am să fac ceva puțin mai neobișnuit și am să îmi exprim satisfacția față de comentariul lui Călin Sămărghițan. Știu că nu mulți au timpul sau abilitatea să facă ce a făcut el aici dar mă bucur să văd că el a făcut-o. Cred că autorii și site-ul ar avea de cîștigat din mai multe comentarii-analiză de acest fel. Așa da!

care este problema nicodem? te oftici că nu comentează nimeni sub maculatura pe care o publici tu? probabil ar trebui să îţi dea de gîndit. nu neaparat să te oftici.

Raspund si eu: am comentat fara a citi comentariile anterioare. Ceea ce fac in 90 % din cazuri, dar indeosebi cind imi place un text, ca sa nu ma impregnez de impresiile comentatorilor anteriori. Nu voi face efort sa fiu mai buna, voi fi ceea ce sunt. Si atunci cind voi simti, voi comenta. :) Si voi reveni, fiindca stii ca imi place stilul tau poetic. Da, e nevoie uneori de curaj sa spun asta atit de direct.

Meditez sau bat câmpii? A filosofa nu însemnează să bat câmpii. Se demonstrează matematic. Filosofia este matematică.

Am citit cu interes acest material şi, ca simplu om, m-am întrebat dacă nu toate aceste căutări ale fiinţei noastre sunt mai realizabile în contextul în care fiecare îşi propune să ajungă cu el însuşi într-un anumit punct, până unde poate mai exact, până unde voinţa lui se contopeşte cumva cu dorinţa. Deşi interpretarea lor este diferită, putem să susţinem realizarea definiţiilor (care, iarăşi, sunt proprii individului – prin urmare nu vom şti niciodată concret despre natura faptelor noastre, despre ce a spus un Hobbes sau ce a spus un Locke sau un Berkeley putem şti dar e de preferat să rămânem omul obiectiv atât cât ne permite natura umană) situîndu-le pe acelaşi taler, oare nu există o contradicţie între cei doi termeni? Este de ajunsă voinţa ca să-ţi doreşti să atingi un prag de exemplu, de orice natură ar fi el? Adică dacă eu îmi doresc să contruiesc o navă spaţială, repet, îmi doresc acest lucru cu ardoare, înseamnă că şi pot? Atunci putem spune că voinţa este supusă putinţei. Trebuie să-mi pun întrebarea dacă şi pot pentru că de dorit, o putem dori. Dorinţa este o senzaţie pe când atunci când spun „eu pot” trebuie să o fac concret, să o dovedesc. Căutatea înseamnă libertate în gândire, libertate în viaţa naturală, lipsă de constrângere, un fenomen lăsat slobod, ceva care să nu împiedice un altceva ca să mă facă pe mine omul să îmi doresc căutarea, să lupt pentru căutarea asta, să devin mai bună cu mine însămi, prin dorinţă, voinţă, asumare, prin căutarea de adevăr cât mai aproape de sensul lui, evident, inexact, să pot să-mi dovedesc morala ca datorie pentru faptul că vieţuiesc un spaţiu cu timp .
Şi dacă empirismul este exact ce este, adică un susţinător al naturii, însemnează că trăim o realitate sub toate formele ei existenţiale. Şi dacă absurdul ne face să fim realişti, pornind de la axiome, de ce să nu învârtim câte o rotiţă, cum spunea şi Petre Ţuţea, unul dintre cei mai mari gânditori ai noştri şi poate mai mult de atât, omul ca fiinţă supremă, şi să vedem dacă şi „putem”.

Cu scuzele de rigoare adresate lui Manolescu Gorun, mărturisesc: atât am simţit că pot renunţa, timp de 40 de minute, la timpul destinat altui lucru. Şi cum vorba "nu am timp" să fac ceva mi se pare destul de orgolioasă, am preferat mereu să îmi găsesc timp, să-mi fac timp pentru că ţine de puterea mea ca rege. Şi cum un mare empirist spunea că pacea nu poate fi instaurată decât dacă fiecare renunţă la propriile interese, Manolescu Gorun, nu am niciun interes să vă mint dar nu promit că nu voi participa într-un viitor într-o luptă cu domnia voastră, eseistul.

cu drag,
silvia

Iarasi sunt in coada de peste. Din comentariul dumneavoastra trebuie sa inteleg ca Devorah nu este poezie ? ci reportaj... ?

poezia e altceva?

