Paul, acum serios şi mă bucur că ai luat cele spuse de mine drept glumă. Aşa a şi fost, o glumă:). Dacă a fost slabă sau a căzut aiurea pentru tine, îmi cer scuze. Tot ce am vrut,de fapt, să spun este că schimbă cumva registrul poemului, începutul şi sfârşitul nu se echilibrează din punctul meu de vedere (cu esofagul şi soarele), desigur. De aceea am şi spus că ai tu nişte poeme foarte bune, care-mi merg la suflet, în schimb, aci, am simţit nevoia să-ţi spun ce am spus. Nu imi pasă de urechile nimănui. Eu îmi iubesc doar urechile mele. Sâc!:)
s.b.

spor la lucru și succes, Virgil!

Adrian mulțumesc de trecere și semn,stiu greseala pe care o fac atunci când nu particip cu comentarii și pe la alte texte,nu am făcut-o până acum considerănd că poate nu e momentul să critic poezia colegilor de pe acest site Hermeneia.Dar cu siguranță o voi face cât de curând.o zi frumoasă încontinuare.

multumesc Petre pentru comentariu si apreciere. Pot spune doar ca incerc sa fiu loial modului in care cred eu ca ma pot exprima mai bine

Şi mie mi se pare că ultima unitate deraiază stilistic.; mi se pare că ai vrut să justifici cumva captivitatea, fără să fie nevoie; mi separe că ai vrut să închei rotund.

Alte observaţii:

"zilnic sunt scoasă afară ca pe o fiară blândă" - ori "sunt sccoasă afară ca o fiară", ori "(ei) ma scot afară ca pe o fiară".

"îmi revin când se aud oasele şi uşi de fier" - eu aş articula/ dez-articula "oasele" şi "uşile". (...când se aud oasele şi uşile/ când se aud oase şi uşi).

E un text ceva, ceva mai slăbuţ decât cele cu care ne-ai obişnuit.

Până să citesc acest poem nu am crezut că se poate scrie poezie cu afgani și cu soldați britanici. Însă autoarea un talent reportericesc, poemul e și o relatare de la fața locului.
Foarte interesant, recunosc, zic și eu că merită continuată această linie, pentru că e proaspătă, sinceră și se simte de ambele părți ale 'baricadei'.
Margas.

mie, sincer, mi se pare mai mult o poezie populară, nu văd nimic ieşit din comun şi nici de referinţă pentru viitor. e, simplu, o parodie. dar asta e părerea mea, desigur.

