Ioana Cătălina, bine ai venit pe Hermeneia. Am reţinut sugestia ta care şlefuieşte şi nuanţează.

Toate cele bune

finalul ar trebui sa incununeze arsul. la nesimtitule tin tare. este eufemismul meu preferat. si tin si la voi toti. de maine incep sa reiubesc oamenii. pazea! :)

Hei, Ioana! Să știi că ai idei bune. Uite, las și eu un text.. O chestie să îți spun: nu există maeștrii pe acest site, ceea ce probabil e și normal pt început, iar novice..nu sunt decât eu. Mai e încă cineva, dar fără nici un text sau comentariu. Așadar mă simt vedetă!! EU SUNT NOVICELE! Aruncați cu pietre! Lăsând gluma la o parte, e un site interesant, dar scorțos rău de tot. Așa și trebuia. Iată textul scris într-un moment de nebunie. Am ales greu. Cristale de abientin, ca lacrimi, pe scoarță se preling, Făcând slalom printre lucruri abiotice, dar verzi. Copilul abject al unei dame cu picioarele drepte Și-a făcut abonament la o revistă pentru copii handicapați; Folosind un abrazor pe post de netezitor al gândurilor, El rașchetează abuziv printre sentimente, Abrutizându-se molcom, fără să știe ce face. Pierdut în abandon, copilul devine matur, Capabil de abstinența permanentă a sufletului, Folosindu-se de cuvinte abstracte în locul celor simple Și, până la urmă, cade în ambiguitatea nocturnă. El are din abundență lacrimi, dar și le păstrează. Cerul e absurd cu imensitatea lui apogeică; În jur, atmosfera divulgă aburii ascunși. Cred că mă lovise tâmpenia, de m-am aruncat în asemenea cuvinte.;) Toate cele bune!

ce poet cuminte si bun esti! nimic violent, nimic urat, periculos, frictional in inima ta si in versurile tale. niciodata. imi imaginez un pamant nou al poeziei, unde criticii sa fie aruncati in infern sau facuti presuri. bravo

Aș fi extrem de curios în ce limbă e primul text. Nu am întâlniti niciodată un text în asemenea limbă (dacă există vreouna, poate că de fapt e doar o cacofonie aleatoare de silabe). Partea în engleză e traducerea primei părți sau nu? La textele mele multilingve, am precizat întodeuna care sunt limbile folosite. Mulțumesc anticipat pentru lămurire.

Iată poemul pentru concurs Creatorul ...și creatorul a strigat din toți rărunchii șuvoaielor de stele cutremurînd oceanul împietrit în orbitoarea-i armonie... ...și veșnicia plină de păcate erupt-a-n ropote de clipe ce-oglindesc în adîncimea lor făr' de hotar greșeala lui...

prima parte mi se pare cam prea "retorica". ultima parte (cu exceptia acelui nefericit "groteasca") pare sa fie mai reusita

Cine se mira, cred că Adriana, ea se miră nu știu dacă pentru că e conștientă cât de dulce e ea când face asta... uite că Djamal Mahmoud nu a murit!
Doar pentru că eu am scris un text 'în memoria lui Djamal' Adriana s-a mirat tare, dar iată! Djamal nu doar că nu a murit nici vorbă de așa ceva Doamne ferește! dar e chiar bine mersi și continuă să scrie și să publice în limba română.
Felicitări!

Ce înseamnă să contempli nefericirea? Această mică mare imediată caldă cuminte nefericire, cea de lângă tine, din imediata ta apropiere. Din ceai. Să o contempli aplecându-te asupra micilor detalii care o acompaniază? Să o îneci în cuvinte alese, ori în scripturi? Să o pui față în față cu planurile nereușite, cu speranțele neizbutite? Să o măsori cu "imensa" masă de bucătărie aruncată peste o "prăpastie de gheață"? Virgil Titarenco se luptă aici, se ia la trântă cu sentimentul nefericirii pe care îl intuiești în celălalt, nici măcar nu e al tău și parcă nu poți face nimic și cauți înțelesuri în ziduri, și-n zgrunțuri, în tăcerile zilelor mereu amânate și-n "nenorocita asta de primăvară". Ce poți să faci? Grecescul ποιέω nu înseamnă numai "a crea", "a produce", "a inventa", "a imagina", "a compune", ci înseamnă și "a face", "a fi eficace". Cât de eficace este poetul? Ei bine, poetul este cea mai minunată ființă pentru că face totul, tot ceea ce este omenește posibil: A Ș T E A P T Ă. Ce este fericirea? Poate că este blândețea cu care îți contempli propria nefericire. Ați auzit vreodată, când sunteți singuri, cum sună lingurița de farfurie? Sună altfel.

