yester, dragul meu, nu pot da azi toate penitele...lumea ma va crede prea generoasa. si nu sint. cit despre Mos Craciun, e mai receptiv la poezii, sint sigura! odata un copil drag mie inventase o poezie, pe care o spune dupa fiecare pozna: "Mos Craciun, Mos Craciun/sint cuminte si sint bun"...si o lua de la capat.:)

o fantana inseamna un izvor si un izvor ti-e drag intotdeauna sa-l privesti si sa-l asculti. cel mai frumos poem tu il scrii sapand intre coastele timpului o fantana

Sapphire - ete ce sa spun :) Eu ma pun de obicei in pielea cititorului atunci cand scriu ceva si de ce nu (?!) ma autocritic, nimeni nu poate sa-mi impuna sa nu ma comentez singur ... si inca ceva - nota respectiva nu facea parte din text, era o mentiune referitoare la pronuntarea unui cuvant ... sau crezi ca asta era cheia pe care trebuia s-o descoperi ca cititor? Am vazut comentariul tau aproape "inutil". Data viitoare as prefera sa te referi direct la text si nu la comentariile de sub el, te rog! Andu, ma bucur ca te regasesc, m-am abonat si eu la scrierile tale:) Va multumesc ca ati trecut pe aici! Cu respect Ion Nimerencu

Nu stiam ca superlativul e la moda, asa s-a vrut discursul, habar n-am, scriu ce imi dicteaza subconstientul. Cat despre versul acela perimat, tind sa iti dau dreptate, mai ales citindu-ti comentariul observ ca se creeaza o discrepanta intre ce e prea modern si ce e deja invechit. Ma gandesc cum sa modific. E "centrul lumei" descoperit de Gellu si Lygia Naum, am vrut sa arunc o sageata inspre acea atmosfera fractala cu tot cu praful stelar :) Multumesc pentru ajutor si parere, Alma.

sincer, incep si eu sa nu mai deosebesc vacile de gaini, in contextul vanarii puterii din dosarul" trofeul calitatii". ironic spus calitatii, mai ironic mi se pare cum parodia asta s-a mulat pe un tragico-comic, banuiesc eu negandit in prima instanta. sa fim seriosi, singurul cuvant care mai lipseste din text este preaobisnuitul "manea". banuiesc ca marga a decis sa mai schimbe placa. insa mie tot imi aduce a manelistic si prost gust.
"vino tu doamne să vedem
ce este stricat și ce mai e bun
din ferma animalelor" - sa zicem ca te-ai referit la valeriu sterian cu al lui slagar vino Doamne. pacat ca nu ti-a iesit profunzimea si nici puterea versului. tot ce ai facut aici a fost sa parodiezi, intr-un stil foarte prost, atat o poezie de suflet( de parca te-a deranjat asta vreodata) creandu-ti ca pretext ouale arestate ale lui nastase, folosindu-te si de cateva elemente mai culturale care deh, dau bine la urechea celui care stie.

Aranca, Prin comentariul tău dovedești că ești poetă. Ceea ce eu nu am pretenția să fiu. Și dacă, uneori, un text de-al meu degajă un anumit parfum poetic, fie și cam vetust, este pentru că, așa cum știm, romȃnul s-a născut… etc.

