era o prăjină de femeie
o zi întreagă n-o vedeai pe bătătură
ducea vaca la păscut între dafini
avea un fluier de cânta morţilor din cimitir
nişte hore de vânt înnebuneau grâul
nici ea nu mai părea întreagă inima i-o lua razna
ca vastica nu mai iubea nici soarele nămiezii
sătenii se uitau chiorâş nu-i păsa
agale cobora spre asfinţit ca o umbră târâş pe nisip
mulgea vaca dădea lapte copiilor de pe uliţă
o aşteptau flămânzi la poartă
turuia un fel de poveşti nemaiauzite
până când luna i se făcea colac în sân
pe paiele din pătul liniştea înghiţea
şerpeşte visele ei ţărăneşti
ţesute cu urzeala unui timp ingenuu

vastica era mută la firul verde
nu mai împletea nimeni ca ea
coroniţe pentru fete din flori fără de moarte şi iarba
norocului le vindea pentru un pumn de mălai
dat pe din două cu păsări trimise de
Dumnezeu să-i ţie de urât
parcă îi întorcea spatele când plecau ele
se temea de vreun flăcău nebun
ca de ziua de mâine

vastico ce muiere mândră eşti îi şoptea
mâncând-o din priviri nebunul
îi punea în braţe buchete sălbatice de pe când iubitul
i s-a dus viaţa şi-a văzut de drum în pustiul inimii
nu are lacrimi de la heleşteu îşi spală ochii de amar

ca ea nu ştie nimeni să bocească
la orice pomană primeşte un codru de pâine
câinii satului se ţin după ea până la bordei
le-aruncă ultima bucătură
să nu o vadă lumea

s-aşază pe paie şi aşteaptă lămâia de lună
să i se strecoare în sân