imi cer scuze, Crin, Alexis si Cristina. a fost intradevar o defectiune. acum ar trebui sa functioneze.

Virgil am notat. In general sunt foarte atent la ce imprumut de pe net. Folosesc numai material din "public domain" . In cazul de fata e probabil ca siteul sau serverul sa fie deconectat temporar.

Abia asteptam un com ca asta si uite ca a venit. Am sa reproduc, in continuare, dialogul meu cu George Astalos de pe alt site. Pentru ca scopul in care am postat textul a fost sa provoc o discutie despre una si alta care se intampla prin "poiezia" noastra (draga de ea) actuala. Poate incepe pe aici o discutie in acest sens. Intre noi, "nespecialistii". Ca m-am saturat de criticastrii nostrii (zic ei, "de profesie")cu tot soiul de clasificari dambovitene saizecizecism, optzecism, douamiism...prin alte parti, se pare, se vorbeste, pare-se, mai aplicat; despre curente, par un examplu.

Si acum, discutia cu George.

George Asztalos 21.06.10 @ 9:48 editeaza
Impresia că despre mo sau po-mo trebuie vorbit doar de bine ca despre răposați. mai ales la producții citibile și uitabile rapid, fără note autentice, bazate doar pe tehnică și exclusiv interesante.
Un exorcism fără obiectul muncii în care metoda pune rezultatele în insignifianță. maestrul spune dar ceremonia nu mai e demult pe bune.
e just becouse. un fel de vrăjitor din Oz.

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 13:23 editeaza
po-mo? nu, ca pe vremea cand l-am scris, prin ‘70, nu exista. mo? nici atat, ca habar n-aveam de el (a fost scris la “glumeti” cand facusem o vizita pe acolo – o data probabil c-am sa scriu cum am ratat, la solicitarea unui coleg de rezerva care chiar nu glumea, sa fiu pus in locul lui Nea Nicu; si am ratat pt. ca doctoru’ n-a vrut sa-mi dea bilet de voie sa ies afara si sa actionez). Atunci de ce l-am postat acu’? Ma intreb si eu. Da voi care-l mai si cititi, ce vina aveti? Aveti doamnelor si domnilor. Ca vorbiti de “Creierul nostru funcţionează (dacă o face) asemenea lumii în care trăim.” – manifest fracturist; “hiperautenticismul, cultivarea valorilor “tari” ale biograficului (optzecistii cultivau valorile slabe), predilectia pentru morbid si pentru zonele psihedelice si infraumane, deviante” – douamiism; “Până la ieşirea din haos, să trăim cel puţin un postmodernism monumental!” – manifest boierist si…pot continua daca nu ma opriti. Trebuie sa recunoasteti ca sunt un precursor cel putin genial. Si-l depasesc net – intotdeauna am suferit de modestie – pe Rimbaud cu “Sezonul lui in Infern” despre care, pe aici,Teo Mortu zicea ca dpa el nu se mai pot scrie poeme in proza. Na! Ca v-am dat unu in versuri.Daca vreti sa stiti din ce curent nou fac parte, nu va spun. Ca nu l-am patentat inca. Si-mi fura altii ieea.

George Asztalos 21.06.10 @ 14:45 editeaza
înțeleg, e ca la faza în care încerci să aprinzi trei feluri de brichete și degeaba că tot chibritul te salvează. soluția e mai degrabă alta: să ști care fel de brichete e bun și care nu. altfel ne trimit gospodinele după chibrituri. că le-am gătat…
asta apropo de curente. în rest poema e faină ca divertisment dar suferindă la capitolul autenticitate. nu e un capăt de țară dar nici genial în ghilimele nu puteți fi d-le Gorun. cu sau fără glumeți. cu sau fără patent pe idei.
să aiurim de bine. cu sau fără Nichita

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 15:14 editeaza
Haide, george! Ca noi ne certam pe geni(t)alitate. Si peste noi vine Apocalipsa (de la Vaslui?!)Dar Cozan ala, n-o fi el genial,insa merge impotriva curentului (curentelor). Si chiar face misto de toata lumea (chiar si de el). Cu o pofta pantagruelica de parodie. E mare, dom’le. D-aia se fac criticastrii nostrii scumpi ca nu-l baga in seama. Ca s-ar lua singuri la misto si n-au simtul umorului. Cu maximalismul/Minimalismul care a inceput sa-i bantuie. Ca doar ne sincronizam, ne sincronizam…Ca pe timpuri (nu pot sa nu vorbesc despre ele, ca doar le-am trait). Cand nea Nicu s-a dus intr-o vizita de lucru la o fabrica de biscuiti si i-a intrebat pa aia “Biscuiti?”, biscuim, biscuim…

Gorun Manolescu 21.06.10 @ 16:18 editeaza
P.S.
Cand am zis ca textul asta (amarat) l-am scri prin ‘70, am zis-o pe bune. Si nici nu l-am publicat. Ca, vorba ta, mi-era frica sa nu-i iau painea de la gura lui Nichita (Dumnezeu sa-l ierte!)

multumesc pentru sinceriate, insa margas eu sunt rockeryyytaaa si nu ma supun din principiu. mai comunicam. mai vedem. era o vorba, am uitat a cui: nu spune nu, spune mai vedem.
cum mi-ar sta cu nachtblut si gata sa traiti, asa, oricum, din orice, din nimicuri?

