Andu,

Este pentru prima data când încerc să vorbesc serios cu tine prin com-uri. Mă aşteptam ca odată cu reapariţia ta pe aici să postezi şi texte şi nu numai să vorbeşti discuţii. Acolo, măcar în unele texte, eşti tu cu bune şi cu rele ca fiecare dintre noi. Şi, după umila mea părere, mai şi nimereşti uneori să şi „transmiţi” câte ceva deosebit. Nefericirea este că atunci când o dai pe „pamfletăreală”, inclusiv în texte, ajungi la o bufonerie execrabilă. Un prost suficient de lucid pentru a pricepe că e aşa, nu mai e prost. Se aplică şi nebunilor. Mai rău e că nu faci parte din niciuna dintre cele două categorii. Şi nici din „limita” dintre ele. Din punctul meu de vedere scălămbăiala ta „intelectuală”, când te apucă, nu mă deranjează. O iau ca pe un „studiu de caz”. Dar asta nu înseamnă că pentru alţii ea nu este – pur şi simplu – un discurs din budă în timpul „durerilor facerii”.

Gorun

un poem greu de citit, care se rupe de titlu, zic eu. insa imi plac cateva metafore si comparatii... si tu, sunt convins ca stii, deoarece pe ele te/ai bizuit cand ai postat aici aceasta scriere.

mulţumesc pentru lectură şi părere.

eu nu prea înțeleg cum poate fi „progresul un candidat sigur” la o luptă... fie ea „o luptă cu animalele de savană”! :)
poate „progresul îmi va fi de ajutor”?

„așadar parcă nimic nu este mai simpatic”
eu aș renunța la acel „așadar”, care anunță ferm o concluzie - în contradicție cu tremurătorul „parcă”.

„netulburate de vreo apă tulbure” - poate găsești altceva...

