Captivant text, până la finalul pe care îl recitesc, pentru că nu sunt sigură că poate fi real. Parcă lipsește ceva, un liant între personajul redat prin persoana I singular și femeia aceea din metrou / ulterior ceainărie. Găsește-le o legătură așa încât textul să fie complet.

dificultatea de a nu fi crestin, dificultatea de a fi un crestin care nu si-a inteles Hristosul, dificultatea de a fi, pur si simplu... Multam pentru tot ce ai scris aici! "Crestinism dificil" iti doresc!

explicatie intarziata drept sa spun cuvintele imi ies cu clestele in cazul de fata. de ce mi-a plaut foarte tare? cuvintele curg fara hopuri si lectura se face cu rasuflarea taiata. e ca si cand ai privi pe gaura cheii, pentru cateva secunde un univers care iti e strain dar care te fascineaza. "iubita lui" e tot si nimic, mica zeitate, fata morgana, copil, caldura, tandrete si toate celelalte lucruri pe care ne-am obisnuit poate sa le asociem cu femeia. suna a cliseu ce spun dar felul in care a spus-o el n-are nici o legatura cu asa ceva. totul e dozat perfect as zice, imaginile curg pe retina in fractiuni de secunda, nu ai timp sa le procesezi pana la saturatie. cumva ca in filmele de hitchcock, in care esentialul e lasat imaginatiei. fascinanta atmosfera. acum ca am explicat, pot da si o penita. a avut acelasi impact de mica bomba nucleara si la a doua lectura.

nevermind.

Îmi place ideea schimbării titlului și transformarea în ciclul "poetul", poeme distingându-se acum prin subtitlu. Suntem acum la al doilea. Se păstrează tonalitatea gravă, și e bine, manifestă aici de la început. E interesantă și, cred, originală asocierea cu acea pasăre uriașă, cu părți, ce frumos, moarte. A doua strofă imaginativă, coboară registrul tragic al receptării poetului într-un sine universal al cititorului. Strofa a treia, în schimb, prin "abluțiunea" aceea, se prea umple artificial de prețiozitate (poate că o expresie mai așezată va fi mai consonantă), iar la final "oglindă răsturnată" lângă "disprețuită alternativă" ne antrenează într-un iureș de sensuri, prea încărcat de semnificații deja redundante, căci s-a spus (s-a indus, de fapt) deja mult, și acum se risipește frumusețea dintâi. Finalul primelor două strofe e bine temperat, celei de-a treia mi se pare mai greoi (în formă, căci ideea e clară) pănă la imobilitate. E doar o părere subiectivă, poemul mi se pare bun în ansamblu. De remarcat, față de primul poem al ciclului, aici poetul e privit și din perspectiva cititorului, aplecându-și atenția asupra efectelor pe care primul le generează în celălalt. Această schimbare de perspectivă e constructivă pentru un ciclu, nu-l face să treneze. Totuși mi-a plăcut mai mult "Poetul (I)" și-mi dau seama că e dificil să susții mai departe un ciclu, mai ales dacă ai pornit cu dreptul.

Si trebuie continuat. Schimba chestia cu facebookul. Desi nah, poate ca e o trasatura a inceputului de mileniu, totusi. Si mai vezi si cu: "încă credeau".

ok, uite ca te intreb pe tine. De altfel nu am absolut nici o problema sa intreb pe nimeni si nu am absolut nici o antipatie sau dispret fata de tine. Si nici nu ma consider atit de sus (de fapt nici nu ma consider sus fara comparativ) incit sa nu pot fi atent sau interesat fata de ce spun altii despre ce scriu, spun sau fac eu. Asta ca sa ne eliberam de prejudecati. Acum back la obiectul discutiei. Eu cred ca in acest caz cuvintul turma este un exemplu excelent despre cum "the beauty (or the ugliness for that matter) is in the eye of the beholder". Adica daca ma intrebi pe mine cuvintul cireada mi se pare mult mai "derogatoriu" (exista cuvintul asta in romaneste?) decit cuvintul turma. Este absolut o chestiune de perceptie personala. Si poate e legata si de animalele pe care eliptic le implicam acolo. De exemplu, pentru mine turma este in primul rind de oi (desi nu in mod exclusiv) iar cireada este mai ales de vaci (sau vite cornute). Nu cred ca prea poate fi folosita notiunea de cireada decit il tangenta cu vitele. Ok, iar cind ma intrebi pe mine ce animal mi se pare mai "curat", mai putin neplacut, sint nevoit sa iti spun ca prefer oaia (sau oile). Evident, la intrebarea de ce nu am folosit "semnatura" sau "iscalitura" in asociere cu "cuneiforma" cred ca raspunsul esta ca cred ca ar fi aparut un oarecare grad de redundanta sau pleonasm. Pentru ca "cuneiforma" este prin definitie o scriere, iar semnatura ar fi implicat oarecum acelasi lucru. Si mai e ceva. "Turma [aceea] cuneiforma" apare acolo ca un fel de urme de dinti, de muscaturi. Urmele marunte ale copitelor unei turme de oi aduc mai mult a semn cuneiform (si poate chiar a urme de dinti) decit urmele copitelor unei cornute. Si apoi o vita cornuta mi se pare prea violenta, prea greoaie, etc. Chestie de perceptie, asa cum ti-am spus. Cam acesta este raspunsul meu, pe care sub forma asta extins explicativa il ofer foarte rar, recunosc. Oricum, multumesc pentru citire si pentru opinii.