Virgil, rămăsesem cu o temă în urmă, așa că iată, (într-o formă imperfectă): obiecte toată noaptea m-am zbătut în marmură am sângerat și-am strigat acum uneltele sunt împrăștiate dalta clondire cu esențe mozaicate cu ape secate pergamentoase vitralii ce se leagă lichid palete în tonuri reci umbra îmi picură tic-tac pe podea cum stau pe un talger între toate aceste obiecte ale tale ca pe fațeta unui cub cu vise lângă un colț de pâine și vin trezit în urme uitate pe masă pe ochiuri mari de aer privesc ziua cum se strecoară cu un timp tot mai prăfos nu știu ce să fac cu mîinile nu știu ce să fac cu mine nu știu ce sunt sigur nu-ți dorești starea asta de calm originar insuportabil și-acum deși seara se așază cuminte în eprubete deși mă gândesc la tine crivățul se agită în subțirele de cristal toate lucrurile au demnitate până și umbra –mi s-a-nălțat mult peste mine -n tavan fasciculul de lumină de pe gaura cheii s-a frânt are ceva dacă pun o cămașă de-a ta pe mine?

îmi cer scuze că abia acum revin pe acest text. mulțumesc pentru cuvintele tale. cu siguranță evaluarea aparține viitorului.

Interesantă nota optimistă din final. Mai ales dacă ne gândim că încălzirea globală care va atrage după sine răcirea planetei, va reduce - se pare că va fi chiar în timpul vieții generației mai tinere - suprafața locuibilă a planetei cu o treime. Dar cultură se poate face și numai pe două treimi din planetă, nu? Dar până la urmă cred că avem cu toții încredere într-un triumf al culturii, iar cei mai optimiști poate chiar într-o "epocă de creativitate absolut unică". Mai ales că acest optimism, Constantin Enianu îl fundamentează pe acea "descoperire" a lui Homo religiosus. Fac, însă, o mică notă, căci, personal, cred că totuși chiar și tehnologia modernă ARE până la urmă și o bază sau justificare religioasă. Chiar dacă distincția dintre cultură și civilizație, ce începe cu Spengler pare-mi-se, exclude aserțiunea mea de mai sus, să ne gândim că această explozie a tehnologiei mai ales in ultimul secol, a avut loc pentru ca omul să-și ofere sieși puteri nebănuite, "neverosimile" - ca să folosesc expresia lui C. Enianu - asupra lumii din jurul său. Putem spune chiar "puteri sacre", de acord, păstrând bineînțeles proporțiile. Ori tocmai această putere asupra lumii, pe care o caută omul tot mai mult în ziua de azi, ea însăși ARE o fundamentare religioasă. Omul este ontologic chemat, din perspectivă creștină desigur, de a fi stăpân al creației, de a și-o supune, de a se face pe sine cununa ei. Deci, iată, și fundamentarea religioasă a ultratehnologizării moderne, chiar dacă ea nu e conștientizată mai ales chiar de cei care o produc. Din nou, demersul lui Constantin Enianu se susține în ceea ce privește încrederea în triumful culturii, căci ea se fundamenteză, într-adevăr, pe simțirea religioasă a omului. Derivarea culturii din cultul religios, care apare ca o posibilitate la Burckhardt, și, mai mult, ca un raport genetic la Berdiaev, nu face decât să arate că, în ultimă instanță, dorința și tendința de frumos a omului pornește tot de la simțirea sa religioasă. Totuși, nu cred că viitoarea epocă de creativitate va fi una "nouă", ori "absolut unică", ci poate doar în alte forme sau expresii "neverosimile" (îmi place expresia, după cum se vede). Și mă bazez, când spun aceasta, pe conceptul lui Crainic despre "nostalgia paradisului" (Eliade cu "întoarcerea la origini" e ceva mai târziu). Adică altceva mai nou sau "mai unic" decât Paradisul, care să-l inspire (mai mult sau mai puțin conștient) pe om, nu poate fi conceput. Una peste alta, articol bine susținut și consecvent sieși. Peniță pentru robustețea articolului și pentru solida fundamentare a "valorii sacramentale" a ființei umane. Și pentru optimism desigur.

