sper sa te simti bine la noi. :)

mi-a placut finalul.

ma gandeam insa ca ai putea renunta la un "putea"...de pilda aici:
"până o lumină ar fisura cerul ca pe un ou"
si cred ca prima comparatie merge si fara adverb..."umerii ţi se înălţau zmeie", de pilda.

Emile, am citit controversa pe care textul tau a starnit-o pe agonia si m-a bufnit rasul-plansul. Cred ca te-au cam sifonat pe acolo alde mihai gruia and such, dar daca te amesteci in laturi te manaca porcii. Acum, textul mi se pare "average" la posibilitatile tale, insa imi place ca ai consemnat acel ceva teribil care s-a petrecut, in felul tau, iar asta este demn de o plecaciune. Iar cine se crede fara de pacat literar pe aici sa arunce primul piatra! Andu

Dacă ai putea renunța la acel "lângă ceruri" cred că ar fi și mai potrivit, pentru că într-adevăr de data aceasta accentul pe simplitatea gesturilor duse în alt registru sunt cheia frumuseții acestui text. (Cu expresia aceasta accentuezi prea mult o idee, de parcă ne-ai sublinia-o cu markerul roșu, și nu dă bine aici, ai deja aripi, ai deja versul următor care spune atât de mult). Parcă mi s-a părut mai potrivită încadrarea de aseară.

Şi mie mi-a păcut acest text. Achiesez la spusele Cristinei. Punctez.

bakemono_ella, eu nu compar "senin cu poezia fara rima". si nu contest ca "o poezie scrisa din inima"; majoritatea poeziilor scrise, asa cum spunea cineva de pe site, reprezinta "copiii" fiecaruia din noi. problema este sa scrii, sa te autoperfectionezi, sa nu postezi orice fel de poezie doar pentru ca ai scris-o. trebuie sa stii cind esti desueta sau nu, sa ai un simt moderat al autoaprecierii valorii tale. problema (intr-o comunitate literara, indiferent de gen, virtuala sau nu) este sa accepti opiniile tuturor, pentru ca e interesul tau de a afla efectul creatiilor tale. nimic nu se realizeaza usor in viata. nici macar o casa sau o poezie cu rima.

Poemul pare a fi metafora a ceva pe care încă nu pot numi cu exactitate. Câștigă starea de omniprezență în ciuda camuflajului poetic :) care, după părerea mea, este bine realizat.
Remarc idea din versurile:

„ai putea fi acolo,
scurmând pântecul orașului,
ascultând vaietul
uriașei orgi, prin care rătăcesc
perechile celor de sus.”

Mai ales „rătăcesc perechile celor de sus”.

Adina, îmi place acest mod de interacțiune poetică, când se expun puncte de vedere într-un mod elegant, rafinat, când preopinenții nu sunt animați decât de dorința de a-și formula convingerile estetice în conformitate cu propriul sistem de valori... Ceea ce se întâmplă în jurul acestui poem este un exemplu aș zice eu de modul în care ar trebui să se facă hermenutică sau să ajuți pe cineva să-și îmbunătățească creațiile, stilul. Mulțumesc și te aștept cu noi păreri ! Cu simpatie

sărăcire de impresie, dimineți fragmentate, timpul spart, prin care ai putea privi netezirile în alb ale cordului, aritmică pulsație. aș avea câteva elemente tehnice de remarcat, spre prelucrare: - o silabă-n lipsă - o silabă absentă - de renunțat la "la raport", curge mai bine "când timpul le cheamă/pentru o dare de seamă a răsăritului." - "își mută minutele cam un kilometru înapoi" - deplasează minutele cu fiecare kilometru în urmă (sau ceva asemănător, fiindcă e prozaic și forțat acel "își mută minutele cam cu un km înapoi") - jumătate plus una - merită prelucrat iar, fiindcă sună nonpoetic "jumătate plus una ventriculă" - "de pe jos" și "din moment ce" pot fi eliminate, pentru că sunt resturi lingvistice, merg utilizat în proză, în însemnare : "nici azi n-am să culeg livida rămășiță de zi clepsidrele inimii sunt mai sărace cu o impresie" E doar o șlefuire, spre a pune în valoare poesis-ul din versurile tale. Desigur, e alegerea ta să modifici sau nu.

sa te mai incant si pe tine, profetule ( textul de fata e printre primele mele texte, si tin minte ca atunci, in alta parte, apricierea ta a fost un imbold cu puterea unui feed-back cosmic, sa fi vazut cum mi-ai zapacit muzele)

