Îmi place foarte mult cum îmbini poemul cu proza, cum aduci personaje din poemele tale, cum ar fi “ksatriya” - din minunatele poezii dedicate acesteia, felul în care porneşti la drum în proză, legându-te de personaje dragi ţie, cum totul se petrece într-un mod rafinat, melanjul fin între nostalgie şi stare ajutând cititorul să trăiască imaginar realul sau chiar imaginarul autorului însuşi. Suntem puşi faţă în faţă cu „oamenii lui’, „oamenii scriitorului”. Cred că este sublima vină a scriitorului de a fi descoperit ”în fapt” de către cititor şi totodată un prilej de imensă satisfacţie că a reuşit să transmită din timpul său altuia decât sieşi. Un scriitor bun, un poet, un artist trebuie să aibă o doză de egoism asupra sa, un aer uşor sfidător trebuie să-i învăluie, cumva, creaţia. Hai, să-l numi, popular, aerul acela de „a te da mare că ai cu ce”. Pe Vlad Turburea, de când îl citesc, şi cred că sunt mai bine de cinci ani, ar face bine să publice într-un volum toată munca asta a lui, „treaba asta seriosă” , mai cu seamă că, având în vedere şi realizările sale grafice, coperta şi eventualele ilustraţii ataşate poemelor sale, ar putea fi făcute chiar de autor pentru că „are cu ce”.
Despre ciclul “La colonelul, aş putea “să-l duc”, puţin, pe linia modelului „Cârciumei lui Bicuţă” de L. Nanu dar, din fericire şi pentru unul şi pentru celălalt, proza fiecăruia dintre ei se opreşte la nivel stilistic. Evident, întâmplările sunt altele şi femeile-personaj din proza lui Turburea sunt altele. Aş zice alte timpuri, alte obiceiuri sau “câte bordeie atâtea obiceie”.
Îmi pare bine că Marcel, pentru care am o deosebită stimă, stimă pentru acest personaj, bineînţeles, rămâne fidel localului. Este bine că întâlnim şi un personaj feminin „la un martini” şi cu puţin noroc, dacă îmi permiţi gluma, poate dau şi de “Simion”, pentru că, după „Ksatriya” a fost Simion cu tăcerile şi durerile lui, de te lua cu junghi în partea inimii şi nu numai.
Ca să nu mai bat câmpii am să citez ce mi-a plăcut mie foarte mult din această proză:
“ultima oară am văzut-o pe Ksatriya pe treptele judecătoriei sectorului şase. dragul meu ochelarii tăi sînt atît de murdari atît de murdari şi mi-a întins roba ei de avocat. mirosea aşa de frumos- Ksatriya vreau să spun, roba doar a articole din codul civil - nu ştiu nu mă pricep la parfumuri, poate e o prostie, ca un cozonac frămîntat de mama în vinerea mare. şi genele îi erau mai lungi ca niciodată plecau de pe treptele judecătoriei se întindeau ca un covor auriu pe Ştirbei Vodă treceau Dîmboviţa şi se pierdeau dincolo de Spitalul Universitar.” O mare de sensibilitate, o exprimare mai mult decât poetică. Cred că orice femeie cu scaun la cap ar invidia această comparaţie.
Şi încă:
“Marcel e deştept dar cred că asta nu e de la el.” Nu o fi dar vezi cât de ciudos poţi să fii pe el? Şi dacă nu e de la el şi e de la prea multă carte sau votcă, ce? Sau de la Dumnzeu? Domnule scriitor, de ce eşti, domnule, aşa de invidios pe aceste personaje ale domniei voastre? Aştept răspuns negreşit şi să nu mă lăsaţi cu onoarea nereperată.
Altfel zis, cine se ia de Marcel, se ia de mine: “Marcel spune altfel, că destinul nostru de intelectuali nu rezultă din disocierea omului de opera sa ci tocmai din confluenţa celor două.”
Am cam râs, că ai tu darul ăsta de a face omul să râdă şi din bune şi din rele şi din tragic şi din comic face Vlad Turburea bici, nu? Foarte frumos, uite aşa, se mai unge şi scriitorul nostru de toate zilele cu ceva pe la suflet ca să nu ruginească, domnule!
Aşa că zic atât: „de ce nu mă iubeşti tu Vlad? tu poţi să iubeşti Vlad?
îmi amintesc că în fiecare an înainte de Paşte mama scotea florile din casă. şi de fiecare dată era prea frig şi florile se ofileau. aşa mă simt eu acum, ca o muşcată scoasă prea devreme din fereastră.”
Dacă fiecare femeie ar simţi asta pentru bărbatul ei, ar dispărea muşcatele din glastră şi atunci nu s-ar mai scrie despre dragoste, despre ferestre, despre ziduri, despre muşcate, despre o Lena. Când şi-ar mai scrie un scriitor propria-i viaţă? Sau când vor intra sub reflectoarele literaturii contemporane aşa comentatori slabi de talia Silviei Bitere? Nu ştim. Rămâne un mister.
Şi finalul care se termină într-o notă cu totul şi cu totul deosebită: "doar dinspre Podul Grant se aude un foşnet. e primăvara care trece pe lîngă noi tîrîndu-se pe asfalt ca un ziar mototolit dus de vînt."

P.S. Acest comentariu este căptuşit cu imagini destul de haotice dar care, la rândul lor, formează de bine, de rău un tot.

