emilian, mi-a placut foarte mult la poemul tau ceea ce se ascunde in spatele aparentelor... Vorbesti despre viata, insa o faci cu degajare... La prima vedere, nimic nu pare sa sparga linistea monumentala, nimic nu pare sa iasa in evidenta... Si totusi, in spatele cuvintelor se ascunde ceva profund, ceva la care poti medita mult timp... Felicitari, mie unul mi-a placut petre

Amphihalina - Marea proprietate a acestei pesteri, vocea ghidului printre crengile boababului cu rădăcini retrotactile o briză caldă fulguirea blitz-urilor sub cupolă o singură culoare ca o singură inimă anghilă uriașă chemîndu-și elverii din sticle fitoforme amfore vechi încrustată coroana bătăliilor purtate într-un univers absolut relativ de-a lungul pereților uzi prin iarba udă pe pămîntul ud de la o apă la alta vocea ghidului un boabab care nu vrea să moară griul acestei dimineți

iată omul care nu jignește: cel care spune despre altul „tu, ca persoană, nici nu contezi”!! no comment, anymore.

Fain scris, insa mie cel putin mi-e dor de cocktailurile tale... si stii de ce? Erau mai putin previzibile, cel putin pentru mine, decat tot ce postezi in ultima vreme. La urma urmei sunt bune si prozele astea-jurnal la ceva, nu-i asa? Parca te scapa de o povara... si maine e o alta zi... Dar vreau sa-ti spun ca la ora asta mi se pare cea mai tare lectie aia cand la urma, cand suna clopotelul, ai priceput ca n-ai de ce sa-ti fie rusine. Andu

Fain!

...Până la "în fine" este un text excelent, de peniţă. Un discurs ironic, din perspectivă misogină, tapetat cu metafore foarte şi extraordinar de inspirate. Un cotidian existenţial redat firesc şi cu atâta lejeritate. În limbaj academic fie spus, mişto tare :)

...După "în fine", se schimbă decorul, se accentuează ideea abstractă de mai sus, restrângându-se sensul, altfel spus, "devine prea serioasă" prin acele trimiteri.

Seară frumoasă!

"Reintoarcerea in minunata lume noua"

o repetitie nu e intotdeauna o gafa.

"aprilie, ziua întâi" - correct! magistrală ideea transferului capilar și sub de la "însemnări" - surpriza noului moderator arian estompată doar de alura hippie cu umeri albi a lui Virgil ironie, umor, autoironie, sub semnul "intelighenției", ludicul fără ghips, feli citări!

știu că este un cuvânt sărac, că este ultrauzitat, că uneori este doar politicos, dar eu, eu ți-l spun ca și cum l-aș rosti prima dată. Mulțumesc, Mariana!

p/s lăsăm mister asupra vorbelor rusești:)... ele au doar pentru câteva persoane semnificația amintitoare...

Pai de asta spuneam si eu ca intr-o zi, la ceva vreme dupa ce scriu poemele, ( eu nu le- as numi poezii, ceea ce scriu eu) ochiul meu sa le mai cizeleze ca sa fie cat mai pe placul iubitorilor de poezie. Pana atunci, imi place sa ma bucur cand scriu, sa ma simt bine si mai tarziu sa-mi fac griji cat de bune sunt textele mele. Altfel, nu as mai putea scrie si nu vreau sa ma otravesc cu boala perfectionismului. ( care o simt in sange). Daca ceva profund, cu substanta, frumos si poetic va iesi la un moment dat, inseamna ca asa a fost sa fie. Dar in general, imi stiu structura "poetica" si e ceva de genul , " what you see, it's what you get". Si, s-ar putea sa ti dai si tu seama la un moment dat, ca unele lucruri sunt importante pentru unii, si deloc importante pentru altii. :) cat despre poezie, masha, sincer, nu prea ma intereseaza ce este poezia. Poezia este cum o simt eu., cand am chef de poezie. Cam asta :)

Marina, randurile adaugate de tine sunt foarte bine-venite. Iti multumesc frumos. Cat despre reproducerea copertei sa-mi fie iertata ignoranta, m-am tot uitat pe pagina dar nu mi-am dat seama cum pot atasa o fotografie. Daca te rog frumos poate imi spui tu cum sa procedez. Recomand iubitorilor de poezie si "Scrisori din Arcadia" - e o carte traumatizanta dar f buna. "Scrisori din Arcadia" si "Dilecta" difera f mult intre ele dar sunt convinsa ca vor fi apreciate de adevaratii degustatori de poezie. Si din celelalte volume ale lui Soviany am citit dar acestea doua m-au impresionat cel mai mult. Marina, iti multumesc pentru comentariu. Te mai astept. Violeta

harmsiană. frumos ma mir ca n-au reactionat profunzii si adîncii zen(atici) :))

o tema religioasa aborata cu termeni nereligiosi presupune, fie un autor extrem de credincios, fie unul extrem de cult. poemul tau este lipsit de limpezimea mesajului si se afunda in mintea cititorului ca intr/o mlastina. ca sa fiu inteles: cu cat inaintezi mai mult in citirea lui, cu atat devine mai sufocant.

