Singur

imaginea utilizatorului Călin Sămărghiţan
Călin Sămărghiţan -

Ar fi putut să se dezlănțuiască de stele;
dar așa cum stătea,
cu șiragul în jurul gâtului,
privea spre lume
ca
spre o fântână
mult prea adâncă
și prea neagră.

Aș putea să ies la lumină!
striga apa,
striga apa
către setea lui
neîmblânzită.

Poezie: 
poezie generală

Comentarii

Aranca -

un om singur se inchide in singuratate ca intr-o fintina si ramine acolo refuzind lumina... un om singur e cel ce isi pierde credinta. un poem deosebit.

cami -

lumina despre care vorbești în a doua strofă tot va răzbi vreodată în fântâna "prea neagră" și atunci strălucirea ei, peste puritatea apei, va potoli "setea neîmblânzită". adînc...

anna -

imi place enorm genul asta ofrevarie ... singuratatea e temnita noastra zilnica, fantana mult prea adanca pentru a ne potoli setea de vazduh... cred ca evadarea din singuratate se face, crescand in palme cuiburi de vrabii... e o reteta proprie, dar s-ar putea sa mearga:)

Călin Sămărghiţan -

Mulțumesc de cuvinte. Văd că ieșirea la lumina tentează pe toată lumea. Apa fântânii, vrăbiile cuibului din mână ... câte rețete!