nu e proza, e poem.. rearanjeaza-l ....ce spui? in alta ordine de idei e minunat sa duci un omagiu lui pavarotti..inca nu pot vorbi despre el si nici nu pot scrie asa ca sper sa intelegi de ce nu-ti comentez textul ... e inca atat de cald, de viu chiar acolo in noapte... astept pe trepte la scara artistilor sa apara cu zambetul lui larg ca dupa un spectacol...

se pare ca da.

dar eu sper ca G. sa fi fost doar prima treapta. :)

poate cea mai interesantă dezbatere de subsol pe care am citit-o aici, pe site.
fire and ice
de aceea nu vreau să vin cu un comm altfel decât așa, de remarcare
să spun că a fost o experiență interesantă această lectură plus comentariile din subsol
acest autor nu încetează să mă surprindă

Mulţumesc Adriana

Pentru răbdarea de a parcurge textul.

După acest duş rece pe care mi l-ai servit, mă simt umilit că de atâta timp nu m-am învrednicit să citesc acel „Corpus hermeticum”; precum nu l-am citit, decât pe sărite, nici pe R.G. Am s-o fac cât de curând voi putea. Dar asta, sunt sigur, nu mă va putea apropia de interpretarea ta faţă de care textul meu îşi râde singur de el.

Cu toate acestea îndrăznesc să spun cele ce urmează.

Ceea ce reţin din comentariul tău este că Heidegger prin „Acest centru deschis nu este deci închis de jur împrejur de fiinţare, ci însuşi centrul care luminează şi încercuieşte – asemenea nimicului pe care abia dacă îl cunoaştem – întreaga fiinţare.” se întâlneşte cu marii gnostici prin Poeticul care depăşeşte filosofia (aşa cum o înţelegem noi astăzi).

Şi se mai întâmplă ceva.

Oricum, Poetul ca şi orice Mare Gnostic, e sortit totuşi utopiei. Şi aceasta deoarece fiind „locuit de Fiinţa” infinită şi astfel autoreferenţială în identitatea sa, el, poetul/gnosticul nu poate sugera (metaforic) decât cel mult (prin absurd) un număr infinit numărabil (cantorian) de sensuri ale Fiinţei şi nu toate sensurile de puterea continuului (tot cantorian) ale Acesteia. Prin urmare cred că are dreptate Andrei Cornea să afirme că avem de-a face, noi europenii, de peste două mii de ani cu o „Utopie pur şi simplu, în forma ei cea mai pură, mai metafizică şi mai abstractă”. Lucru ce s-a răsfrânt (aiurea?!) într-o anumită logică care a preluat „Identitatea” (autoreferenţialităţii Fiinţei) drept principiu de bază căruia ar trebui să i se conformeze lumea noastră (concretă) de toate zilele. Dar asta pare a fi altă problemă. Şi nu e! Pentru că zice tot Heidegger: „…unde acţionează propriu-zis nihilismul autentic? Acolo unde se păstrează contactul cu fiinţarea curentă şi se crede că e de ajuns să iei fiinţarea, aşa cum s-a făcut până acum, ca fiinţare pur şi simplu. Însă în felul acesta întrebarea privitoare la fiinţă este recuzată, iar fiinţa e tratată ca un nimic (nihil), ceea ce într-un anume fel ea şi „este” în măsura în care fiinţează. A avea de-a face doar cu fiinţarea în vreme ce se cade în uitarea fiinţei – iată ce este nihilismul. Nihilismul înţeles astfel este, el abia, temeiul acelui nihilism pe care Nietzsche l-a expus în cartea întâi din Voinţa de putere.”. Acelaşi nihilism care azi, departe de a nega „Identitate”, o atribuie cu o eroare de putere exponenţială, devenirii/”fiinţării” deoarece această devenire extrem de accelerată acum, în lumea noastră curentă , a «devenit» atât de «reală» şi concertă. Aşa cum de altfel se întâmplă şi în «poetica PoMo». De care toată lumea zice că am scăpat (mai ales cei ce o practică, în continuare, cu fervoare). În alt text voi reveni (eroarea este umană, perseverarea…). Ca şi asupra corelatului constituit de «analitica limbajului».

un tremur placut, dar atat de... departe. o poezie simpla, scurta, dar care spune (si altora) esentialul, atat de... dramatic.