Nu îmi rămâne decât să nu mai scriu nimic, domnule Gorun. E trist dar asta e, oricum 8 ani am scris fără talent şi nu merită. Şi vă explic şi de ce. Nu merită să scrii, să încerci să creezi ceva frumos sau acceptabil pentru alţii din moment ce ei nu admiră defel de scrii, ba mai mult, cei ca dvs. inventează că eu aş avea dublă personalitate sau multiplă sau naiba ştie ce (toate acestea sunt concepte fără fond), sau chiar mai rău, că aş fi ipocrită şi nu m-aş exprima pe mine însămi. Se poate înţelege şi de către un copil că între caracterul unui om şi ceea ce scrie nu există lacune sau diferenţe. Mă întreb încă de ce întotdeauna cei sinceri şi perfect raţionali sau normali, adică aceia care nu poartă niciodată mască (din diverse motive) tocmai aceia sunt marginalizaţi complet sau omorâţi indirect, chiar dacă ei nu gândesc de rău despre ceilalţi. Cât despre poezie, încercaţi dvs. să trăiţi ani de zile cu o valoare de numai 500 de lei în mână pe lună. Subliniez: în capitală. Vă daţi seama că de un an nu am mai putut să mă tund, că nu voi putea nici luna aceasta şi că nu am haine de iarnă în afară de fusta mea din anii 2000-2002 (doar acum câteva zile mi-am luat o pereche de pantaloni, dar numai fiindcă am vândut inelul cu rubin al mamei fără ca ea să ştie, cu numai 160 lei). Altfel niciodată nu am luat nimic de la ea sau de la alţii. Pur şi simplu nu aş fi mai avut cum să ies puţin din casă. La second hand nu sunt haine măsura mea, etc, etc, etc. Balconul e nereparat dar asta nu contează, WCul e stricat din decembrie anul trecut şi eu rabd de foame şi tocmai de aceea mă îngraş, de vreo 7 ani. Mănânc în salturi sau multă pâine goală, cartofi şi orez şi mai nou grâu, fiindcă sunt mai ieftine. Azi de exemplu am mâncat din nou ketchup gol. Mi-am permis să îmi cumpăr un ketchup. Ca să nu mai spun că nu pot cumpăra o carte sau merge la spectacole sau în vreun colţ de cultură mai ieftin, pentru a scrie mai bine, pentru a mă "rafina" şi moderniza eventual, pentru a fi pe lumea asta împreună cu alţii, nu între patru pereţi, că nu am greşit nimic toată viaţa. Oamenii se prefac că eu aş avea dreptul să am pensie, dar nu e aşa, m-am interesat, etc. Dar dvs. în pielea cui intraţi? A lui Javert sau a lui Moriarty, sau a contelui Fosco sau mai degrabă a lui Quilp? Tocmai am căutat pe net aceste nume din literatură, pe unele le cunoşteam de mult timp.

Noaptea toate pisicile sunt albastre, pare a ne spune autoarea. Dacă în exasperare, petecul de gunoi are mirosul acelei cenuşi colorate, mă face să cred că suferinţa nu este decât un prilej de sublimare a durerii. Iar dacă noaptea stelele fierb, înţelegem de ce răsăritul poate părea un coşmar, o intrare bruscă într-o eră glaciară.

Ca un mic-dejun dintr-o dimineaţă în care abia îţi vine să te târăşti până la frigider.

scuze pentru sublinierea exagerata. doar "cerusem" trebuia sa fie...

In opina mea asa nu.

prima strofa parca ar fi scrisa de "chiorul colorat in rasarit" a doua autoidentifica "artistul": "sunt biet pustiu" iar in a treia artistul stranuta in asteptarea asteptarii. m-a apucat asa, dintr-o data o ...ciuda hoata pe tine.

Sunt un ratat fără pretenţii. Am scris şi tipărit vreo şapte cărţi, dar, din nefericire, am ratat să o scriu pe aia genială. Nu cred că sunt deştept, nici de aproape, nici de departe. Original? Nu, nu sunt original! S-ar putea ca nici Adam să nu fi fost original. Fac şi eu ce pot.
Sincere mulţumiri pentru răbdarea de a citi mizeria asta de text. Zapata

Nicio problemă, Dorin.

