sa-l POSTEZ...

cristina :) imi pare bine ca ti-a placut.

si aici trebuie redimensonata fotografia:chiar e prea mare...

cred ca ai incadrat foarte fain versurile alaturi de imagine. si, da, e fain sa putem vedea si caracterele nipone. iar daca imaginea e bine aleasa, cred ca da un plus textului. ori poate imvers :D textul te poate face sa vezi mai mult in imagine

Andu, Mulțumesc de lectură! Frica aceasta stă la baza tuturor fricilor de mai târziu. Nu am găsit alt titlu mai potrivit. tincuța

ca bine ziceai, Doru... am mai scuturat pe aici, era timpul.
chiar, pe unde mai esti?

Alma, cred că împărțim același meridian, parcurgem iarna în sensul invers acelor de ceasornic . Ai perceput de ce fără gene. Și mă bucură că primele versuri îți vorbesc. E bine că s-a putut salva textul. Și nu a ajuns într-o iarnă paralelă. L-ai prins la timp.

Aş fi vrut să spun o glumă, însă nu e cazul, deoarece dumneavoastră sunteţi gălăţean ca origine! E o covenţie, uneori plictisitoare, sterilă, alteori frumoasă. Mai mult nu ştiu! :)) Un fel de noroc-ghinion (sau invers!) :))

un poem care, dupa ce l/am lecturat, mi/a amintit de Mircea Cartarescu.

Cat de frumos ai putut spune aici: "ochiul este doar cercul pe care îl face lacrima la atingerea cerului văzut de sus" Complicat si frumos, si trist poem. Mereu am lacrimi in gat cand citesc poeme scrise de tine, mereu. Insa nu ma impac deloc cu naveta aceea in poezie. Si nici cu apartamentul, parca e zestre insirata, ei, bine, nu, domnule. Scoate apartamentul, lasa casa. Si nici cu abonamentul nu ma impac, insa aici chiar nu stiu ce sa asezi in loc. "te-ai gîndit vreodată cum e să vină primăvara și să te întrebe ai verde la tine?" Nu m-am gandit niciodata, insa mereu am verde la mine. Pe inima. Acest poem si inca vreo cateva scrise de autori de pe H (si ma refer la poemul lui Virgil, "Atit imi doream", la un poem al lui Emil, stie el care, mai sunt si altii, si am sa fac ulterior un soi de lista, sper sa am timp), asadar, acest poem merita sa fie studiat in cadrul orelor de literatura din scoala, din facultate. Nu exagerez, ma abtin sa nu spun tot ce am de spus referitor la chestiune. Astept ca Domnia sa Aalizeei sa trimita volumul la concurs. Am o idee. Deocamdata, penita aici si revin.

am recitit si, treptat, a inceput sa-mi placa. de la inghitirea vederii si acoperirea cu iluzii, trecand prin singuratatea mergerii pe ape (trecerii in alt univers), pana la neimpartirea in bine si rau a raului-moarte, intru adunarea/redescoperire pentru trimiterea mai departe. o moarte nu vine niciodata singura. poate as revedea in privinta ritmului "de tot" si "decat si".

in poezie ca si in viata, lasam uneori cheia sub presul de la intrare, la indemana... vor intra doar cei ce stiu sa asculte "stolul de vecernii inzapezite pe o dunga a iernii", simbolul mainii care alinta, e picatura de liniste, uneori poezia e doar o ... "melodie trista" , asa cum tipatul, e o stare de odihna. deosebit versul: "vei fi frumoasa si fara mine", imi place mult, de-altfel sunt multe versuri aici care au aceea profunzime empirica, ce a locuit intai spatiul inimii tale... cu siguranta versul tau merita mai mult decat pot eu spune, ti-am citit poemele, le-am tot citit:)

Incet-incet incep sa se deschida caile perceptiei, imi amintesc de the doors "if the doors of perception were opened..." tehnic vorbind trebuie sa recunosc ca nu intotdeauna sinceritatea in literatura a dat roadele scontate insa in cazul acesta avem de-a face cu insusi copacul Nim! Citesc acest poem la fel cum as deschide cutia cu vechituri de la mama care, Dumnezeu s-o ierte, mi-a spus sa nu am incredere in nimeni niciodata dar eu nu am ascultat-o pentruca am crezut mereu ca poezia are puterea de a ne feri de toate cele rele de pe lumea asta plina de rele si de alte surprize inca si mai neplacute. Revenind la ideea de pornire, imi place cum Emil reuseste sa pastreze echilibrul stilistic in plina agonie spirituala deschizand aceste usi ale perceptiei. El scrie un reportaj (el mereu scrie reportaj, poezia lui este un nesfarsit reportaj teribil de actual) despre ce simti dupa ce ai murit deja cu nelinistea celui care abia se naste. Inca si mai mult, el nu ne vorbeste intr-o limba moarta, el zice cuvinte vii, gungurite, albe si negre si roz si bleu si purpurii. Dar gata cu metaforele "schimonosite" ! Lectura placuta va doresc aici voua hermenicilor Andu

mi-a placut indeosebi finalul. atat de ironic si de cinic- perfect. nici nu putea fi altfel; plictisul, boala, starea de bine/ rau, mizerie, toate fac parte din viata, dar indiferent cand sau cum vin toate astea, ea merge mai departe. isi are cursul ei nederanjat si nestiut de nimeni.
plimbarile cu trenul pot fi un chin( cel mai adesea pentru mine is), dar ce am observat, asa cum asa frumos ai redat si tu aici, de cele mai multe ori imaginile care apar parca pe furis, au capacitatea sa-ti readuca in memorie pana si cele mai uitate lucruri inmagazinate in tine.)