Aşteptăm şi alte povestiri atât de la Şipot cât şi de La colonelul!

Daniel, sfatul meu ar fi să încerci să citești foarte mult, cât de mult poți cuprinde. Și încă mai mult. Și nu numai ceea ce crezi că ți se potrivește. Încearcă să faci cuvintele să spună mai mult, să le "uzezi" la maximum. În acest sens, ți-aș recomanda și eu să încerci să scrii mai mult în română, unde te vei mai simți mai mult decât "stăpân". Mai mult decât atât, semnele de punctuație, mai ales în exces, îngreunează textul și devin, ca orice în exces, inamicii scopului inițial în care au fost folosite. Impresia mea sinceră este că tu îți dorești să scrii versuri pentru un anume tip de cântece, dar, deși nu mă pricep eu atât de bine la asta, calea este aceeași: de a scrie bine mai întâi poezie.

multam de trecere si cuvant.

recunosc ca ... nu ma asteptam sa placa. nu de penita. :)

cred ca ma pot desparti de 'ea' si poate si de 'e' dar definitely not de 'inapoi': am gasit acolo o balanta S&M ce da sens intregii poezii.:) da, am vrut-o cu spark care daca l-as fi lungit s-ar fi stins, din pacate...pe viitor poate un foc de tabara, who knows...:) cheers

de acord, aștept dezbaterea

E ok, Adrian. Nu trebuie să prezinţi scuze, nu ai de ce, nimeni nu are, însă apreciez gestul şi-ţi mulţumesc.
Eu doar am recitit poemul şi mi-am pus din nou aceleaşi întrebări ca în primul comentariu...cât loc am în inimă, câtă pâine am în mâini, cât timp am pentru ,,foamea şi setea” semenului meu...

Cât despre polemica de mai sus, sincer, fără ironie, apreciez foarte mult inteligenţa lingvistică a tuturor...şi am observat chiar şi inteligenţă interpersonală.

Aranca, multumesc, as putea foarte bine sa spun unpoem despre marea singuratate.

Postez în subsol penultima variantă a acestui text, urmând să public mai sus varianta revizuită.

Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzaţie vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coşmar neînvins:

În inima nopţii,la mine în piept,
cei doi fraţi siamezi se încleștează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.

Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci deschizi instantaneu ochii,
te ridici în grabă din pat să închizi geamul
și-ncepi să pipăi febril întunericul,
în căutarea unui întrerupător;
aprinzi pe urmă lumina și-ncerci cu mâinile amândouă
să mă smulgi din brațele acestui coșmar,
implorându-mă după aceea, până în zori,
să nu mai dorm strâns în nopţile de noiembrie.

Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniştesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează singurătatea fratelui său îndoliat
să-și zidească infarctul într-o inimă neagră
pe albul foilor de hârtie.

Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleştează
într-o îmbrăţişare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…

Tu te trezești zilnic din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc povestea neliniștii,
istoria aceluiași coșmar, de neînvins, care
se scrie sub mâna mea chiar acum singur pe sine.

Aștept în continuare un feedback constructiv pe text.

Eugen.

pe unii îi doare chestia asta, domnule profesor... dar cred că nu sunteți străin de feeling...
ori este o naivitate să fii naționalist într-o manieră moderată?!

Mi-era dor sa te citesc!Imi place foarte mult pasarea de creta cu ,,stări adînci de migratoare" ca si continuarea acestei penultime strofe. Repetitia ,,mi se" din ultima strofa insa imi cade mie mai putin bine, dar mentine/creste tensiunea pentru finalul deschis interpretarilor :)

ac text mi se pare fantastic pentu ca reusesti -si in toate textele tale de altfel-sa dai cuvintelor aerul acela de poem clasic dar modern, sa induci cititorului acea stare de liniste si impacare cu sine. aici ai, pe langa eleganta stilului si adeziunea la un mod aproape christic de a fiinta, o rezonanta semantica care, asa cum f bine precizeaza alma, m-a facut sa ma simt solidar cu trairea poetului. nu pot reprosa nimic, e frumos...noul isus cu mioarele gadilandu i picioarele, mama, batista, mortii (fiecare isi are mortii lui) abonamentul, naveta, ingerii, calimara etc, ca si cum poetul, impanzit in panza lucrurilor nu stie cui sa se dea, cum sa o facă. e vorba despre prieteni si tristete, despre duminica si melancolia ei, despre refuzul categoric al cliseelor, despre simtul fin al realitatii... vine, vine primavara si eu nu am nici un fir verde in gură...

Am remarcat partea de final. Inceputul mi se pare putin manieristic, insa e salvat de ritm, cel putin in opinia mea.

este o inițiativă excelentă. unii chiar debutează editorial sub auspiciile Virtualia. felicitări, Alina!

Poezia imi aminteste de testul lui Einstein, numai ca aici totul este cu mult mai ambiguu. Etajul 77, scris in cifre romane, camera 702, in cifre arabe si la care poate ca sta un arab, "în dreptul unei alte ferestre undeva mai jos", "aici va urca mai târziu", "la ultimul etaj", "de la șaptesutetrei", scris in cuvinte legate ca pe un cec. Intrebare: Unde este "aici" ? Basca faptul ca autoarea ne-a lasat si fara bibliografie ori note de "subsol". Mie mi-au placut drumurile acelea legate la capete, de tine cum stai cu mainile intinse si de baiatul de la DCC si trei, ca nu mai stiu cum se scrie.