nimic nu se pierde totul se naste pe crucea lor. cine nu crede, ține cuiele...

Ştii bine la ce mă refeream legat de păreri. Vizavi de titlu - mă gândesc câte texte s-or numi "Iarna", ori "Apus de...", ori câte au conjunctie... înţelegi unde bat. Nu la/în titlu se împarte originalitatea. Sunt unii care consideră asta şi încep să trântească titluri în engleză, care nu se justifică neam, sau chestii gen "%^&*$()". Asta 1. Ai spus că titlul este lung şi explicativ, nu doar că l-ai mai întâlnit. Am explicat coerent ce cred despre asta. Asta 2. Nu abuzez de niciun adverb, ci pur şi simplu inventez două, care să-mi încapă sensul. Dacă nu erau consecutive, mai era abuz? Asta 3. Despre metafore - ai spus că-ţi place strofa trei, eu am spus că o consider cea mai slabă, şi am argumetnat legându-mă de densitatea mnetaforei, argument extins până generaliare. Iată legătură. Eu nu prea bat câmpii în comentarii. Şi asta-i 5. Concentreză-te!

actul creatiei e cam sadic. ca si lectorul care il inghite

Viorel, mă bucură lectura ta nocturnă, sinceră. noapte liniștită și ție! Mulțumesc!

Mihai, rabda-ma te rog, sint un santier in constructie. Mircea, si ochii naturali si cei ai mintii sunt niste ferestre prin care lasi lumea sa te priveasca si in acelasi timp te adaugi la forfota ei... Ioana, m-ai pus pe ganduri cu "ochii tai". ai perfecta dreptate, ar arata mai interesant peisajul privit cu ochiul fotografului sau al partenerului de suflet. am sa ma gandesc daca nu dezechilibrez sensul intreg al poeziei privind totul prin "ochii tai".

chiar daca-i cad dintii pana la unul, grigore deseneaza porti pe cer si isi alege singur brazda sub care va sta...
imi place cum construiesti o lume uitata undeva intr-un colt al memoriei si cum aduni puzlele acestea sub copertile unui gand, ce probabil vine dinspre o fireasca dar tulburatoare realitate.

Fiorolac = fior +olac În dex olac înseamnă ceva, fără legătură cred, însă încercam să sugerez aurolac... Pentru asta versurile finale au fost la început altele chiar și semnele diacritice pot inspira când sunt inspirate în amestecat cu fiorolac poetic însă cineva s-a plîns de repetiția inspirării și iată că am făcut o varză din ideea inițială. Nu aș fi crezut că e text de peniță după socotelile mele de-acasă.

Na, Vio, am sorbit deodată ceaiul, nu te zărisem la vremea comentului! Pornind de la faptul că universul e infinit, da, putem spune orice, mai puțin faptul că e infinit. Problema e că ăla (e vorba de Hawkins), zice că e finit. Deci, până la urmă tot Ptolemeu a avut dreptate. Nu? He-he, ce dimineață faină mi-ați oferit, domnilor!

Nu inteleg simbolul de copyright din titlu, ma rog.. Vladi nu zice rau cand spune "de a trata asa subiect" - de fapt el se refera, zic eu, la insusi elementul critic, cel care face ziua sa fie alba iar noaptea neagra, la fel cum poezia ar trebui sa fie perceptie iar "tratarea unui subiect" - analiza. Poemul acesta are tot atat de putina poezie in el pe cat are un director de la coca-cola, iar problema nu e nici pe departe localizata aici, in acest text, vreau sa nu fiu inteles gresit. Problema este destul de generalizata, adica suficient de generalizata incat sa ma faca pe mine, bobadil, sa imi pierd deseori avantul de a mai deschide texte postate pe site-uri de literatura, cu cateva exceptii care, desigur, cum altfel, doar confirma regula. Revenind la text, acesta se prezinta in fata cititorului cu un bagaj de simboluri imprumutate si lipsite de emotia creatoare a autorului (autoarei). Si zicand asta nu ma refer neaparat la o necesitate acuta a mea sau a altcuiva de aiurea de a descoperi ceva "nou" in poezie, ci mai degraba de a impregna "vechiul" cu o emotie "noua" care aici, din pacate, lipseste ca un fel de destin. Iar exemplele din text sunt destule, ma voi opri insa doar la doua. 1/ "un fel de umbre" - acesta este un calc poetic, o exprimare de efect folosita de mai toti suprarealistii plus tagma adulatorilor lor, insa ea ramane fara reazam emotional fiind precedata de "un zid de aripi"... metafora, evident "gandita" distruge tremolo-ul acelui "un fel de". 2/ "tac tac si eu" - este o banala eroare (sau nu?) de scriere poetica. "tac tac"? aceasta juxtapunere duce cu gandul la ritm, iar eu sunt sigur ca bianca nu asta a vrut sa transmita. tac tac tac tac ... O sa ma opresc aici cu concluzia ca am citit un text care are minte in el destula cat sa-l imbatraneasca, sa-l usuce, sa-i scoata fildesii si apoi sa-l indrepte catre cimitirul elefantilor. Sper sa nu te vei supera iar pe mine draga Bianca :-) Andu

strofele 2 şi 3, cu precizarea că aş renunţa de tot, dar de tot la versurile:
"nu-ţi mai irosi paşii în van
nu vezi
nu ne mai încape pămîntul".
da, o frumoasă metamor...

da, si mie imi placu. se cere continuat. nu stau acu sa l caut de pureci, asa ca zic bravo. limbajul e veri tru (cum zic soimii patriei), personajele sunt veridice, dialogul, la obiect si plin de toate cele.

iata o nevoie necesara de indispensabil contextualizarea textului dauneaza si in acest caz (ca si in general) remarc folosirea "expresiei cubiste", mai sint si alte senzatii si nici nu stii daca sint de origine fiziologica sau psihologica fara angoase

mi-am permis o încercare de variantă: mai târziu am deschis în gol o fereastră fără spre ce și spre unde dimensiunile unei schițe linii puncte un cod cafeaua mi-a dat în foc voi spăla aragazul de gânduri toate stațiile se opresc acolo în piața mare la fântâna arteziană se-agață de turn să vegheze orasul în fața muzeului mereu mă întâlneam cu cineva mai mult sau mai puțin dispus spre latura mea interioară cândva pasajul era inundat … bună seara bună seara ... mă bucur că ești bine și atît

...pentru a pătrunde puțin în miezul versurilor, am încercat să pornesc de la titlul poemului. totul stă sub semnul alb-negrului și nu lipsește nici nuanța ușor ironică, nici nuanța ușor nostalgică p'acilea. am urmărit culorile astfel: dimineața- alb, ciocolată cu lapte-tentă de negru,țigan-la alegere, de unde vine nuanța ironică, degete-alb și surprinzător...pian: alb-negru(clapele). pentru că nuanța ușor ironică am subliniat-o, revin la nuanța nostalgică ce îmi convine perfect, pentru că singurul element rămas deoparte, fără culoare sunt cele "două secunde", de aici pornind demersul poetei care în suprafața poemului contruiește o imagine sensibil-ermetică, pentru ca în substratul său să fie un dans al simbolurilor. ideea , după cum o văd eu este conducerea ființei, la rândul ei îmbinare între alb și negru, în unele geneze când trebuie a ne apropia de obiectele care ne seamănă, nu doar formal (clapele pianului), ci și reverberator, pianul reușind a trezi atât albul cât și negrul din ființă. mi-a plăcut Vio, acest poem al tău și cu riscul de a se "supăra" Virgil pe mine, te îngălbenesc, pentru că îmi place. bine ai venit pe hermeneia!