Mă bucur! Iata cum intr-o singură săptămâna lansez o carte la Brăila şi particip la un cenaclu în Iasi, via California :D Abia aştept! Sper ca tehnica şi Cerul să conspire pentru ca totul să fie ok. Succes!

Caline eu nu am facut un comentariu cu obiectiv literar, ci unul mai degraba omenesc pentru ca de tine, desi nu ne cunoastem, ma leaga o afectiune hai sa o numesc "intuitiva". Apoi nu as depune un efort (considerabil) exegetic in a compara scrierea ta cu cea a lui nichita (ca un exemplu doar). Nu as face asa ceva nu pentru ca nu m-as simti in stare (poate ca sunt, poate ca nu sunt) ci pentru ca mi se pare mai simplu sa-ti spun asa, direct, aici pe Hermeneia ceea ce cred, ti-am spus deja. Si sper ca nu te-am suparat zicandu-ti asta, nicidecum a fost asa ceva in intentia mea. Sa ne citim cu bine. Andu

Nu știu ce parte era cu goticul dar nu sînt de acord că goticul nu ar putea face parte dintr-un coșmar. E cam ca și cum ai spune ca pieile roșii nu ar putea face parte dintr-un film. Un coșmar e o chestie suficient de largă ca să găzduiască pe oricine. În legătură cu textul cred că ar fi fost mult mai reușit dacă autorul ar fi renunțat la multitudinea de cuvinte de legătură care îți dau senzația de proză.

o urcare de Sisif, foarte sugestiv...
mă regăsesc în imaginea patinatorului veşnic nesigur , pe un teren alunecos fără să ştie dacă următorul viraj îi va oferi un pas înainte sau doi înapoi.
vă rog să ştergeţi dedicaţia "pusă la plesneală" să nu pară că îmi faceţi reclamă.sunt convinsă că un artist de talia d-voastră nu recurge la astfel de tertipuri, aşa cum se sugerează.e mai bine să nu lăsăm loc de interpretări.
îmi cer iertare pentru semnul întârziat.mulţumesc, mult, mult.

Vladimir, uite așa vine într-o zi întîmplarea... ca o moiră. Știi, eu în povestea aceasta pășesc mai cu sfială, ca o soră mai mică, mi-e teamă ca din neștiință sau nebăgare de seamă să nu spulber magia, magia care mi-a fost sugerată chiar de atmosfera acestui site. Transeptul iluminează prin cele trei roze, rozete, cele două fețe ale magiei, cea a iluziei, a vechilor credințe de tip totemic, sau șamanic, așa cum ai scos la iveală, dar care nu se susține în fața realității, ea moare pe rug, pentru că voința care o anima moare înainte de ducerea pînă la capăt a sacrificiului și cea care se naște atunci cînd omul se confruntă cu propriile lui limite și care se naște abia atunci cînd încetează orice iluzie. Omenirea nu știe încă să regleze pe termen lung efectele generate de progresul foarte rapid, invaziv, ca o explozie într-un cadru limitat, finit. Doar atunci cînd cunoști limitele unui pericol te poți feri de laturile negative ale acestuia. Într-adevăr, privesc vitraliul, ca pe o cale de acces și mă simt mai aproape de gnostici. Nu neg magia vieții, visul este o cale, eu caut calea ...

Medeea, da, am o pisica. Sfarsitul este sau nu este atat. Multumesc pentru trecere. Nedumerire: am primit notificare pe mail despre inca un comm apartinand se pare lui "punct si virgula", dar aici pe pagina nu e. A fost ori n-a fost? :))))) ;)

Fiecare este la discretia altuia. Inconjurat de societate e ca si cum ai dormi intr-un oras necunoscut si sute de tantari s-ar hrani din somnul tau. Si noi suntem la discretia vampirilor, suntem furati metodic, planificat. Celorlalti li se pare normal ca noi să scriem si ei sa se bucure de ceva pentru care platesc prea putin sau deloc.Dar s-ar putea sa ne placa sa fim furati,constat acum, in chiar clipa asta, altfel de ce nu ne oprim din scris? Motivatii ar fi destule si prima care-mi vine-n minte este ca nu putem lasa balta si neexploatata planeta asta de babute galagioase care mereu vor gasi ceva de condus pe ultimul drum. Sa vezi frumusete de bocete, tanguiri sofisticate pe masura „ceva”-u-lui, jelanii inaltatoare si tipete îndurerate! Cum sa pleci de la un asemenea spectacol? Si cum sa nu-ti plangi absurdul pentru care traiesti azi pe pamant? Cam pentru asta am acordat o penita. Sa aveti pace, Dancus

Cristina, eşti o persoană foarte sensibilă, dovadă multele poeme pe care le scrii cu atâta simţire.

eu sunt supusul condeier al muzei. şi mai ales al lui Dumnezeu.

sărbători cu multă dragoste şi înţelegere îţi doresc şi eu, din suflet.