Frumoasă această poveste autentică ce denotă un spirit viu, aşa cum ne-a obişnuit Vlad Turburea mereu cu textele sale. Atât poezia domniei sale, cât şi proza scurtă de factură alernativă (modernistă/contemplativă spre nostalgia, dulcea nostalgie a unui „ceva” drag ) sunt scrieri pe care le citeşti cu multă plăcere la acest autor şi nu te întrebi de ce o faci, ceea ce însemneză că scriitura ajunge direct unde trebuie, la sufletul cititorului. Desigur, aerul prozei lui Turburea nu este unul de „o nostalgie blegoasă”, aer de sat gen Creangă sau Sadoveanu. „Modernul” lucrează activ pe textele autorului. La un moment dat asistăm la demaraje poetice, artificii de calcul gen (+1)( -1) ca să nu cădem în desuet, aşa că, autorul ştie până unde să meargă cu povestea dar şi cu femeia - subiect dificil de abordat atât în literatură cât şi în viaţa noastră de toate zilele - cu Lina lui Mărin. Şi iată că nu ne dezminte imaginea introducerii ei în scenă: “după paşti Lina s-a dus pe vale.../ ajunsă în cimitir a luat trei cărămizi spoite cu var.../ că să vezi mă tată aşa că să vezi tată pe dincolo...”. Comicul nu este exagerat, este bine filtrat pe senzaţie, senzaţia cititorului, mai exact, să adune fiecare cât poate „să ducă în cârcă” cu el. Umorul rafinat nu e pentru toată lumea?! Nu ştim dar intuim. Femeia-Lina este „femeia tipar” a unui Mărin, dar nu miliardar, ci unul care, ca orice bărbat căsotorit cu o Lina, are pe lângă muierea lui dragă şi o Filofteia, că deh: “Filofteia haţ Mărin haţ tată haţ uite aşa na!”
Poeticul lui Vlad este cam aşa... cam ca la doctor... mergem să ne tratăm “de negură de la norii joşi”, iar de “genunchiul drept al Linei rămas gol din nebăgare de seamă lumina ca o candelă la capul lu’ Drie” numai de bine. Ca să nu mai vorbim de metafore macabre intenţionate cu scopul de a îmbunătăţii întregul epic, ne întoarcem şi noi, împreună cu Drie, personaj creionat din bucăţi de pământ, care “s-a întors pe partea ailaltă văzîndu-şi mai departe de moartea lui.”
Cine este de fapt Lina lu’ Mărin? Un personaj feminin, căruia îi place băutura, fie şi „verde de paris” sau “vitriol anglezesc” (de-ale carnavalului/I.L.Caragiale) cititorul gustă că e pe gratis.
Ca un “mare pişicher, parol” , Turburea „o trece prin toţi sfinţii” pe Lina bat-o vina şi cât de frumoasă este numai bărbaţii ştiu la un pahar: “bă da’ a dracu cu scalda şi născătoarea ei de muiere că frumoasă s-a făcut ziceau ăştia, bărbaţii la bufet” şi ce să mai spunem, că deja, dacă nu îl cunoaştem pe Simion, acest personaj omniprezent în scrierile turburiene, nu am făcut nici cât o ceapă degerată din ograda Linei – dacă o avea – personal ca cititor „am un junghi” pe autor, de ce insistă l-aş întreba şi râd, nu-i aşa, căci am schimbat puţin conduita comentariul meu care a vrut a se vrea academic (să mă scuze minţile luminate şi maeştrii acestui site, cu plecăciune), Vlad Turburea chiar scrie impecabil, comentatorul este foarte slab în schimb...
Finalul este tragic, de o fineţe miniaturală a comicului real cînd Lina se dezechilibrează psihic, cedează de la ţuica de prună şi se aruncă cu toată sinceritatea „în perne”: „Lina căzuse în pat cu nasul în perne, moartă de beată dar şi moartă de-a binelea acum”.
Apoi doar fundalul sonor pe care l-aş asocia cu imaginea de final din romanul H. P. Bengescu (“concert din muzică” de Bach), respectiv moartea Siei, concertul care s-a ţinut până la urmă într-un cadru de funeralii: “la cap îi cînta picup-ul – dar un hoţ de vînător/ rupse trei fire de păr /şi făcu d’un lăţişor/mă luă laţul de picior/de picior şi după cap/şi nu pot ca să mai scap...”

Este un gen de scriere pe care o pot încadra cu multă sinceritate şi absolut subiectivism printre preferatele mele alături de celelalte proze ale lui Vlad Turburea.

Sper să nu fi exagerat cu sinceritatea. Să mă scuze autorul.
Vlad Turburea, felicitări!

Virgil are dreptate in ceeace ma priveste, deci Ecaterina, imi cer scuze ca sunt un badaran batran. Si cand o sa vad ca n-o mai pupi pe Ela de jur-imprejur pe agonia doar de dragul epoletilor ei de matroana cu poze si motto-uri diverse in pagina de autor o sa-mi cer scuze o data si inca o data si inca o data. Pana la urma trebuie sa acceptam o anumita conditionare, cam la asta s-ar rezuma "disputa" noastra copile. Si scuze de off-topic in subsolul acestui text, unul dintre cele rafinate. Andu

mi-a plăcut, e un text mai feminin decât m-aş fi aşteptat să citesc pe la tine. Aşadar, un condei surprinzător. Mai citim. :)

Nicholas, mulțumesc, pentru obsevații și aprecieri! Îți respect atitudinea creștinească. Poemul nu este unul blasfemic(cel puțin nu în intenția mea) ci unul despre îngheț, Esenin, tristețe, încercarea de regăsire în preajma colindului. Cu amiciție, Ioan

Inceputul m-a dus spre Ibsen si Nora lui. "Cum pot păpușile să vorbească Să înghită întunericul de pe tâmple Să râdă cu gura până la urechi De glumele noastre idioate Cum pot aduna lumina De pe marginea Unui amurg cenușiu" plin de forta. apoi contrastul aparentei lor fragile, balansandu-se cumva pe muchia dintre sinceritate si regie: "Imi plac păpușile când cer de mâncare Cu glasuri subțiri De zăpadă Liliac mov și ceai aburind" poate de aceea "surubelnita de jucarie"? :) "Păpușile plâng Lacrimile lor merg la pediatrie Perfuzii pentru copiii săraci" Aici papusile tale se metamorfozeaza iarasi, in lumina unei pseudocaritati... Mi-a placut, tocmai prin multiplele usi pe care le deschizi spre interpretare. Adriana