"știi cînd sînt acolo îmi amintesc brusc de tine rochiile tale colierul lobul urechii totul mă atingi pe marginea imaginației mele și totul revine brusc la normal"... iata un pasaj delicat ce rezoneaza dincolo...in alta lume, pe alta planeta, unde uitam fiecare cit suntem de tristi si ne coloram diminetile cu vaporase din hirtie... exista o fereastra prin care nu ne mai privim virsta ci doar sufletul...

lucian, ai construit o perspectiva interesanta...imi aminteste de ideea conform careia violenta constituie sau e perceputa ca o forma de tandrete. multumesc andu, repet: ma bucur ca ti a placut textul. insa, daca ai ceva de lamurit, contacteaza-l pe Anghel. de asemenea, email ul meu iti sta la dispozitie.. dar, ptr mine, astfel de preocupari sunt demult apuse.

... vezi dom'le, asta înseamnă obiectivitate. nu mai fac Virgil. numa' nu mă bate:)! cu drag, paul

vai, saracul inger! rautatea lui naste ispite in mintea autoarei si a cititorului. ultimul vers imi pare o concluzie facila si voit extremista prin care se urmareste a se evidentia si a se cauta originalitatea. asocierile fortate a ideilor de inger, tigancusa, carne de dus la abator si caraterizarile gratuite ca inaripat, las, snob imi dau senzatia unei joc executat pe o melodie ce ar mai trebui exersata. chiar trebuie revenit asupra acestui experiment.

De fapt , dacă mă gândesc logic, probabil musca aceea era captivă în ulcior şi apoi a nimerit mai rău....scuze tuturor pentru explicaţii.

mulțumesc Maricica!

ok, știi că (în general) încerc să fiu onest în opiniile mele. textul îmi place. mi se pare excelentă fraza
„este o zi banală fără jar
stau în parc
cum se stă după înhumare
mai vine câte un strat de lumină
dintre nori”

ba chiar eu aș fi spus
„cum se stă după înhumare
mai vine câte un strat de duminică
dintre nori”

nu îmi plac însă expresiile „ea curge în mine” și „m-am întins murdar în pat”. dacă e nevoie pot să și explic.

ce vreau să spun este că prima parte este foarte faina

Vio_B ai intrezarit bine si aceasta posibilitate,iar daca-i asa poate ca n-au stiut cum :)

Cum adica Bacovia parea simplu? Bacovia miza pe un lirism dureros si sumbru, inspirat din Baudelaire, cum adica parea simplu? Bacovia avea ritm, rima, repetitie, culoare, stare. Poezia prin definitie inseamna expresivitate, mesaj concentrat, finete, incantare, metafora, mesaj, filozofie, idee, imagine, tocmai prin aceste calitati se DEOSEBESTE de banalele versuri pe care oricine le poate asterne pe hartie. Unde e finetea in poemul se mai dus? Mama mea o sa ma inveleasca cu patura... sa fim seriosi.

EVIDENT, este FIRESC sa te exprimi cum simti, dar nu inseamna ca tot ceea ce simti trebuie sa si scrii. Ca orice fleac pe care il simti trebuie sa-l spui si altora. Aici intervine autocenzura serioasa. Aici intervin calitatile unui poet, care scoate in evidenta ceea ce simte, apeland la calitatile magice ale talentului sau. De retinut.

multumesc si tie, aritmosa

1)„Ar trebui să fie ceva ce să îmi placă mie, autorului ei, ceva ce să mă satisfacă pe mine?”
Poezia (veritabilă, de care vorbea Adrian), nu trebuie să fie. „A trebui” este, din punctul meu de vedere, un verb care sufocă poezia. Și, fir-ar să fie, o spun din experiență, și cu amărăciune o spun. Am avut momente în care am căutat-o, am dorit-o prea mult, și cu atât mai hotărâtă s-a ascuns. Mi-a lăsat pe masă doar o fotografie de-a mea, în care cu greu mă recunoșteam.