Câteodată mă visez alergând. Sunt îmbrăcată pe jumătate în plasă, ca într-una dintre poveștile pe care mi le citește Arius duminica dimineața. Am un corp subțire, pielea bronzată, degete lungi la picioare. Desculță, simt pământul strecurându-mi-se printre degete, cald, proaspăt, crud. Bate vântul. Cum să îți explic ce înseamnă să visezi că bate vântul? Îmi simt pielea atinsă de ceva fără formă, fără consistență. Dar care ar putea să lase urme. Ochiurile de la plasă se strâng mai puternic pe braț, pe jumătatea de piept acoperită. E ca și cum cineva le-ar împinge în carne. Fiecare fir de păr de pe corp pare străbătut de atingerea aceasta ciudată, e ca și cum nimic nu își mai găsește locul, ca și cum o făptură doar bănuită m-ar atinge din toate părțile dintr-o dată. Din pămînt crește iarba. Verde, aplecată ușor înapoi înspre sol, ca și cum, oricât de dreaptă, i-ar fi teamă să se îndepărteze și să piardă din vedere de unde a plecat. Să alergi prin iarbă, să bată vântul. Uneori, în vis, mă așez. Dacă stau mult – știi să măsori timpul în vis? – dacă stau mult culcată în iarbă, furnicile și tot felul de gâze încep să se urce pe mine. Atunci îmi imaginez că mă gâdilă. Este foarte greu, și nu am reușit de prima dată să îmi imaginez în timp ce visam. Oricât m-aș gândi la asta în timpul zilei, când Arius nu are nevoie de mine să exerseze amintiri, oricât m-aș gândi și aș scormoni prin fișierele de amintiri, experimentând cum se simte când te gâdili, tot nu reușesc să simt în vis iarba gâdilându-mă. Dar îmi pot imagina. Când practicăm amintiri, destinația preferată a lui Arius sunt cele șapte poduri arcuite din Amsterdam. Mai precis, cel de-al treilea pod, bătrâna care vinde flori. Mă ține acolo, legată de căruciorul bătrânei. Mă obligă să mă uit la mâinile ei mici, zbârcite. Mă obligă să îmi țin ochii deschiși, să îi urmăresc degetele în timp ce pipăie tulpinile de flori, mă pune să îi intru în palme, să ating turiștii când îi dau banii. Eu plâng și mi-e frig, dar Arius nu mă lasă să plec până seara. Bătrâna începe să zâmbească, pe măsură ce se întunecă. Se uită lung pe sub spinările arcuite ale podurilor, fața i se întinde în jurul ochilor mijiți, și se lasă cuprinsă de zâmbet. Îl simt pe Arius tremurând de plăcere, de nerăbdare. Ieri mi-a expus teoria lui despre bătrână: adună bucuriile celor care îi primesc florile din mână, zâmbetele pierdute ale turiștilor, sărutările și strângerile de mână ale veșnicilor îndrăgostiți. Adună fiecare secundă furată și o cultivă în ghivecele ei mici, ruginii. În săptămânile care urmează, le vinde drept flori. Dacă aș fi mai mult decât un receptacul de amintiri, i-aș spune că vorbește despre el. Dar nu este locul meu să îi spun așa ceva. Eu doar trebuie să îl conduc spre amintirile stocate în mine și să-l învăț să viseze. Îi țin de urât mai mult decât ar trebui, dar așa sunt toți cei ca mine, nu îi poți spune unui copil că nu vrei să asculți povești, când el vrea să îți citească. Pe mine mă dor însă apusurile bătrânei. De clanța de la ușa casei sale atârnă spânzurată tristețea. În casa goală se topesc cele șapte poduri ale Amsterdamului, cu florile lui toate. Arius nu merge niciodată până acolo, dar m-a trimis pe mine odată și mi-a cerut să-i povestesc. Eu fug uneori la ea, în clipele mele în care ar trebui să mă odihnesc. Îmi imaginez că ne ținem cumva de urât una alteia. De la ea am învățat să plâng, dar lui Arius nici asta nu-i place, îmi spune că îmi stric mașinăriile când plâng de-adevăratelea. În amintiri și în vis am voie, dar în realitate el se chinuie să îmi păstreze toate rotițele, ușițele, cheile cu care îmi sunt legate pleoapele, buzele, urechile, fruntea, mergând, iar eu risc totul cu o singură lacrimă. Are dreptate. Acum ne pregătim de visat. Nu i-am spus niciodată cât de dureros este pentru mine, abia pot să respir cu toate mașinăriile astea pe mine. Prin gură îmi trec amintiri. Mi-aș dori să am mâini să le desprind pe toate când doarme Arius, să-l abandonez într-un vis, să-l las să se descurce singur, iar eu să îmi întind trupul nou deasupra întregului pământ, să închid ochii și să aștept primul vis, prima amintire. Probabil că voi posta și pe pagina mea, dar tot meritul trebuie dat imaginii, m-am gândit la ea toată ziua, și uite ce a "produs". Un receptacul de amintiri.

Sincer Dana, sunt de acord cu o parte din ce a zis Cristina. Mă refer la "exacerbat de inextricabil" și la chestia aia "ubicuă". Nu mă îndoiec că știi ce înseamnă, doar te cunosc, nici că poezia ar fi contrafăcută (care după mine înseamnă artificială, scrisă doar de dragul de a scrie ceva). De fapt, știu că tu scrii pe bune și scrii bine. Dar cuvintele astea strică ritmul poeziei tale. Aș mai avea o sugestie: să inversezi topica versurilor 10 și 11, adică să iasă ceva de genul "de când degetele mele au rămas prinse sub ea". Sună mai firesc. Pe de altă parte, mi-au plăcut ideea cu crepusculul, după mine e foarte bun așa cum este, și versurile în engleză. Mai ales prima strofă, fără ultimul vers, și ultima strofă, mi se par frumoase de tot. Cam atât. Sper că nu te-a supărat comentariul meu. Nu am vrut asta, știi :)

