Nu ştiu cum au sărbătorit alţii halloween-ul, dar eu când m-am gândit că mă aşteaptă una bucată început de concediu, 120 de km, juma’ de drum, de veche autostradă ceauşistă cu 139 la oră, ceea ce a şi redus substanţial distanţa Sibiu-Bucureşti la 3 ore şi-un sfert, plus pleaşca de două bucăţi cenaclu literar în două zile, plus mult plănuita şi necesara vizită la „Decathlon” după foaia de sol pentru cort, Statul meu Major la expoziţiile canine, mi-am zis: no fain, hai!

Despre foaia de cort bănuiesc că nu vă interesează, autostrada o ştiţi, iar de concediul meu vi se fâlfâie, aşa că am să vă spun doar despre alea două cenacluri: Atelierelaţionalelui Ţupa şi „Pariul pe prietenie” al „Bocancului literar”.

Sâmbătă 30 octombrie intru în cafeneaua Dalles unde Răzvan Ţupa îşi potrivea încă laptopul pentru ce avea să vină. Ştiţi cum e? Vii de pe bulevard după ce abia găseşti parcare, chiar dacă-i sâmbătă, - eu, ardelean get-beget rătăcit în capitală, convins că una-două îmi iau una după ceafă, eram ca în blocstarturi - şi intri brusc într-o altă dimensiune acolo la Dalles: oameni care vorbesc în şoaptă, miroase a tipografie proaspăt ciufulită, dar nu te opreşti aici. Treci printr-o sală rece, probabil de la curenţii sub-oceanografici, urci nişte scări, se face cald brusc, dai de-o cafenea şi pe stânga, după uşile glisante, e Ţupa.

Na! Te-aşezi la o masă şi primeşti (nu una după ceafă, ci) un caiet interesant pe care începi imediat să-l învârţi, numai cine l-a văzut ştie de ce, dar numai după ce ai ferit frumuşel ceştile de cafea. Atelierele astea sunt o invenţiune a organizatorului, care pe harta literară a Românicii de azi e un tărâm nou, unde e foarte probabil să dai de petrol. Ele pot să înceapă de pe un acoperiş, pot fi ascunse pe o bucată de ziar, ori într-un şotron, chiar în părul prins în coadă, ori cine mai ştie? Relaţionarea de sâmbătă a fost înspre o interesantă imagologie la care au contribuit doamnele Floarea Ţuţuianu şi Raluca Dună.

Deosebit de agreabila prezenţă a poetei Floarea Ţuţuianu a fost bine pusă în valoare. Răzvan Ţupa ştie să pună exact întrebările care să-l dezvăluie pe autor, suficient cât să-ncepi a-i pătrunde universul poetic, dar nici prea mult, încât acesta să se simtă mult prea expus. Cred că aici e punctul lui forte şi faptul că invitaţii s-au simţit în largul lor, sau cel puţin aceasta a fost impresia. Ţinuta dialogului a păstrat tot timpul cote înalte, a abordat corolare severe, fără să pară câtuşi de puţin forţate. Tema serii a fost „imaginea autorului”, motiv pe marginea căruia s-a valsat atât poetic, speculativ, pe alocuri aproape mistic din partea poetei, exemplificat din plin de o poezie filigranată care, mai ales cea din ultimele lecturi, mi-a părut de curând citită, dar nu-mi mai amintesc unde şi acum mă grăbesc prea mult să termin cronicuţa, ca să mai caut.