- „Sau ar trebui să fie ceva rezultat în urma înfrînării, abținerii mele (ca autor) de a mă satisface (estetic, comunicațional, artistic, filosofic, teologic, ideatic, etc) de dragul atingerii unei anumite reușite (sau perfecțiuni) artistice, estetice, comunicaționale, etc) obiective, neutre, separate de mine.”
Pentru că aici vorbim de ceva ce ar trebui să rezulte din lupta cu noi înșine, cu ego-ul nostru (deci nu cu poezia), indiferent de forma sub care noi/el ne manifestăm/se manifestă („(estetic, comunicațional, artistic” ș.a.m.d.), spun că da, uneori m-am înfrânat, dar nu de dragul „atingerii unei anumite reușite”, indiferent de natura ei, ci pentru că realizam că anumite stări, gânduri, emoții chiar, încă nu „s-au copt” în mine, dar sunt în pârg, ca să zic așa. E o stare greu de descris, o fierbere lăuntrică fără arsură sau durere, o bucurie a așteptării „nou-născutului” ce va să vină în curând, căruia îi simți mișcările și te temi să forțezi nașterea, pentru că l-ai ucide.

- „Sau, este aceeași abținere (înfrînare, etc) - deci autoconstrîngere - de dragul întîmpinării așteptărilor estetice, ideatice, etc, ale celor ce o vor citi sau asculta?”
Nu! Să întârzii nașterea pentru că s-ar putea să nu-i placă lui Gheorghiță ochii copilului azi, ci abia mâine sau poimâine? :)) eu nu sunt mamă, e drept, dar nu dintr-un astfel de motiv.... :)

Mi-a plăcut mult ce am citit aici, chiar m-am bucurat că Virgil ne-a invitat la această „masă rotundă”, mai ales argumentele aduse de Adrian și Silvia, unul abordând problema mai analitic, celălalt (cealaltă) fiind mai aproape de revelație, de transă, de nespusul care încearcă să se spună.

Am rămas însă cu un nod în… cuvinte când am văzut ce spune Masha, anume că „N-am văzut niciun împătimit pînă acum care să nu își dorească progresul, în unele cazuri, cu orice preț.”
Acest „cu orice preț” (râd! fără să vreau, tastasem „preș”), mă sperie. Pentru că prețul este atât poezia „în sine și prin sine”, cât și… noi înșine, mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să achităm factura. :) Masha, te rog, spune-mi că nu asta ai vrut să spui, că am înțeles eu greșit! :)

îmi place destul de mult titlul, iar din el mai ales sintagma , dor semantic ... am nostalgia romanului lui eco, insula din ziua de ieri... mă deranjează însă acel eviscerat , nu e deloc poetic verbul... dar asta nu e vina lui. apreciez lehamitea prezentă aici și cred că poate fi îmbunătățit tot poemul (înlăturând retorismul, unele verbe, substantive, tropii... știi ceva, de fapt vreau să spun că merită rescris poemul păstrând titlul)

îți răspunde Constantin Abăluță, Matei, în Ziarul de Duminică, 31 aug. 2007:
(...)Și el poet metonimic, după catalogarea lui Eugen Negrici, poet al golului și al urmei amintitoare, al cotidianului citit ca o runa straveche, Paul Blaj are șansa(s. m.) să fie aproape de filonul neglijat deocamdată al literaturii române, cel al nezgomotoșilor, cei ce scriu cu lucrurile, cu ecourile și cu distanțele sufletești. El e alături de Vasile Petre Fati și de Almosnino, de Grigurcu și de Constanța Buzea.(...), & btw, Matei, îmi place stilul tău, din ultima vreme, țapăn, cu vână, când arăți că ești sigur pe tine și ceea ce afirmi. mersi!

Virgil, eu am propus așa ceva în ideea unei infuzii de noutate pe site, având în vedere că epigrama este un gen mai 'uitat' în ultima vreme, deși 'vremurile' parcă o cheamă 'la rampă'. Aș putea spune că aș prefera mai mult acid unor smiorcăieli de care m-am cam săturat, no ofense pls. Dar nu înțeleg de ce îmi spui mie să mă 'ocup de tot'? Cum aș putea? Eu sunt doar un membru al site-ului și nu am alte posibilități la care faci aluzie (recompense)... în afară desigur de aprecierea mea cât se poate de sinceră.
Însă mi-ar plăcea epigramă pe Hermeneia, ceva mai multă actualitate poetică, mai puțină cum spuneam și nu doar eu 'smiorcăială' recomandată iar dacă virgulă Consiliul nu consideră bună ideea mea, mă voi apuca să scriu de una singură, pentru că tot ce se întâmplă acum în Românica e 'feno-metal'. Iar dacă măcar cineva îmi va ține isonul (Adriana mi-a dat un semnal favorabil, many thanks sancho)... tot e bine.
Margas