RE

Elementul central în enunțul dat de subtitlu este acest buclucaș, platonician, prefix: RE. El presupune pre-existența valorii, mai precis o precedentă întâlnire, o ființare anterioară în care eram vecini de apartament, o anamnesis și – îndeosebi – o imuabilitate a valorii, în așa fel încât să-i putem spune tandru: „vai, dragă, dar nu te-ai schimbat deloc de când nu ne-am mai văzut!”. Acest sentiment al unui déja vu inevitabil dă valorii un ce iremediabil desuet.

Valoarea pare a umbla pe drum – sugerează acest prefix – precum Dumnezeu cu Sfântul Petru în basmele românești, în straie umile și greu este să-i recunoști sub acest deghizament puterea. Iar chenoza valorii presupune și o inițiere, cel care o recunoaște și se va bucura finalmente de darurile ei este un ales. „Luminate crăișor, miluiește baba cu ceva!” zice Sfânta Duminică în basm și numai cu atenția concentrată, generozitatea și deschiderea fiului de crai ea își va arăta adevăratul chip. Trebuie „să miluiești” cel mai neașteptate și uneori umile arătări pentru ca valoarea să ți se dezvăluie.

Dar cine trebuie să recunoască valoarea? Există o castă specializată, un fel de trupe de desant care văd pentru prima oară configurația frontului inamic. Își spun critici. Ei au, de multe ori, specializarea, instrumentarul necesar, perspectiva suficient de cuprinzătoare (în timp și spațiu) pentru a da un diagnostic presupus corect. Dar fiecare dintre noi știe o întreagă antologie de cazuri în care iluștri critici s-au înșelat profund. Capodopere atestare de timp (singura apreciere infailibilă, se spune, eu am dubii) fost-au, la vremea lor dezaprobate de critici cărora nu cultura sau priceperea li se puteau reproșa, nici măcar buna intenție. Ceea ce ne duce la un salutar scepticism. Această castă explicativă este – totuși – necesară precum un ghid în pustie. Ea știe să pipăie valoarea și să strige sus și tare că este. Și când nu știe, se pricepe să mimeze atât de bine, încât îi păcălește pe toți cu tonu-i doct. Dar, dincolo de acest cerc închis, există marea validare colectivă, hoarda hulită sau adulată. Ea cum recunoaște valoarea? Mecanismul e complicat și nimeni nu l-a putut pătrunde în toate arcanele lui. Ba, constatăm stupefiați (vezi mai jos) că ea impune valoarea. Nu este valoroasă o anume operă în sine, ci cea care a fost recunoscută prin scrutinul implicit al valorii de pieță. Mahler și maneaua. Știința secretă a lui da Vinci contra Codul lui da Vinci.

„Veți auzi cu urechile voastre și nu veți înțelege; veți privi cu ochii voștri, și nu veți vedea” (Marcu 13-14) „Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și, uitându-vă, vă veți uita, dar nu veți vedea. Că s-a învârtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec” (Isaia 6, 9-10) Avem în aceste texte canonice întreaga dialectică a (ne)recunoașterii valorii datorită lemnificării organului receptor „inima” cu care trebuia „să înțeleagă”. Valoarea pare doar în aceste cazuri evidentă, ea este doar coajă, superficie, pentru că nu duce la vindecare. Catharsisul aristotelician e treabă grea, cu care arta contemporană nu-și mai bate capul de mult.

Fericite vremuri (de aceea, poate, li se zice clasice) când opera se construia după rețetare indiscutabile, valoarea era doar o chestiune de adecvare. Mai târziu (și procesul este convergent cu separarea valorilor ce până atunci trăiau într-un paradisiac sincretism) mitologia creației a recunoscut ca zeu suprem Inovația. Și, brusc, a devenit aproape imposibil să mai recunoști pur și simplu valoarea, (și mă refer acum la cea estetică) pentru că fiecare operă ambiționa să ofere simultan și grila de lectură, alături de subiectul propriu-zis. Valoarea nu mai putea fi re-cunoscută, ci, în cel mai bun caz, cunoscută, pentru că era unică, specifică doar acelui text. Or, grilele sunt literalmente incomensurabile în sens matematic. De aceea recunoașterea (folosesc acum cuvântul în sens de impunere) valorii e acum proces de marketing, manipulare sociologică, oportunism ideologic… și mai știu câți alți factori intervin la un moment dat. Valoarea în sine a rămas un biet subiect de meditații pentru câțiva filosofi.

Mitologia „valorii imuabile” a prestigiului inoxidabil al Operei-care-se- impune-de-la-sine este tot ce poate fi mai departe de arta contemporană. Care iubește doar șocul și imediat perisabilul. Se vorbește mult despre o confuzie a valorilor. De fapt, nu de confuzie este vorba ci despre „democratizarea” lor. Or, „democratizarea valorilor” este un oximoron de toată frumusețea. Valoare înseamnă ierarhie, scară ascendentă, verticală. Democrația este strict orizontală. Criticii de care vorbeam folosesc, mai bine sau mai rău, criterii, adică fac discriminări. De aceea orice act de valorizare presupune o dificilă opțiune, se opune fundamental nivelării zis democratice. Când totul are valoare, de fapt nimic nu mai are valoare. În vremurile clasice opera se arăta cu toată ceremonia, se proclama ca atare și era de aceea recunoscută. Acum, opera se ascunde și cere să fie descoperită într-o populistă flatare a inteligenței receptorului. Obligat să confunde efortul aprehendării estetice cu această încordare rebusistică a minții. Pe de o parte, deci, opera se pierde în peisaj prin nivelare, pe de altă parte se ascunde prin însăși filosofia ei de existență.

De fapt, fenomenul nu privește, cum pare la prima vedere, în primul rând valoarea estetică. El este doar o parte a unei generalizate desacralizări. O devalorizare a umanului exprimată printr-o dezumanizare a artei, cum s-a spus, și ca atare o trimitere a artei în derizoriu.

În sfârșit, ce justificare să găsim acestui efort de re-cunoaștere a valorii? Omenirea pare a avea treburi mult mai importante. Universurile ficțional-compensatorii îi sunt oferite omului de alte firme decât poezie&roman&dramă SRL. Nu sunt deloc convins că mai este vreun adolescent naiv care să dea babei valoare cel mai amărât mărunțiș. Pur și simplu nu mai are nevoie de ea. Iar, dacă totuși o recunoaște, îi poate spune cel mult: babo, nu mai umbla brambura că te caută moartea pe-acasă!