Cred ca polemica la care se gandea Andu ar putea fi formulata astfel: daca incalcarea regulilor in literatura este justificata. Iar modul in care a formulat-o, implica, cred, adeziunea lui pentru DA, aducand un exemplu din actualitatea literara si anume Charles Bukowski. Aceasta inclinatie de a vedea literatura si implicit arta “adevarata” ca existand in afara regulilor, a dogmatismului literar se justifica astazi intr-o lume hyperreala/consumista/postmodernista etc prin interogatia referitoare la utilitatea scrierii (util in sensul pragmatismului lui W James), un raspuns posibil si universal valabil fiind acela ca literatura are o existenta autentica in special prin capacitatea ei de a vechicula concepte, idei umaniste, punand a priori omul si nu haina care il acopera. In favoarea acestei idei – ca “literatura exista fara reguli”- care sugereaza conditia de posibilitate a oricarui act creator, care defineste astfel actul uman in esenta sa, aduc urmatoarele argumente: Argumentul 1: actul literar fiind un act creator reprezinta un mod al omului de situare in “luminisul Fiintei” (Dasein ul lui Heidegger). Adica, a crea prin scris presupune mereu o depasire a conditiei de obiect, a impersonalului si grijii cotidiene, un proiect, un mod de exprimare a propriei fiinte. Insa, o exprimare adecvata a sinelui nu e posibila decat prin acest recurs la sinceritate, la aratarea de sine, ceea ce in inefabilitatea sa infinita, presupune un risc si implicit posibilitatea ratarii ca scriitor si om. De aici, necesitatea de a depasi comunul, existenta sigura de tip animal, dupa cum preciza Blaga, pentru exprimarea individualului, ceea ce nu e posibil fara depasirea regulilor acceptate de comunitatea artistica. Orice mare creator s-a impus prin preluarea ideilor general acceptate, prin negarea lor si imbogatirea fondului literar cu propria sa individualitate. Ne putem aminti de ce a insemnat, la vremea lor, un Goethe, un Baudelaire, un Apollinaire sau chiar Eminescu in cultura noastra. Argumentul 2, strans legat de primul il formulez astfel: actul literar in sine este un act al nonconformitatii, al nebuniei obisnuite, al gratuitatii si revendicarii unui real cizelabil. Mai mult decat orice actiune umana, actul literar este unul al aporiilor: textul revendica totul ( de la limbajul aforistic pana la literatura filosofica nedigerabila) dar nu ofera in schimb decat propria sa fiinta, poate nega indoindu-se de orice cutuma literara sau nu, dar nu ofera alternative sociale, se poate revolta, fara a construi ceva in schimb samd. O constiinta artistica permite detinatorului ei depasirea acestor dileme valabile la nivelul simtului comun, un mod generos de a fi intr o lume complexa si nesigura. Aceasta specificitate a actului literar (dar nu numai) justifica negarea regulilor, depasirea moralei de sclavi ai sistemului (literar dar nu numai) in vederea comunicarii adevarului personal, in acord cu al celuilalt, pana la un punct. Limbajul literaturii descrie progresul ideatic al unei epoci, putand imprima o directie, un drum, cand, la randul sau, devine regula de conduita, adica de a scrie si de a te conforma mesajului scris. Aici, amintesc doar de teza lui Thomas Mann din Doctor Faustus, unde impune modelul geniului ca exemplar pentru specia umana; model inclasabil, sustras oricarei scheme explicative si oricarei norme. Argumentul 3 ( si inchei ca sa nu plictisesc prea mult): actul literar este a priori un spatiu al libertatii. Reprezinta astazi unul din putinele instrumente legitime de manifestare a eului, in integralitatea sa, intr-o lume a controlului reciproc si al cenzurii de orice natura. Daca spatial religios sau cel filosofic sunt limitate, primul, prin nevoia omului de raportare la divin sau nu, cel filosofic, prin accesibilitatea sa redusa, spatiul literar este unul al democratiei, al reconstructiei continue, al juisarii dincolo de rational, al debuseului si permisivitatii unei inocenti recuperabile. Iar aici l-as reaminti pe monsieur Charles, care descrie realul in nuditatea sa spendida si fascinanta. In concluzie, plecand de la specificul uman, si anume acela de a fi creator, trecand prin specificul actului creator literar, -unul al noconformismului, si continuand cu legitimitatea libertatii creatoare si chiar al abuzului de libertate, consider ca incalcarea regulilor in literatura este nu doar justificata, ci mereu dezirabila pentru evitarea unei inchistari si a neadecvarii paradigmei personale si literare la realul in continua re-creere.

Are o forță a expresiei deosebită acest poem, între îngenunchere și zbor acel strigăt sălbatic spulberă legile firești ale gravitației. Poate puțin nu se potrivește "fără să știu mă umplu de sus pînă jos/ de lumină și apă" Cele două elemente alăturate nu servesc bine ideii, în contextul dat, chiar dacă întregesc lirismul. Mi-a plăcut foarte mult.

o citesc a treia data si dau penita. pentru faptul ca ai umor. poate ca observatia este subiectiva. dar este destul de dificil sa dozezi umor in poezie. si apoi mai este si cinismul si autoironia si un fel de onestitate sensibila. astea fac toti banii.

ma bucur sa te citesc.

Abia acum am reuşit să aşez un comentariu.
Mulţumesc fiecăruia în parte pentru comm-uri şi pt. salutul vostru.
Vă mai aştept.

Inima suna cumva anatomic in valul de senzatii -sentimente. Inima e un organ indiferent de conotatiile poetice care i se dau.

Am mici obiecții, dar n-are sens să le dau glas. Mi-a plăcut restul prea mult :). Iar faptul că asculți balada lui Porumbescu m-a apropiat de tine mai mult decât toate poeziile noastre la un loc :)

Centrul este al tutror celor trăite, de acolo izvorăsc, chiar și al primăverii acestei. Cu ploaie de soare azi. Mulțumesc că ai cuprins în centrul tău albul trimis. :)