Am găsit în acest text o metaforă deosebită: "nici nu se gândesc că bruma îmi va acoperi tâmplele ; că voi fi din ce în ce mai mică odata cu zilele strâmte de iarnă." din nefericire, repetiția conjuncției taie din valoare și nu o susține. Există și câteva clișee... Și nu în ultimul rând, atenție mare la diacritice!

stiu ca nu este un text extraordinar, l-am scris gandindu-ma la ceea ce se intampla in tara acum ... in fine, nu o sa explic mai mult, deocamdata atat am reusit, o sa incerc sa revin pe text si sa ma eliberez de unele clisee atunci cand o sa-l pot privi detasat.
oricum textul nu e cu sinucigasi Raluca, unii oameni nu aleg sa se sinucida in nicio circumstanta, nici macar daca nu sunt capabili de a scrie capodopere, iar cu poezia nici eu nu ma joc, doar ca nu toti putem fi genii, unii suntem doar "oameni care scriu"... cat despre "malefic", ai grija ca el are efect de bumerang!
multumesc Paul pentru gandul bun si tie Adrian pentru interventie.
s-auzim numai de bine!

nu-s multe plante care au flori ca talăngile vacilor. pe când "o plantă yucca" (spre exemplu yucca filamentosa) face nişte flori cât clopotele pe nişte beţe ca de floarea soarelui. dacă aş tăia "yucca", ceea ce pot, nu-i nici o problemă, ar putea veni alt comentator care poate n-a văzut o plantă cu flori cât talăngile vacilor şi-ar zice - bă, ce fel de plantă e aia, jurassică? - şi ar trebui iar să explic, să introduc sau să scot. da, sau nu?

La un alt text primeam cam acelaşi fel de critică precum domnia voastră aici şi redau copy-paste:

"din păcate acest autor contiuă să scrie bombastic și cu multe cuvinte în plus. care cuvinte nu fac decît să „depoetizeze” textul de mai sus. de exemplu, de ce oare este nevoie să se scrie „a venit luna decembrie” în loc de „a venit decembrie”. sau „înger însoţitor pentru anul ce vine” în loc de „înger pentru anul ce vine”... la urma urmei scăpări de genul ăsta par mai degrabă școlărisme. ar fi de așteptat, zic eu, după atîția ani în care postează, ca acest autor să deprindă mai mult stil și mai multă exigență cu forma în care redă."

m-apucă aşa, o durere de cap şi zic: don't bother. never try. sugestia ta e bună, însă.

Bianca, privind primul paragraf: Afinitatea cred că e clară, Iar prietenia e acolo: ei se iubesc, se doresc, și se cunosc, deși o comunicare directă nu există, există una subterană, cu sensuri în spatele aparentelor banalități, într-un telefon târziu, într-un cd. Ei știu că odată atins idealul lor de iubire, ar ramâne fără culmi, în varf, dar într-un gol existențial : acum încotro? să ating un nou scop, ca apoi să pășesc într-un nou gol. Apoi, și dimensiunea materialului și prezentul îi împiedică. Astfel, stau încorsetați în propriile granițe impuse ca să se apere, atât de ce simt și crește nepermis în ei, cât și de acel punct al împlinirii. Pentru ei drumul e mai important decât succesul, pentru că drumul îi umple, le dă un sens; succesul îi aruncă în prăpastia unui nou orizont. Acum.. intelegi? Aceasta e mecanica personajelor mele. Poate e neclară, poate am scris stângaci, dar acesta era sensul. Prietenii perfecți: se cunosc, se acceptă, se respectă și respectă legătura dintre ei, de aceea organicul nu-și are locul, materialul îi sufocă, granițele, îi zdrobește realitatea, și fug; doar ca apoi să se regăsească, e un drum, un ciclu închis care dă sens unei vieți. Am explicat încă de la început "lipsa dorinței" pentru că voiam ca rațiunea lor de viață să se înțeleagă, să poată fi surprinsă tensiunea, și ca să am cu ce închide textul, pentru simetrie. Sugestia ta e bună, fiecare cititor are un unghi, nu vreau sa îl contrez, sau să îl resping, dar nu se potrivește ceea ce voiam eu să exprim. Într-adevăr, dacă elimin prima fraza, proza își schimbă fața, poate chiar și unele sensuri. Din punctul meu ar fi devenit inutil ambiguă. Îți mulțumesc din nou apreciei, și, zău, revino oricând ai o sugestie, chiar dacă nu ne înțelegem în unghiuri, stai, explică-mi, în final nu poate ieți decât bine. Și, evident că mă interesează să scriu cât mai bine! :)

Nu se văd pozele. În rest, remarc finalul pentru care am lăsat aceste câteva cuvinte, aici.

Virgil, mai bine recunoaște că ți s-a făcut dor de amandine și ecler... :)) merci fain de comm, îmi este foarte util, ai spus multe în puține cuvinte.

:)

Omul e melodia ţărînei. La ea cântă migălos, răbdător Dumnezeu. Aşa îl văd eu.

Te citesc.