Tu taci. Nu spui nimic.

Doar cu tăcerea mângâi
spinii de revoltă, sângerând ușor.

Te caută departe, răscolesc abisuri,
halucinant aruncă mreje,
tăind catarge, bântuie-n derivă.

Nu știu că pretutindeni ești aici
mai intim decât sâmburele-n fruct,
când cu berbeci de gând lovesc
ritmat în poarta cerului...

Tu taci, ca nu cumva descoperindu-și
preatimpuriu, ascunsul gând,
spre sine să-și întoarcă, palizi,
caninul morții, negru-sclipitor.

Căci cu o mână te imploră,
cu alta-nfrigurați ridică un zid despărțitor.

Tu însă-i înfășori cu scutecul tăcerii,
cu infinită grijă potolind delirul,
ca-ntr-un târziu s-aprinzi din cremeni
de versuri, flacăra-Ți, zefirul...