Excursul criticului Raluca Dună a venit în completare şi a purtat auditoriul prin antichitate şi Evul mediu, în jurul reprezentării muzei, apoi a îngerului inspirator, provocând istoria artei să răspundă la delicata cazuistică a autoportretelor marilor pictori. Acum, că au „trecut” pe-acolo şi craniul lui Holbein, autoportretele lui Durer ori practica picturii concave, sau chiar chipul ascuns al femeii din islam, abia amintim, căci au fost doar amănuntele unei seri bine ticluite şi care a ştiut să reţină atenţia unui auditoriu care merită să fie mult mai bine reprezentat. Filmul despre Emily Dickinson, în opinia mea, a durat puţin cam mult, dar asta nu e decât o părere de ardelean rătăcit, a cărui salukiţă aştepta stresată în maşină o altă poezie, a canapelelor stil, a pereţilor încărcaţi de portrete (iată, tot chipuri) aparţinând unui alt secol, dintr-o frumoasă casă boierească în care am cinat.
*
În ceea ce priveşte „Pariul pe prietenie” al „Bocancului literar”, ţin neapărat să vă avertizez că este unul câştigat pe deplin, deci nu pariaţi împotrivă că n-aveţi şanse! Dar să vedem: Duminică seară, direcţia a fost centrul istoric. Era şi târg, cânta un englez în faţă la BNR de ziceai că-i Damien Rice, terasele îşi scriau poate ultimele rânduri ale unei toamne boeme, dar, laolaltă cu faţadele proaspăt renovate, centrul Bucureştiului, în acea parte a Gabroveniului, e o ruină şi am aflat că e aşa de mult timp, e cam beznă şi te latră rău câinii dacă treci pe-acolo cu-n străin din specia lor. Dacă vii prima oară şi cauţi Mojo, trebuie să caşti bine ochii şi n-am fost singurul care a trebuit să facă asta. Te tooot învârţi şi trebuie să fii atent şi la gurile de canal descoperite. Îl găseşti până la urmă, intri şi te dumireşti repede c-ai nimerit. Nu vă grăbiţi să vă găsiţi un loc, că dacă sunteţi nefumători veţi renunţa rapid la locuri, fie ele oricât de bune.

Ambianţa se distinge din primele momente ca fiind una pe măsura titulaturii seratei. Naturaleţii şi amabilităţii gazdelor nu poţi să le rezişti, Emilia Dănescu, Sorin Teodoriu, Ştefan Ciobanu, Tatiana Ojog şi Ştefan Tivodar (se prea poate să fi omis pe cineva, dar aceasta doar din necunoaşterea întregii „familii”) au creat un soi de societate care a învăţat să facă din literatură şi muzică o profesiune de credinţă. Serata literar-muzicală a „Bocancului literar” este de invidiat atât ca şi comunitate, dar şi ca manifest cultural.

Ambianţa de care spun, e dată în primul rând de muzică. Muzica live de acolo, cel puţin în ziua cu pricina, a fost nu de o calitate foarte bună, ci excepţională, de un înalt profesionalism. Am văzut şi concerte cu pretenţii, dar care nu s-au ridicat la nivelul „Pariului” şi când spun asta mă gândesc în primul rând la trăirea artistică, o trăire căreia i te trezeşti că-i eşti martor şi care e imposibil să nu te molipsească. Ar fi o nedreptate să nu-i amintesc: Proiectul Tivodar, Jul Baldovin, Cantos şi Fox Studis.

Bineînţeles că se începe cu poezie şi se revine la ea cu fiecare pauză. De remarcat este că s-a citit şi Minulescu şi Nichita Stănescu şi poate încă vreo câteva nume mai mult sau mai puţin clasice, care s-au încadrat foarte bine în atmosferă. Poezia invitaţilor a fost doar la sfârşit şi te face bine de tot nerăbdător, mai ales dacă eşti şofer şi n-ai cum să ţii pasul întru aşteptare. Prezentaţi de către Clara Mărgineanu (poate o favoare pe care şi-ar dori-o orice poet) au citit Rodica Ion o poezie aforistică, a imaginii fulgurant trasate şi Stoian G. Bogdan în stil propriu, plus o creaţie de moment destul de gustată, mai ales de către cea căreia i-a fost dedicată, chelneriţa în tricou verde şi cu cercei de zaruri verzi, care erau mereu pe cifra cinci. Cinci la zaruri, dar 10, ce faţă de zar o mai fi şi asta?, la prietenie. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Mergeţi şi vedeţi! Mai ales dacă nu trebuie să faceţi 270 de km pentru asta.