toamna o stoarce din mers
ca pe un strugure
pumnul
sub tâmple-i albesc întâmplări
un osuar
unde numai umbra coboară
să aprindă o candelă

în locul inimii duce
un ochi larg deschis
el nu ştie să plângă
nu ştie
el e fântâna unde cel trudnic
îşi umple carafa de drum
ciobul în care-şi zăreşte
oboseala iubirii furişe

ţi-a putrezit glasul pierduto
a lăstărit lutul de când te aşteaptă
iar tu
te opreşti de-o mirare în poarta luminii
îţi faci cruce cu toamna
şi tremuri.