Marina, îți mulțumesc de trecere și pentru apreciere, mă bucur că ți-a plăcut poemul. Te mai aștept

ecaterina, incearca sa rezolvi pb tehnica consultand cu atentie pe site ul nostru meniul HCODE. e simplu

P.S. Si inca ceva D-na Marina Nicolaevna, Dvs. folositi numele meu fals de pe agonia in continuare cu o obstinatie demna de o cauza mai buna. Numele meu este Andu Moldovan. OK, D-na Nicolaevna? Andu

îmi place poezia asta. pentru că seamănă cu o... ușă întredeschisă - îi lasă cititorului libertatea de a intra să caute
sau de a se mulțumi cu ceea ce i se oferă vederii.

Revenire. In textul anterior s-au strecurat o serie de greseli. Scuze. Il reiau.

Ce este nostalgia? Linda Hurcheon, spune, citându-l, printer alţii, pe B.Rumel ("Theory of Nostalgic and Egoic Sentiments," Psychological Bulletin 30 (1933): 656-7).
“What exactly is "nostalgia," though? Or perhaps the first question really should be: what WAS nostalgia? With its Greek roots--nostos, meaning "to return home" and algos, meaning "pain"--this word sounds so familiar to us that we may forget that it is a relatively new word, as words go. It was coined in 1688 by a 19-year old Swiss student in his medical dissertation as a sophisticated (or perhaps pedantic) way to talk about a literally lethal kind of severe homesickness (of Swiss mercenaries far from their mountainous home). This medical-pathological definition of nostalgia allowed for a remedy: the return home, or sometimes merely the promise of it. The experiencing and the attributing of a nostalgic response appeared well before this, of course. Think of the psalmist's remembering of Zion while weeping by the waters of Babylon. But the term itself seems to be culturally and historically specific.”

“Între nostalgie şi ironie există o asemănare neaşteptată. Ambele sunt duplicitare. În timp ce ironia propune un înţeles cu totul opus celui afirmat, nostalgia vorbeşte de un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer” spune Geo Săvulescu, menţionând că preia un gând al subsemnatului din cadrul unor întâlniri particulare.

Aceasta duplicitate se strecoară din ce în ce mai insistent în unele texte postmoderniste (sau, mai bine zis, postmoderne care vizează, de această dată, reîntoarcerea la Sacralitate în locul unei învârtiri în jurul Nimicului). Este ceea ce se întâmpla şi pe la noi, mai ales în producţii ale unor autori, originari din Republica Moldova, cum este şi Eugen Bot (dar ea este la ea acasă, din ce în ce mai frecvent şi la autori autohtoni sau la cei din diasporă, mai ales ceea occidentală, mergând din Europa, e. g. Anni- Lorei Mainka până în USA şi Canada, e.g. Luminiţa Suse). O dată şi o dată sper să reuşesc o analiză în acest sens.

Poate că nu este cazul cu textul de faţă unde faţeta ironică este estompată până la a nu mai putea fi sesizată. În schimb partea «nostalgică» este «la ea acasă».

„Vântul ne suflă orbește din față,
până ajungem să nu mai vedem
drumul de întoarcere către casă”

Şi citatele pot continua.

Revenind la textul prezent şi urmărind evoluţia în timp a autorului, observ o schimbare în bine a prozodiei care tinde, acum, să evite prozaismul, diluare prin explicaţii discursive care „taie” sugestivitatea poetică. Rămâne, pe mai departe, să se concentreze pe „concentrarea” exprimării (cu atât mai mult cu cât posibilităţi are) lungirea excesivă a textelor fiindu-i potrivnică (ducând la redundanţe).

Pentru că a venit vorba despre „lungirea” textelor poetice. Este cu totul altul cazul cu scrierile lui Leonard Ancuţa în cadrul cărora delirul psihedelic produce, de multe ori, inisght-uri neaşteptate; dar numai atunci când metaforizarea dusă la extrem nu devine prohibitivă printr-o aglomerare care oboseşte. Cred că scrierile (atât poetice cât şi cele în proză) ale acestui autor se înscriu în ceea ce s-ar pute numi „creative writting” (a se vedea Huruki Murakami sau Fowells). Dar despre asta cu ală ocazie.

Mi-a plăcut recitalul.

Raluca, am să te rog să-ţi struneşti niţel limbajul. Şi nu mă refer doar la cazul de faţă. Între ironie şi miştocăreală există totuşi o diferenţă care nu poate fi compensată prin faptul că te referi la text.