Virgil, mai întâi vreau să-ți mulțumesc pentru comentariul foarte întins care dovedește că te-ai aplecat cu toată puterea ta critică asupra lui, creându-ți volens nolens o emoție estetică fie și ea negativă. Remarc că ți-ai expus o întregă ars poetica și ai întocmit un îndrumător ad-hoc despre cum se scrie un poem bun.Mai observ - acest lucru îl faci constant în comentarii- că atunci când nu întelegi niște metafore, versuri sau idei exprimate dai sentința că nu-ți place. Virgil, când a apărut dadaismul de exemplu, era cât pe-aci să iasă lupte de stradă și acum este un curent literar onorabil. Este ciudat, vorba ta,că pui semnul egal între a cunoaște și a place.Mie îmi place Dali deși nu-l înțeleg mereu, de exemplu.Aici ai o problemă de receptare după părerea mea. Sunt totuși mulțumit că în noianul de locuri comune ai găsit câteva versuri de luat în seamă. Cu stimă, te mai aștept să polemizăm, cu ochii larg deschiși

Succes, Hermeneia! Succes tuturor participantilor!

of, solomoane! tu stii ce greu mai e sa corectezi un text de care ai trecut deja:) as fi scris frumos, in loc de fain, ca sa priceapa tot romanu. dupa aia, am zis ca daca las "ce fine", or pricepe si englezofoniifili si ma internationalizeaza:) clar ca tre schimbat ceva si se va intampla curand. Multam de cele scrise!

Impresionantă graţia gigantică a făpturilor tehno-fantastice.

Short stories nu depășesc în general 10000 de semne, au o anume constituție în care centrele de interes și greutate de fapt se găsesc în final (acolo unde eu vorbeam de "poantă" dar nu în sens peiorativ), ca de exemplu la Ray Bradbury sau Fredric Brown. Bineînțeles că textul tău nu e sf dar dau ca exemplu acest gen convinsă fiind că multora dintre cititori le-a trecut mai degrabă texte de astea prin mână. Deși cel mai scurt text (short short stories) despre care nu mai știu dacă depășea 10 rânduri, a fost unul cu o invazie a extratereștrilor care însă nu au suportat atmosfera terriană: aterizaseră pe lamă de cuțit ce toca ceapă... Genul acesta de flash fiction nu este abandonat la ora actuală, nu poate fi numit demodat, s-a practicat și se mai practică încă de pe vremea când nu se știa (și se țineau intense dezbateri) dacă genul sf e meanstream sau nu ("prietenii știu de ce" spun asta) cel puțin în cenaclurile studențești din tinerețea lui Cristian Tudor Popescu (cel care multă vreme nu recunoștea că mediul sf a fost cel în care a debutat literar, cred eu că doar din snobism). Poate voi avea timp să prezint într-o zi un autor interesant de gen de la noi, extrem de talentat și mai ales apreciat, dar asta e altă poveste... Să revenim la textul tău! Finalul "maturizat" prin așa-zisa "poantă" (se poate citi cheia întregului text), se găsește în rândurile: "Și fotografia: jumătate din el în fața unei ceainării din Oxford, el privind undeva în dreapta; o încadrare ciudată, el și copertina roz bonbon pe care scrie „Little secrets”, în albastru aprins, te inundă culorile privind fotografia asta, știu bine că e făcută de o femeie, totul e perfect rotund, totul e perfect rotund știe bine și el, o știu și eu. Când primești fotografia cuiva te întrebi cine a făcut-o, altfel n-ai nici o șansă să deosebești subiectul. Și uite mică, sprijinită de piciorul lui, și umbrela mea. Plouă în București, iar in Oxford e soare; cineva mă prinde într-un fir nevăzut de umbră, cu mâini umede și cu obraji de ceară. Dați-mi un labirint." Pentru că întreaga ta goană prin ploaia orașului (ploaia fiind o metaforă interesantă), o goană protejată de altfel, în taxi, tipică structurii tale ("Sunt prea rațională. Mă bazez mai mult pe statistici"), din care remarci detașată existența celorlalți, precum și disperarea cronicizată de a nu avea umbrela proprie (asta e o altă metaforă frumoasă) se cristalizează într-o propoziție clară: "Și uite mică, sprijinită de piciorul lui, și umbrela mea." Mi-ar place să îți pot citi și texte de gen evitând persoana I singular și atunci sigur stilul confesiv (gen pagină de jurnal de care te-am "acuzat") ar dispare. Mai mult, având în vedere feeling-ul tău pentru engleză, mi-ar mai place să traduci propriile tale texte în engleză și să le oferi chiar magazinelor de gen (de ex. "SmokeLong Quarterly). Mai am răbdare și încredere. PS Nu m-ai păcălit în ceea ce privește Vatra și Labirintul, mă alintam și eu imaginându-mi un traseu concret, comun la amândouă, tocmai să nu dau verdictul de sf textului pentru că nu e cazul.