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

am văzut ieri pe un canal de televiziune francez reluarea integrală a concertului « The Three Tenors» realizat împreună cu tenorii Placido Domingo și José Carreras de la Termele Caracalla din Roma din 1990. Poate că abia ieri am realizat cu adevărat forța expresivă muzicală a lui Luciano Pavarotti comparându-l (cu alte gânduri, cu alți ani, cu alți ochi) cu ceilalți doi mari tenori. Nu contest valoarea lor, departe de mine acest gând, dar sincer, Luciano Pavarotti îi depășea cu mult prin talent. Și am fost cu atât mai emoționată cu cât la începutul verii am fost și eu chiar acolo, la Roma, la Termele Caracalla și unde am încercat să îmi amintesc, nu știu de ce, poate impresionată de monumentalitatea acestor construcții în ruine, încă magnifice, de acest concert cu adevărat de excepție. Nu cred că era tehnic, i s-a reproșat că nu știa să citească de multe ori partiturile, să urmărească orchestra etc. Cartea impresarului său Herbert Breslin "Le roi et moi" apărută după separarea acestora din 2002, îl prezintă în termeni aproape violenți și deloc amicali, nefiind deloc în favoarea lui Luciano Pavarotti. Ceea ce de altfel, m-a convins, este/era forța talentului său nativ. Luciano Pavarotti provenea dintr-o familie extrem de modestă, tatăl său nu era decât un simplu brutar, ceea ce nu l-a împiedicat să-și clădească singur nu numai propria statuie ci și soclul său binemeritat.

nu stiu originalul dar nu ar fi mers mai bine ”the sea chimes in me”?

ideea merită reținută iar poemul merită rescris renunțînd la balast

Nu pot să trec pe aici fără să las un semn. Un poem foarte bun, sunt unele versuri deosebite, de aceea o să îl citesc din nou cu plăcere "până când ştiu că se vor dezlega lanţurile/şi nimic nu va opri câinii să mă târască prin praf"...

la?..

Dear Mr Picky,

F l-am lasat in caz ca francezii mi-ar declara razboi (nu ca l-ar si cistiga!) iar I-ul din principiu..

so, thank you!:p

Corina

Ceea ce nu se potriveste este tendinta din titlu si subtitlu, de a face bascalie, dar nu e cazul, pentru ca asta e realitatea in care traim si alta nu avem. La subtitlu poti renunta, la titlu - cauta sa-l schimbi. In rest, mi-a placut, e reusit si are de toate. Ca un film romanesc, dar nu cu Sergiu Nicolaescu. :)

si poemul. si comentariile. sunt foarte surprins (placut) de ceea ce se poate "naste" in urma unei astfel de "consfatuiri". dar, sincer, raman perfect ancorat in... portul initial.

Aranca multumesc de corectie. Scriu, intr-o pauza de 10 minute la servici . Suna telefoanele, ecranele colorate imi distrag atentia, radioul murmura Miles Davis sau Tom Waits. Dincolo de gardul de sarma ghimpata zaresc niste camile rumegand scaietii zilei. Ziarul imi aduce aminte ca s-a mai terminat un razboi. Gladis secretara intreaba daca vreau cafea . In mana stanga are un fax de SOS si la gat si-a legat un fular albastru. Viata e un blend zic eu, la fel si poezia care ma ajuta sa traversez stupidul zilelor.

Frumoasă prezentarea volumului, felicitări! Dar nici un cuvânt despre sponsori? Sau este vorba tot de un efort financiar personal? Dacă nu, mi-ar fi de mare folos o menționare... Pentru că eu mă străduiesc de vreo doi ani, dar nu am găsit deschidere... Am câțiva copii excepțional de talentați (nu-s ai mei dar eu așa îi văd) care scriu haiku-uri ca o respirație însoțite de desene și mă chinui să găsesc un sponsor pentru apariția într-un volum.
Scuze de intervenția un pic exagerată, dar sunt sigur că și autoarea este în căutarea talentului autentic.
A