Dincolo de alte aspecte, ridici o problemă care mi se pare crucială. Cea a „moralei”. Voi răspunde, în continuare, vorbind despre modul în care o înțeleg eu practic. Evitȃnd tot soiul de discuții filosofice sau de altă natură care s-au purtat de-a lungul timpului, se poartă și se vor mai purta mult și bine în Occident. Ȋn momentul în care intru (rar și numai cȃnd simt nevoia și singur) într-un locaș de cult (de obicei într-o biserică ortodoxă pentru că asta este religia în care m-am născut, dar și în altele – am avut ocazia asta) sau mă aflu pe un vȃrf de munte sau la malul mării (și în aceste situații, tot singur) mă rog Divinității (oricare o fi Ea) doar atȃt: să-mi dea puterea nu să nu fac rău cuiva și, mai ales, să nu gȃndesc rău despre cineva, oricine ar fi acest „cineva”, ființă sau lucru neînsuflețit. Asta nu înseamnă că atunci cȃnd cineva încearcă să-mi facă rău, nu trebuie să îl împiedic. Și asta împotriva modului absolut vulgarizat cum se înțeleg lucrurile în creștinism, adică „să-i întorc și obrazul celălalt”. Ci să-l împiedic să-mi facă rău, adică fără pornire și încrȃncenare sau furie. Dimpotrivă, cu compasiune (adevăratul înțeles al milei creștine așa cum o pricep eu). Adică, dacă mă pot exprima așa, „iubindu-l”. Și „iubindu-l” pentru că știu (simt) că astfel răul se va întoarce, bumerang, împotriva lui și îmi pare rău că se va întȃmpla așa. Este principiul de bază al artelor marțiale. Mai mult, în cadrul acestora se merge atȃt de departe încȃt se spune că atunci cȃnd „ești pe cale”, poți să-ți anihilezi complet adversarul cȃnd acesta devine extrem de „pornit”, pentru că nu îți face rău numai ție, ci „Totalității”. Evident, departe de mine de a considera că sunt, sau voi ajunge vreodată „pe cale”. Așa că o astfel de posibilitate am exclus-o și o exclud. Ȋn schimb, în viață am trecut prin destule. Și am aplicat, la început fără să știu, apoi conștient cele de care ți-am zis. Și am reușit, de cele mai multe ori să scap cu fața curată. Iar atunci cȃnd am „părut” a fi la fel de încrȃncenat ca și adversarul, a fost – mai mult – o mască. Toate cele care le-am spus pȃnă acum sunt rezumate într-un mod excepțional de Sf. Augustin cȃnd zice „Iubește și fă ce vrei”. Și care sintetizează, după umila mea părere, ce am putea înțelege prin „iubire creștină”. Ceea ce pare o erezie, dacă nu chiar o blasfemie, pentru un creștin habotnic (și s-au găsit destui, inclusiv unii dintre așa ziși „teologi”). Și acum să revenim la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am spus să considerăm „Post-predictibilitatea nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptȃndu-ne ei. Și exploatȃndu-i potențele imediat ce apar sub formă de evenimente imprevizibile”, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare firesc „concurența”, „adaptarea” noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității” care ne servește apariția unui eveniment neașteptat. Adică cu compasiune față de adversar și nu cu încrȃncenare și violență. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din text. Dar dacă m-ai „provocat”, am încercat (poate destul de stȃngaci) să le spun. Mai adaug că un astfel de mod de a proceda este specific și Zen-ului. Și, pentru asta, redau, în continuare, traducerea mea a unui fragment di D.T. Suzuki. “Zen Buddhism – Selected Writings”, Image Books DOUBLEDAY, 1996. „Rațiunea Non-Rațiunii : Exercițiile Koan Koanul este propus discipolilor în primul rând pentru a trezi starea de conștiență. Facultatea de a raționa este suspendată, adică cea mai superficială activitate a minții este oprită astfel încât partea profundă care se găsește adânc îngropată poate fi pusă în funcțiune pentru a-și exercita funcțiunile sale native. Centrii afectivi și cognitivi care constituie trăsătura personală fundamentală sunt activați la maximum pentru a găsi soluția koanu-ului.. Aceasta este ceea ce Maestrul Zen înțelege atunci când se referă la "marea luptă" și la "înaltul spirit de interogare" ca două puteri (trăsături) esențiale necesare calificării cu succes a unui discipol Zen. Când interogația mentală ajunge la intensitatea maximă se obține o stare neutră a conștiinței care în mod eronat este desemnată prin "extaz" de către psihologii care investighează conștiința religioasă. Starea de conștiință Zen diferă esențialmente de extaz deoarece extazul constă în suspendarea puterilor mentale în timp ce mintea este angajată în contemplație; starea Zen a conștiinței, pe de altă parte, este una care presupune punerea în lucru, prin cele mai intensive exerciții a facultăților fundamentale care alcătuiesc personalitatea cuiva. Există, în această stare o concentrare intens-pozitivă asupra unui singur obiect al gândirii care este numită o stare de acuitate (ekagra). Ea este de asemenea cunoscută ca o stare de daigi sau de fixare. Acesta este punctul unde conștiința empirică cu întregul său conținut conștient și inconștient este pur și simplu abolită și se percepe direct Necunoscutul, ce se găsește Dincolo, ceea ce chiar nu se Cunoaște. În extaz nu există o astfel de tranziție deoarece finalitatea statică nu permite o viitoare desfășurare.. Nu există nimic în extaz care să corespundă cu "aruncarea sinelui în prăpastie" sau "pierderea sprijinului". În final ceea ce pare la început a fi o suspendare temporară a facultăților psihice devine o încărcare cu o nouă energie până acum adormită.. ….O iluminare subită se naște din profunzimile interioare ale conștiinței drept o sursă a unei noi vieți ce a fost atinsă (sursa) și din care Koanul smulge secretul.” Ori, în cazul apariției unor evenimente „imprevizibile” o stare „Zen” păstrată tot timpul (și nu numai la rezolvarea unui koan) ar putea fi o soluție. Ȋn această ordine de idei poate că așa numitul management japonez „Kay Zen” care are la bază tocmai Zen-ul și care a făcut Japonia să devină competitivă în raporturile sale cu Occidentul, ar putea fi o soluție. Din nefericire, Occidentul a preluat, în majoritatea cazurilor, complet deformat managementul „Kay Zen”. Singurii care l-au preluat în spiritul său au fost nemții. Probabil datorită faptului că, în al doilea război mondial, au trecut și ei printr-o experiență la fel de tragică ca și japonezii. Și cred că nu este doar o întȃmplare că în Germania a fost deschis, pentru prima oară în Europa, un Institut „Kay Zen” (astăzi astfel de organizații au proliferat în Occident). Discutia asta mi-a provocat o adevarata placere. Si iti multumesc. Toate cele bune, Gorun