Zicerile populare au farmecul și tîlcul lor și definesc prin cuvinte simple o gamă largă de stări. Resping afirmația autorului – „incertul neaceeasi sau umbrele sau palimpsest iti sugereaza ideea de maciuci”, firea mea nu e predispusă la astfel de asocieri. Cu siguranță Virgil Titarenco a înțeles, însă abordînd o manieră aparent ludică, caută interpretări de alcov. Avînd în vizor versurile din comentariul meu anterior, schimb registrul folcloric cu unul pretențios, iată - redundanță! Chiar dacă se abat de la regulament, aprecierile autorului mă onorează. Mulțumesc, Onoare muncii!

"cimitirul cu ulucă nouă
și frumos mirositoare
a moarte..."

Ariana - de aceste dovezi de solidaritate ai nevoie deseori. Cel puțin unul ca mine care, în situația unei posibile constatări a cuvântului rostit în gol, nu-mi mai găsesc resurse suficiente de a-mi duce munca la bun sfârșit. E bine că ai acceptat, măcar odată, să ieși la lumină și îți mulțumesc pentru apreciere. Să dea Dumnezeu să avem puterea să mergem încă multă vreme pe trasee comune.

what about the body? sau te pomenesti ca esti si tu neoplatoniciana...

Poezie cu alei, nori, ploaie, pomi, dor, zvicnet, obsesiv. Nu-i rau spus "mătasea gîndurilor". Astept insa altceva, o provocare poetica, un suflu nu neaparat nou, ci ascendent.

din toate fotografiile postate la început e greu să alegi doar una și te înțeleg perfect. mie de exemplu mi se părea mai expresivă alta. dar ai o fată frumoasă, cu cei mai frumoși ochi din lume. să te bucuri de ea! cred că ar trebui realizată mai repede secțiunea fotografică.

Foarte interesantă ideea cu "opera de unică folosință ". Ar merita un întreg colocviu pe tema asta. Ai înțeles, desigur, unde bate textul. Nu-mi place și nu mă pricep la stilul "butonat", ideea cred că iese și din ciocnirae stilurilor, fără trivialitate. De fapt, am încercat doar să epicizez niște idei care ar ar suna insuportabil de didactic. Mulțumesc pentru înțelerea textului.

Suculentă această re-memorare a dialogurilor de prin subsolurile textelor de pe H... am citit și eu și la unele nu mi-am putut opri uimirea 'wow, chiar am zis asta'.
Oricum ar fi trebuie să recunosc că în tentativa mea de a explora limitele de suportabilitate ale oamenilor (și practic acest gen de sado-masochism și asupra mea mereu) cred ca am mers cam departe cu tine Gorune.
Tot ce sper este că nu te-ai transformat într-unul dintre aceia care îmi poartă pică, pentru că asta te-ar atribui plebeilor care sunt foarte mulți, ceva de tipul acelui faimos restaurant din Paris care are afișat la intrare următorul text 'vă rugăm să fiți originali, nu furați argintăria!'
În rest ce să zic Gorune, sunt un mojic, recunosc.
Dar sunt încă viu, ceea ce constat cu plăcere și în ceea ce te privește și față de cele subliniate de tine anterior sunt în plus și invidios.
Mai rău se poate oare?

vremurile sunt rascolite de o mana puternica desi nevazuta. n-ati citit ce scrie in Isaia?

"Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip... Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune.
Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?
Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului?
El stă deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subţire, şi le lăţeşte ca un cort...
El preface într-o nimica pe voievozi, şi face o nimica din judecătorii pământului. De abia sunt sădiţi, de abia sunt semănaţi, de abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ: şi El suflă peste ei, de se usucă şi un vârtej îi ia ca pe nişte paie..." Isaia 40:15-24

istoria are un mers, un curs al ei, cu imperii care se ridica si cad, cu oameni care se cred mari dar sunt mici, iar noi suntem in cea mai adanca nesiguranta si pieire fara de El. asta este!