De când mi-am afişat adresa pe diverse site-uri sau pe facebook, unde mi-am creat, ca tot omul care vrea să existe, un cont, primesc zilnic câteva zeci de e-mailuri în care sunt invitat să ascult, să vizionez sau să citesc tot felul de kestii. Bunăoară, de vreo două zile, am fost supus unui adevărat bombardament de către o doamnă de prin Moldova, care-mi trimite (dar, evident, nu doar mie) poeziile ei în versiune franco-română. * Tot prin e-mail primesc reviste literare, în format pdf. Unele sunt de tot râsu-plânsul: veleitarismul şi chiar prostia strigă-n ele din toate cotloanele, de te şi sperii, ca de bufniţele sau de liliecii plutind noaptea printre ruinurile Târgoviştei.
1.Ce înseamnă arta pentru dumneavoastră?
Nu pot decât să mă gândesc la spusele lui Al. Paleologu, din Spiritul şi litera : Câtă literatură atâta viaţă. (Nu invers), asta având în vedere preocuparea mea, din păcate deloc gregară. Dar lărgind semnificaţia a ceea ce simt pentru artă, pot spune că ea este ceva ce poate fi perceput ca o urmă a divinităţii în om. De ce spun asta? Pentru că rareori există oameni care o iubesc (mă refer la ea) şi să nu fie încântaţi. Pentru mine arta seamănă cu Dumnezeu. 2. Unii spun ca orice face un artist, se numeşte artă. Ce ne poţi spune legat de această afirmaţie?
Sînt patriot? Nu știu. Iubesc România? Da. O urăsc? Da. Îmi pasă de ea? Uneori. Mă doare pentru ea? Totdeauna. Visez în românește? Nu visez. Vorbesc românește? Cred că da. Disprețuiesc pe români? Da. E o generalizare? Da. E corectă? Nu. Chiar disprețuiesc pe toți românii? Nu. Mi-e dor de România? Uneori. Mă afectează România? Nu. Aș vrea să mă întorc în România? De ce? Fac ceva pentru România? Da. Se merită? Nu știu. Ce înseamnă a fi român? Nu mai știu. Sînt mîndru că sînt român? Nu știu. Mă doare România? Da. Are sens ce scriu aici? Nu știu. Ce înseamnă istoria României pentru mine? O enigmă. Ce cred despre România? Că există. Ce cred despre viitorul României? Nu cred nimic. E frumoasă România? Nu e femeie. Îmi pare rău că am plecat din România? Nu. Îmi pare bine? Da.
Discuţia pe care am început-o cu Marga a plecat de la un punct de vedere oarecum îngust şi, mai mult sau mai puţin, personal. Simt nevoia să lărgesc contextul. Pentru aceasta îmi permit să reproduc un text al lui Daniel Sur. El a apărut, fiind promovat de mine, în NOEMA vol. IV, nr. 1, 2005, pp.171 – 178 ( a se vedea www.noema.crifst.ro) , în cadrul rubricii „Altă generaţie”. (Îmi cer scuze pentru semnele aiurea care apar chiar pe prima pagină; ele se datorează unor incidente de pe serverul site-ului şi vor fi remediate curând, odată cu apariţia volumului X, 2011, care deja a ieşit de sub tipar). Textul respectiv a fost preluat din revista online Egophobia, cu acordul redacţiei şi al autorului.
Inițial cînd am oferit penița de aur era noapte la mine. Noapte tîrziu. Și nu prea mai eram în stare de explicații. Mai ales cînd era vorba de un poet precum Emilian Pal. Dar, poate am greșit. În orice caz, acesta este unul din acele texte pentru care îmi pare rău că nu pot oferi două penițe sau o peniță de platină. Pentru că merită. Și nimeni nu cred că mă poate acuza de favoritisme sau prietenie cu privire la Emilian. A fost o vreme cînd am fost prieteni dar vremea aceea a trecut. A făcut și a spus mult prea multe lucruri neprietenoase cu privire la mine.
Comentarii aleatorii