Daniela,

.....Se poate ca finalul să fie inestetic, dar nu e trântit. El sugerează bine ultima măsură a rătăcitorului (şi poate de aici factorul inestetic). Nu ştiu dacă e ceva prin text mai forţat decât procesul creativ o presupune. Dar nu bag mână-n foc.

Doina,

.....Mă bucur că ai developat câteva tuşe care poartă miza textului. Receptezi bine. Si nu mă refer doar la cazul acesta. O chestie doar:

"Şi vai de noi când rătăcim într-un om pustiit, cu suflet rece, plin de indifirenţă, plin de ură, de răzbunări, de amărăciuni, de injurii şi dispreţ, incapabil de iubire, de căldură, de hrănire spirituală a semenului său." - nu doar acest segment am vrut să-l acopăr.

Sebi,

.....Ştiu ce înseamnă "pleiadă", doar că eu o interpretasem altfel. Cred că îndrăgosteala de care vorbim se referă la îndrăgostitul de ceva, nu neapărat de cineva. Dar cred că e destul de pământean. Cred.

D-le Manolescu,

.....Între deconstrucţii, lupte şi încercări de aducere a non-poeziei către poezie, mai respirăm, mai aşteptăm, mai sperăm. Faptul că, văd, sunt un caz, nu mă supără, dar nici nu mă flatează cu asupra de măsură. Ce mă bucură e cititorul Gorun.

Vă mulţumesc tuturor pentru timp şi semne!

frumos haiku, am tot cautat haiku la fel de frumos ca al tau, dar nu am gasit. esti intr-adevar priceput la asa ceva. imi place in mod deosebit partea a doua.... si pentru ca imi place si pentru ca tu chiar spui ceva acolo.. acord si eu o mica penita. tu , singurul care vede lumea si o trece in pasi mici, la brat cu viata. felicitari inca odata ps.: sa nu te lasi niciodata de scris haiku!!!!

corect.

Apreciez și a doua intervenție a Flabrei. Mi se pare că ea este mai gata să devină incisvă doar în momentul în care o provoci. Am să rețin asta. Dar mi s-a părut interesant optimismul ei și privirea înspre viitor. Chiar disponibilitatea de a inova, de a inventa. Aici mă aliez cu ea. Am și eu oroare de oamenii care văd sau impun poezia ca un set rigid de reguli cărora trebuie să te supui și care sînt cunoscute cu adevărat doar de o kabală de aleși. Poate că nu am identificat pe deplin ce este poezia de vreme ce sîntem gata să o refuzăm altora. Dar aici intervine definirea poeziei și nu despre asta vorbim aici. Vorbim despre rostul poeziei. Și Flabra pare să îi vadă un viitor deși probabil e unul din lucrurile căruia i s-a cîntat de foarte multe ori prohodul. E interesantă această aparentă antipoziționare. Cailean deplînge oarecum pierderea valorilor trecutului și abandonarea metaforei ca element primordial în poezie de dragul expedientului, al facilului în versuri care lovesc brutal cu muchiile și banalul contemporan și cotidian. În același timp Flabra ne spune că nu trebuie să ne speriem pentru că asistăm la metamorfoza inerentă a poeziei, la „reinventarea” ei. Care este adevărul?

Nu-mi prea stă în caracter să dau sugestii. Mă limitez la observaţii. De multe ori, eu îmi aleg un titlu folosindu-mă de alegoria ideii centrale.

Sa speram ca Romania va intra intr-adevar pe usa din fata a Europei, intr-un sfarsit ...

mulțumesc de trecere și pentru semn.