cu drag,

catedrala din modena pentru o clipa a devenit scena de teatru.. luciano pavarotti a lasat pana in cele mai mici detalii ,,regia'' acestui ultim concert mut... in fundal, un cor al robilor ...nabuccieni laici si clerici imprejurul unei sunet metamorfozat sub ochii lor in lebada apoi in fum... trioul carerras, pavarotti & domingo a adus laolalta un tenor spint, unul liric si unul dramatic o trinitate sonora impecabila tehnic si timbral...cladita pe scoala de bel canto italiana da, a avut si detractori cum sta bine oricarui demiurg....ca nu stia note? e hilar sa se spuna asta despre un om care a abordat un repertoriu vast epuizand toate rolurile specifice tipului sau de glas, a lasat interpretari de referinta intrand alaturi de marilyn horne si joan suttherland intr/o distributie care a tinut casa inchisa stagiuni intregi la marile teatre ... a impresionat prin acuratete intonationala, prin agilitate vocala intrucat era singurul barbat care putea executa triluri sublime!!!! a fost de o jovialitate extravaganta as putea spune cum doar cei nascuti in italia pot fi, a avut un trup maiestuos si totusi nu i/a incaput sufletul... era nevoie de o astfel de cutie de rezonanta pentru un instrument muzical de exceptie... ascultand inregistrarile lui acum cateva luni si reascultandu/le acum se simte pe pelicula ca a murit... ma uit si mi/e teama sunetul sa nu se deterioreze, fiecare opus in format audio sau video devenind un tablou ...artistul a murit , a murit , a murit... cand isi desfacea batista alba la concertele de caritate imi aduceam aminte de batranii care inodau un ban alb in stergar pentru zilele negre... spirit profund religios, si/a ales o data anume sa plece in ceruri..cu renumita curtoazie specifica italienilor a deschis cortinele cerurilor cu ave maria inchinandu/se Fecioarei pe care atat ortodocsii cat si catolicii o cinstesc in chip deosebit... as vrea sa mai adaug faptul ca a fost un cantaret atat al elitelor muzicale cat si al publicului larg, a dus opera in parc, pe stadion, mai mult a avut colaborari cu interpreti apartinand altor genuri muzicale innobiland prin glasul sau acele clipe dar revenind la opera si/a definit un stil inconfundabil... nu mai era nevoie sa vedem trupul imens era de ajuns sa auzim primul sunet si dadeam sonorul mai tare...ssst, canta pavarotti...

Aş renunţa la "definitiv şi tandru"...mi se pare că se leagă mai bine fără.
În rest, un text acceptabil
stimă, z.

E un poem "la plesneala", adica teritoriul in care un autor are cateva imagini tari dar insuficiente pentru a spune cititorului ceea ce vrea. Si atunci face apel (ca poate!) la un vapor plin de alte cuvinte, din care alege ceea ce-i convine pe moment. Peste 2-3 ani, daca autoarea isi va reciti creatia, sunt sigur ca se vor produce modificari substantiale (ma refer la cuvintele luate de pe vapor si asamblate ulterior). Imaginile de forta, insa, nu vor fi modificate. Recomand, celor ce nu ma cred, o lectura atenta a textului. Iar peste 2-3 ani - o noua lectura (daca autoarea va binevoi sa ni o ofere). Indrazneala de-a lucra astfel nu o are decat cineva care a trecut de amalgamarea frazeologica si ermetismul "de carton", sa zic asa (de care avem parte din ce in ce mai des - de la autorii contemporani). Voi fi si peste 2-3 ani cititorul Dvs., Doamna! Pentru aceasta rabdare si pentru cutezanta, o penita. Sunteti sotia lui George Geacar? Sa aveti pace, Dancus

Bianca, e o notă personală, nici proză, nici jurnal. Am prins ideea, știu ce îmi transmiți. Textul s-a vrut la marginea impersonalului-personalului, ceea ce ai bine surprins. Da, fraza aceea a fost prima dată scrisă apropae cum ai redat-o tu. Dar pe parcurs, am prelucrat-o așa. Promit că atunci când voi scrie proză - hei, dar tu însăți ai o grămadă de texte-proză foarte foarte personale, my dear - voi aluneca frumos pe alt stil. Vei vedea. Istoria acestui text: am avut ieri o fulgerare de idee și am făcut gafa să o trec direct aici, iar când am vrut să postez, în loc de click pe "publică", am dat pe "șterge". Așa încât aici e umbra celui de ieri sau urma scrisă stângaci, fiindcă am vrut să rămână totuși ceva. Cred că cel de ieri chiar ar fi fost pe placul tău. :) Acolo ai frânt discursul, Bianca, deși știu bine că ai prins firul: este "eu nu am suflet din esență dură/ e o urmă ..." Știu că lipsa punctuației (special aleasă așa) dă peste cap unele sensuri sau, dimpotrivă, le accentuează. So, am promis că o voi face, adică voi scrie proză. Deocamdată e în lucru un jurnal și note, schițe etc. Până la proză mai e drum de bătut. Nu știu dacă atât de curând. Și nu știu dacă aici. Mulțumesc. Deci: sunt simple note personale, gânduri. Și așa le las.

da, doamnă, egalizator, pt. că aici suntem egali. nu mă interesează cât şi anume purtaţi la pantofi.
ici suntem EGALI ! Dv., subiectiv, aveţi pretenţia că sunteţi insultată, eu, în subiectivismul meu, asemeni.
îmi pare rău de un singur fapt: că am pierdut un timp pe care,poate, îl puteam folosi mult mai bine. nu ştiu ce va căşunat atât de mult, eu vă spun, săru-mâna, şi vă doresc, din inimă, să fiţi fericită !

P.S. vă rog, nu interpretaţi, o spun din inimă !

Ani, multumesc de interpretare. Personal, acest text e un text al transformarii, al maturizarii. Cana sparta reprezinta trecerea, iar mama-pasare intervine acolo unde incepe zborul de unul singur-maturizarea.