Poemul tău are câteva momente sugestive: finalul când mă așteptam să fie (și chiar așa am și citit) "vezi tu am adormi ca în noaptea aceea în care / unul dintre noi a luat în sfârșit o piatră" (întotdeauna propozițiile afirmative au un impact mai mare). Și: "să nu uităm casa ar fi transparentă / atât de transparentă încât..." și aici mă așteptam la cu totul altceva, mult mai puternic. De ce ai considerat că textul este colaj poetic?

sapphire, regasirea, prin nostalgia copilariei si a copilariilor - chiar si cea a termenelor? - permite o reevaluare a ceea ce ramane de facut la bifurcatie. totul e sa mergem. aranca, imi place cum ai spus tu "domnule Poet"....ma simt depasit. imi ramane numai sa multumesc, mirat de atentii si felicitari. va multumesc

Aici am fost un pic nemulțumită de abundența prenumelor. De aceea îmi pare superfluă precizarea din versul final "învierea mea". Ai putea extinde cadrul de la ego-centricului sine la generic evitând pronumele posesive, în special cel din ultimul vers: "și privesc pământul în ochi/ sângerând ceruri până la înviere".

Corect ar fi fost scris asa: "camera interzisă odată", fara "de", daca "odata" determina pe "camera". Daca e vorba despre "camera de odata [de candva] interzisa", expresia suna complet neromaneste si ciudat, parca e o traducere stangace. Tu chiar nu realizezi ca textul tau e slabut?!

Pe bune ca, daca te mai vad la Virtualia, arunc dupa tine cu toate piscoturile din sala.

Younger Sister, mulțumim, și eu, și June, pentru interpretare și urări. Desigur că ceaiul de salvie nu e întâmplător ales aici. Mai e ceva de lucrat pe text, precum și la partea vizuală.

Adriana, mulțumesc pentru ajutor.

cred ca este nevoie sa avem putina rabdare cu calibradea bazei de date

Experiment ce promite mult. Si chiar cred ca promite dincolo de sonor.

Tocmai comentasem despre suferinţă ceva mai înainte şi dau apoi de acest text oarecum complementar. Acolo imaginar-meditativ, aici lucid-reflexiv. Între cele două talere, fericire şi suferinţă, se întinde un braţ de balanţă plin de paradoxuri de greutate zero. Imaginaţia şi iluzia atârnând tot imponderabile, imposibil de a influenţa în vreun fel greutatea. Oare? Întrebarea rămâne.

„Mai menţionez - şi cu asta închei – că diversele baterii de teste de determinare a gradului de „inteligenţă” (IQ, inteligenţă emoţională, creativă şi chiar aşa zisă «spirituală», evident discutabilă) arată că cei care vorbesc fluent mai multe limbi prezintă un grad mult sporit în raport cu cei care se limitează doar la limba maternă.”

Afirmaţie riscantă. Dacă nu este amendată după cum urmează: „Mai menţionez - şi cu asta închei – că diversele baterii de teste de determinare a gradului de „inteligenţă” (IQ, inteligenţă emoţională, creativă şi chiar aşa zisă «spirituală», evident discutabilă) arată că cei care vorbesc fluent mai multe limbi prezintă, statistic, un grad mult sporit în raport cu cei care se limitează doar la limba maternă.”

Asta nu înseamnă că doamna Leonte nu are şi dânsa dreptate. Dar nici că ipoteza Whorf – Sapir stă în picioare în mod absolut. Şi exemplul, din nefericire pentru noi singurul, este Brâncuşi. Care nu a avut o „inteligenţa specifică scriitorilor, traducătorilor, poeţilor, avocaţilor”. Şi nu cred că se poate spune despre el că i-a lipsit ceea ce generic se poate numi „Peticul”. Iar Wittgenstein spune: „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. Dar tot el adaugă că „se poate arăta”. În acelaşi timp şi de asemenea nu se poate spune despre cineva care se exprimă „lingvistic” şi consideră ipoteza Whorf – Sapir drept ars poetica că poate „produce” neapărat poezie. Problema este ce şi cum „arată”, prin metafore, ceea ce se ascunde în spatele textului. Ori tocmai aici este problema, pe care voi încerc a s-o pun într-un viitor text. Şi anume dacă prezumptivul mai adaugă, tot în cadrul acelei ars poetica şi aşa numita „Cotitură lingvistică”. Mai precis, cât pot fi de precis în acest comentariu, dacă pleacă de la o premisă mai largă adoptată de „filozofia analitică a limbajului” (şi aici consider „limbajul” în sensul cel mai general posibil, incluzând, printre altele şi exprimarea artistică: lingvistică, muzicală, plastică… ). Premisă care presupune pur şi simplu „ruperea” limbajului de entitatea care îl produce şi, prin urmare, de structurile adânci ale minţii care se află în spatele său şi studierea sa separată. Întocmai cum ai studia, de exemplu, un fluture dintr-un insectar ca să poţi descrie alcătuirea sa fizică din care, însă, viaţa, pur şi simplu, a dispărut. Pentru un asemenea artist (generic) angajarea sa într-o asemenea
sisifică ars poetica constituie, cred eu, o imensă provocare. Nu zic chiar sortită, implicit, eşecului. Pentru că, s-ar putea ca în final să-şi nege premisele. Sau, cine ştie, să intuiască ce se va întâmpla în «post-umanitate». În cadrul căreia, printre altele, «implementarea» limbajului, ca entitate independentă, pe suporturi artificiale, să conducă, în final, la schimbarea drastică a ceea ce numim azi «realitate» psiho-fizică a omului aşa cum o percepem şi căutăm s-o înţelegem acum. Tendinţă mai mult sau mai puţin clară promovată de tehno-ştiinţă şi, în cultură în general, de postmodernism. Şi, se pare, că nu e vorba se SF. Pentru că în cercetarea de vârf, inclusiv în domeniul filosofiei mentalului (prelungire a filosofiei analitice) şi al ştiinţei cognitive, lucrurile sunt luate în mod foarte serios.

Dar, despre toate astea, sper, într-un text/texte viitor/viitoare (dacă voi fi în măsură să îl/le scriu).

Va salut si va multumesc pentru comentariu. Trebuie sa recunosc ca e prima data cand ma simt prost pentru ca dezamagesc pe cineva; nu vreau sa sugerez ca pana acum n-am mai dezamagit dar cand observatia vine din partea unui "necunoscut" care te valideaza doar pentru ceea ce scrii, totul se amplifica inzecit.

Inca o data va multumesc.

Corect este Alzheimer, nu Altzeimer, cum ai scris în text.

textul nu e sonet, ci un hibrid - și rondel (primele 2 strofe), și sonet shakespearian (zona terținelor), bine realizat prozodic mesaj interesant, cel al diviziunii virtuale până la pierderea de sine - ultimul vers îmi aduce aminte de Labiș, cel din Primele iubiri: ("Eu curg intreg in acest cantec sfant; Eu nu mai sunt. E-un cantec tot ce sunt.") aș rescrie, în final: "Îl joc pe eu în rol de veteran (buna si sugestia lui Andu, cu "suveran") Pe un picior de timp cu o fractură Ce-alungă inocenții din ecran... Și nu mai sunt Emil sunt o dublură!"

verifica putin proza, ai cateva greseli de tipar: in paragraful 2:A început să-npingă, păntec in 3:cu chiar atât de diferit si am mai zarit cateva...dar sper ca le gasesti si singura. deocamdata atat, o sa ma intorc si cu un comentariu despre ce ai scris, nu despre cum. dar asta, dupa ce reusesc sa mi-l scot pe Deleuze din minte :)