O poezie vie, un suflu cald de primăvară o încântare pentru ochiul cititorului... "Rămâi la locul tău și fii deștept Sau ia-te după mine! Eu aștept Covorul alb, de tot să se topească, Și astrul, gerul tot să-l risipească !" strofa acesta mi-a plăcut foarte mult. Este o poezie pentru copii dar și pentru adulți. I-am citit-o și fetiței mele și i-am văzut și privirea. Una jucăușă ca de "ghiocel mititel". Acum eu ce să fac? Doar o peniță îți pot oferi și un zâmbet. SilVIA

ar fi trebuit sa folosesc diacriticele in redactarea comentariului, dar, din graba (si ceva comoditate, recunosc), n-am facut-o... insa aici se impun: "cele doua fete ale lui Ianus" sunt, evident...cele doua fețe ale sale.

ar fi mai fain fara liniute.

Sincer, cred că domnul Titarenco are doar o altă viziune asupra poeziei aici iar lucrurile nu-s chiar așa de rele. Textul este ok și mie mi-a plăcut și l-am citit cum citești o condamnare la moarte după care te gândești că totul nu se termină aici. Însă comentariul lui Virgil este deja un clișeu în ceea ce privește modalitatea Domniei Sale de a comenta atunci când ceva nu îi convine... mă amuzi, cât de ridicol ești, dai răspunsuri 'îmfumurate' care se zice 'înfumurate' și multe alte 'aere' total misplaced. În mod normal, dacă ar mai exista moderatori independenți pe aici (o specie extinctă din păcate) Mr. Titarenco și-ar lua o suspendare de minim 30 de zile pentru comentariul său complet deplasat cu atac la persoană.
Păcat.

ceva rimeinvoluntare, cred.

"cîntec amorf despre amintiri
înțepenite printre rădăcini"

finalul cu resturile de zmeie rămase agăţate, reuşit ca trasmitere a mesajului. text simplu, curat, aproape fără cuvinte.

cât de bine cunoşti tu site-urile... Aliodor

Frumos, pe gustul meu adică minimalist și plin de substanțâ, poezie și tablou împreună și deodată... chintesență de cuvânt.
Aș renunța totuși complet la versul 'un scaun' care, în afară de faptul evident că masa are și scaune, mă rog, a rămas doar unul singur, unde s-au dus celelalte, asta s-ar putea să ofere câteva clipe de meditație nu suficiente însă pentru a merge cu restul poemului.
Felicitări pentru un text bun domnule Titarenco,
Marga
P.S. Ingăduiți-mi să râd de să mă prăpădesc citind propuneri de genul celei trimise de elia-claudia (sper ca nu este însăși elodia pe aici) și care nu au nici în clin nici în mânecă ori cu textul ori cu ideea. Dar asta e, Hermeneia e un site americano-românesc democratic și original unde dacă vreau să fluier, fluier, right?

zile de moină –
din ultimul țurțure
picură soare

pe câmpii de mătase
scheletul zăpezilor

***

zile de moină –
din ultimul țurțure
picură soare

în oglinda lacului
se scaldă primăvara

si uite ca stilul acstea telegrafic nu-i rapeste din farmec, ci dimpotriva, duce cititorul pe carare dreapta exact unde trebuie. ca atmosfera (ceata aceea sa fie de vina?) mi-a amintit de Luntrea lui Caron - de sinuciderea Octaviei, mai ales. placut. mai aveti niste typo, pe ici pe colo.ulul, chiar in ultimul rand.

Citind acest fragment nu am putut să nu fac asemănarea cu Paulo Coelho, prin “Jurnalul unui mag”. Drumul fiarei este drumul interior al omului în lupta cu sinele. Fiecare duce cu el o fiară, un animal odios şi asta e bine pentru că lupta trebuie să se dea între două personaje (egoul).
„Scăpase lancea din mâini în lucerna ce se făcea tot mai albastră, foșnind sub nările fiarei.”
„Își crezuse pieptul o scorbură seacă”
Moartea aici nu este vizibilă, licornul se întoarce şi se face nevăzut. Doar se anunţă durerea „el o privea, cu genunchii înfipți în pământul inert, cu bărbia căzută în piept ce nu mai putea ridica privirea.”, dar imediat apare suprimarea ei prin metafizica „un abur alb înaintând lent dinspre râu”.
Aburul alb al cunoaşterii, al purificării – „îndreptându-și spinarea”, nu ezită să renască, “se ridică” şi se face nevăzut...
Deosebit de adânc finalul.

o bască, două basci? pfff. e grea limba noastră, mai bine eram basc.

aşa aş vrea să citesc la ultimul vers. bravo! poem foarte echilibrat (vreau să zic). prima strofă e ţuţ. după părerea mea ar merita remarcată.

mi se pare destul de trista si condensata. ciudat, tocmai am revazut ultima parte din lord of the rings si m-ai adus aminte de anumite scene de acolo

ideea nu e ca e italiana sau engleza sau franceza. nu asta e problema. nu m-ai inteles, nu ma deranjeaza folosirea unei limbi straine intr-un text atita timp cit e facuta in asa fel incit sa slujeasca un anumit scop fie el si „evanescent-estetic”. in cazul de fata insa (cel putin pentru mine) nu aduce nimic semnificativ in economia textului. poate ca este si faptul ca intr-un anumit fel sonoritatea unei limbi straine are o anumita incarcatura psihologica aparte din perspectiva cititorului roman. si asta (ca orice element psihologic) este ceva extrem de subiectiv, recunosc. de exemplu, pentru mine expresiile in italiana sau spaniola sint percepute relativ bombastic in raport cu „duritatea” limbii ruse sau germane, sau in raport cu „snobismul” frantuzismelor. cu privire la engleza imi e mai greu sa ma pronunt de vreme ce pentru mine e aproape a doua limba „interioara”. in sensul acesta de exemplu imi suna diferit cind aud arrivederci in comparatie cu goodbye sau so long. asta ca tot veni vorba de babilon.