Un poem-metaforă a răstignirii, aşa îl simt. M-a surprins acest tablou cu maci şi grâu, foarte drag mie (la care mai adaug şi albăstrele :), dar mărturisesc că niciodată nu m-am gândit la aceste simboluri extraordinare...şi doar ştiam de ,,bobul de grâu care trebuie să moară ca să aducă rod"...şi ştiam şi ,,Ce dor frumos, ce rai ne leagă" de C. Ioanid.
Am citit de nenunmărate ori acest poem în zilele pascale...l-am citit şi familiei şi musafirilor :) Încă îi aud ,,agonia" şi sunetul metalic al ,,fier(ului) cenușiu ascuțit". Bine evidenţiat cenuşiul în cadrul galbenului auriu al ,,pâinii" şi al roşului. Remarc şi prezenţa vuietului trenului în contrast cu unduirea şi liniştea unui câmp cu grâu şi maci. E un poem care se adresează tututror simţurilor şi, mai ales, conştiinţei.
Mă ruşinez la gândul că, la prima citire, pe diagonală, am spus că e doar un pastel...
Felicitări şi mulţumiri!

Draga doamna Margas, in biblie, in cartea mortilor, in cartile lui Bernard Werber etc sunt multe ceruri despre care se vorbeste, nu are rost acuma sa-mi explicati despre ce este vorba. Dumneavoastra puteti sa alegeti orice cer doriti, dar cand spuneti trag jos, zau ca trageti ceva ce nu poate fi decat deasupra. Este la mintea cocosului. In rest, vad ca aveti multa ambitie si verva, nici pe departe nu meritati un atac la persoana ci toata admiratia ca va chinuiti sa scrieti ceva. Problema este alta: multi se chinuie, putini reusesc, si asta nu depinde de cantitatea de inteligenta investita in poem ci de sentiment. Eu consider ca sunteti o persoana extrem de inteligenta dar in materie de poezie sunteti in cautari. Si, referitor la text, zau ca ultima strofa cu tantarii ma duce la fracturismul si strumfii lui ianus. Din fericire, omul a avut curajul eroic sa-si renege opera. Numai de bine.

Revin la palma Arancăi cu o singură întrebare, cum adică "departe de titlu"? Deoarece la celelalte "etichetări" "plat, zgomotos, pasaje melo" (ce-o fi aia melo, melodramatice sau meli-melo?) nu am cum să răspund rezonabil. Oare textul nu are nimic de-a face cu legenda lui King Arthur? Nu i s-a spus acestuia pe patul de moarte ca excalibur "has gone underwater"? Iar nu este râul oare cel care ne poartă pe apele sale spre moarte? Acest text ar fi mai bine să fie șters de la recomandate iar contul meu suspendat temporar pentru ca Doamna Marina Nicolaevna să-și regăsească mult-râvnita auto-suficientă liniște. Andu

esarfele le-am vandut cerului, poemele sunt gata insa nu se ususca cerneala pe ele ...si nu le pot posta acum .. le vad plutind pe umerii femeilor din alte galaxii... pacat ca nu ai vrut sa iei una din caravana mea cu muzica, aranca... pana diseara o sa citesti despre nufarul meu galben...cu drag, katya...

Este evident, un poet cand scrie un text o face pentru a trezi o reactie afectiva in cititor. Daca este un cadru, un peisaj, pe care autorul il transpune in versuri, fara ca cititorul sa-l cunoasca, atunci este necesar si un aport de sentimente pentru a sensibiliza lectorul. Insa Luminita are o scriere pragmatica uneori, nelasand sa se vada decat varful aisbergului. Insa are si texte in care mizeaza pe afectiv, probabil ca acest text este unul conjuncural, de intretinere scrisului, si nu de extrapolare sau imersiune lirica.

Ai dreptate :( Pe caietul meu, ultima varianta era ,,te frange". Ma grabeam. Si sensul era tot de rupere, nu doar de ... planare. Multumesc! Corectez!

textul acesta chiar este poezie. adica mi se pare unfair sa il acuzam numai de parodie. mi se pare o interpretare prea facila. chiar si emotional exista un fel de undercurrent tragic in el. ceva cam ca in filmele lui de Sica.

Yester: mulțumesc.