Da.
La alt text al autorului („Perpetuum robia”) concluzionam: „un nihilism spus cu preţiozitate, fără trăire”.
De această dată este cu totul altceva. Ni se oferă măsura talentului autorului dusă la cote neaşteptat de înalte în cadrul unei poezii de stare în care trăirea unui nihilism total, depăşind chiar pe cel al lui Nietzsche (umbrit, într-o oarecare măsură prin mijirea „Voinţei de Putere”) este atât de acaparatoare încât orice interpretare discursivă pare exclusă. Încă din 1910, Maxim Hudson observa: „Luată ad litteram poezia este fără sens. Este un bun test al poeziei ca atunci când este luată ad litteram duce la nonsens”. Pentru cele de mai sus, peniţă.
Dar,
Nu mă poate opri nimeni ca, trezindu-mă din admiraţie, să nu-mi amintesc că un text poetic poate (şi trebuie) dezghiocat pe niveluri de semnificaţie, din ce în ce mai profunde: „informaţie de suprafaţă” şi „informaţie de adâncime” – Jakko Hintikka; „metaforă vie” şi „metaforă moartă” – Ricoeur; „metaforă revelatoare” şi „metaforă plasticizantă” – Blaga; şi toate acestea conducând, în final, la „metafora cuvânt”, „metafora propoziţie/frază” şi „metafora text, ca întreg” – din nou Ricoeur. Prostul meu obicei este să mă opresc, de obicei. la ultima. De multe ori trecând peste primele două. De această dată însă, metaforizarea strălucită (şi nu strălucitoare) chiar la nivel de „întreg” m-a făcut să acord peniţa la o primă citire şi să o menţin chiar la a doua şi a treia.
Dar, dar…revenind la Hintikka, întrebarea dacă, nu cumva, informaţia de suprafaţă (chiar dacă la nivelul întregului) nu mi-a jucat festa, precum şi finului observator Tudor Cristea? Nu-mi dă pace. Şi cred că da. Pentru că, aşa cum mărturiseşte chiar autorul, ataşamentul său de aşa zisa „Cotitură lingvistică” se pare nu numai că-l caracterizează, dar îl şi limitează poetic.
Să ne reamintim, pe scurt, câteva lucruri, dar esenţiale, despre zisa „Cotitură”.
După cum observa Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”. Când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: “Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză !). Să înlocuim ”Dumnezeu” şi alte conotaţii şi denotaţii privind ”Divinitatea” pentru a ieşi de sub imperiul religiozităţii şi să ne oprim la ”transcendent” despre care nu se poate vorbi, prin definiţie, nicicum. Cu atât mai puţin în termeni de : control, consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). Altfel spus, în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur, este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific).
Însă în alte domenii ale cunoaşterii (mai ales filosofie şi artă), eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută; astfel, în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea, consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia, unde inteligibilitatea necondiţionată, consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale, dar sunt adesea evitate, fiind considerate indicatori ai eşecului, nu ai succesului). Şi, în acest sens, cum se poate manifesta aici ”Cotitura” ? Printr-o deviaţie. Să-i zicem, ”semantică” : a vorbi consensual şi inteligibil, dar cu totul neuniform şi cifrat, dar extrem de coherent personal şi univoc, printr-o ”logică poetică” perfectă, despre ”lipsa oricărei transcendenţe”, de pe poziţiile unui nihilism exacerbat. Şi este firesc să răspundem astăzi, în toiul curentelor “postmoderniste”, dacă este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi, uneori, chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Căci nu poate să nu-mi vină în minte ironia postmodernistă avant la letter a lui Kierkegaard: ” Delicatul joc al muşchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatităţii, formează o comunitate de iniţiaţi care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal şi rafinat; schimbă cu nonşalanţă măştile posibilităţilor existenţiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedeşte însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în interior ci din afară. Prin exterioritatea perversităţii hedonice a ludicului”. Iar acest text de excepţie, recunosc, al autorului care mi-a provocat apariţia acestor gânduri, ilustrează, cred, extrem de pregnant o asemenea ironie de ciclare în gol având drept centru „Nimicul”. Ea ilustrând în chip exemplar, de aceea consider textul respectiv „de excepţie”, un drum înfundat în care, din nefericire, o parte însemnată de pe la noi şi de aiurea a textelor poetice continuă să se îndrepte în numele unei aşa zise „recuperări a realului” şi de „întoarcere la lucruri mici”.
Cred însă cu tărie că menirea, în continuare, a artei, a poeticului, este nu aceea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” (Wittgenstein), ci de a vorbi cu cuvintele tăcerii metaforei vii, revelatoare, adică „să se arate” astfel încât receptorul să nu se oprească la degetul celui care arată ci spre ceea ce „se arată”. Fie acesta chiar şi „transcendentul”. Despre care şi aşa „nu se poate spune nimic”
Mi-am permis să postez acest text care s-a lungit peste măsură în speranţa că va isca discuţii, pro sau contra, argumentate, fără patimă sau parti-pris-uri.