De când îmi ştiu menirea, în nesfârşita lume
Pe care-n mine-o cuget, ca Demiurg exist
Şi Dragostea există şi Sufletu-mi ca fum e,
Doar tu nu eşti şi Dorul de tine arde Trist.
Tu eşti în locu-n care există doar Instincte
Şi sânge şi Organe şi Mori definitiv,
În care ai miliarde de neuroni nu Minte,
Iar eu în lumea asta nu-s Trist ci Depresiv.
Aş renunţa la toate: la Vise, la Scânteie;
M-as prăbuşi – Luceafăr – ca să te am deplin
În carne, însă astfel nu te-aş iubi, femeie,
Iar tu-ai fugi Atrasă de-un tânăr Cătălin.
Rămân stăpân pe haos şi-un ochi urcat pe cer
Ca să te-Ador, Iubito, ci nu ca să te cer!