sterge cealalta postare.

kuka kuka, dar cum ramine cu ceva ceva?

memoria imediata e imediat uzata si pierduta. uite sa zicem ca intalnim un melc. Ne uitam la cochilia lui, la poeziile scrise si numaram berile baute impreuna. Ne despartim cu temenele si gratioase salutari de bine. Dupa un timp intalnim alt melc care din intamplare e mai bine dotat decat primul. Stam la o cafea si barfim timpurile. Ne zambim chiar si ne oferim tigari din pachete aurii cu etichete anti-riduri. Plecam fiecare in drumul lui lasand rotocoale de fum si o uitare imediata a memoriilor proaspete..Oblivion ar zicea primul melc daca si-ar aminti ceva, dar nu.

Bianca, te felicit pentru întrebare! E mai consistentă decât un răspuns.

aceasta inundare de "tu" imbraca atmosfera intr-o forma suprarealista, dezvaluind nu numai o maniera de a te manifesta din aproape in aproape, analizand, revarsand stari din tine si prelucrandu-le, cat si o spaima care se declanseaza in mine ca cititor, in ceea ce priveste efectul necauzat de ceva anume, ci o inchidere pre-existenta nasterii, un fel de fuga in abis. frapant este acest joc de constienta-inconstienta-subconstienta la nivelul traibilului, fiindca pe masura ce se descopera un lucru, altul se inchide, asa incat se creeaza senzatia de baba-oarba intr-o lume intunecoasa, pantecoasa, dar in care exista tot atata viata cata dorinta de moarte. descoperirea luminii este momentul culminant, devine dimineata, devine cresterea, ruperea de lumesc si apoi uitarea. cred ca acest text suporta mai multe moduri de a fragmenta versurile, poate chiar lasate curgand ca in proza, ar fi ca un experiment sa vezi cum se simte cel mai bine poezia ta.

mulțumesc membrilor H care au votat poezia „vintage collection”. de asemenea le mulțumesc celor care au pariat pe „so, anyway, by the way” și „vintage collection” la bursa pariurilor. felicitări Orianei pentru poemul „jazz ambiental”, mi-a atras atenția în mod deosebit și am simțit că o să mă războiesc cu el (amical, firește). de asemenea am luat în calcul la evaluarea șanselor mele și poeziile „cum să ierţi şi să uiţi cerul cu poame zemoşite (oriana), „anotimpul păpuşilor „ (tincuța), „muzeul din mintea mea „ (flabra).
apreciez efortul juriului, nu a fost ușor, am citit și eu toate poeziile de cîteva ori în tentativa de a-mi evalua corect șansele.
îl felicit și pe Matei Hutopilă pentru premiul I acordat de juriu.
mulțumesc conducerii H pentru suportul electronic pus la dispoziția noastră.
în final vă anunț că eu mi-am comandat deja la Bohemia acel trofeu conceput de mine.

succinte si expresive, primele doua. a treia mi-a placut mai putin. ai un spatiu in plus la (1). "femeile nu -s copii fotografice". scapa de el, te rog.