ceea ce ne apropie de un poet cand ii citim versurile, e culoarea cuvintelor lui. spun eu „culoare” pentru ca mi se pare mai sugestiv , ea putand armoniza mai bine legaturile de atingere cu sufletul. caci un cuvant chiar bine scris poate sa nu iti atinga sufletul si atunci dintr-o loialitate obligatorie fata de arta, poti recunoaste calitatea lui, fara insa a trezi in tine aceea adiere... eu mi-amintesc inca de cand te-am citit prima data, era... dar nu are importanta asta, ca am rezonat atat de usor la cuvintele tale, era ca o completare a ceea ce eu as fi vrut sa spun si bineinteles nu reuseam. am simtit nevoia sa spun asta... si acum fara nici o pretentie de critica, doar din punctul de vedere a cuiva ce stie simti mai bine decat scrie, incerc sa spun... cuvintele padurii, inaltate deasupra timpului care face legea, au duiosia unei iubite parasite, e un protest si o acceptare deopotriva, caci cel ce moare odata cu frunzele, poate renaste odata cu mugurii, cel ce dezgroapa singuratatea dintre coaste si o aseaza intre frunzele moarte, poate sapa singur albia destinului... imi place „inima ta dreapta”, cea care creste invizibil mai mare decat trupul... ceea ce ne apropie de oameni in general, poate fi uneori umbra cuvantului nerostit, care pluteste bland deasupra, atat de aproape, ca se face sarbatoare prin noi. scuze pentru „Calian” din raspunsul din pagina mea, chiar imi placea imainte de a cunoaste semnificatia reala a lui „Cailean”.