s-ar putea să fie o eroare
modul în care ne lingem rănile
ca niște cîini albaștri închiși într-o curte strîmtă
cu ziduri albe și netede
înalte pînă la cer
atunci de unde obstinația cu care mușcăm
din nou
din același loc din aceași rană
într-o izbucnire vrednică de un tablou
păcat că nu stăm nemișcați
ar fi liniște
s-ar auzi cîntecul legănat al preoților
căutîndu-și un rost etern
în pauzele noastre de respirație
și poate fîșîitul benzii de magnetofon
iar sîngele s-ar prelinge încet
nespus de frumos
ca în picturile japoneze
pînă cînd frica de a fi murit
ne-ar face să inventăm scenarii
în cea mai credibilă pledoarie pentru nemurire