E anotimpu-n care, prin frunzișul
Rărit și galben - coruri în ruine -,
Înfrigurată-și caută-ascunzișul
Și cântă dulce pasărea din mine.
La orizont lumina se destramă,
Căci soarele sărută occidentul;
Se-ntunecă în mine; morții vamă
Îi datorez: trecutul și prezentul.
Mai pâlpâie în mine o văpaie
Din anii tinereții-n pat de zgură,
În așteptarea morții; viața mea e
Topită-acum de propria-i căldură.
Înțelegând, iubirea-ți e mai verde;
Iubește-o-acum căci mâine o vei pierde.

Sonet LXXIII de William Shakespeare

That time of year thou mayst in me behold
When yellow leaves, or none, or few, do hang
Upon those boughs which shake against the cold,
Bare ruin'd choirs, where late the sweet birds sang.
In me thou seest the twilight of such day
As after sunset fadeth in the west,
Which by and by black night doth take away,
Death's second self, that seals up all in rest.
In me thou see'st the glowing of such fire
That on the ashes of his youth doth lie,
As the death-bed whereon it must expire
Consumed with that which it was nourish'd by.
This thou perceivest, which makes thy love more strong,
To love that well which thou must leave ere long.