Interesantă opinie, Nicodem. În sensul acesta am o întrebare? Este Odiseea (atribuită) lui Homer un „mănunchi de neadevăruri” sau nu? Și dacă probabil este (după canoanele lui Nicodem) de vreme ce nu îmi aduc aminte să fi văzut un ciclop sau măcar o sirenă (nici măcar la grădina zoologică) cum se face că alături de Iliada și de Argonautica nu numai că nu au murit/dispărut dar au devenit (alături de altele) opere fundamentale ale culturii europene și universale?

da, Adrian, e bine. ce spuneam eu nu era bătut în cuie, eu doar încercam să deschid și cealaltă ușă.:)
mă bucur să aflu că ți-am putut fi, cât de cât, de folos.

multumesc pentru tot..urari, lectura, trecere...te mai astept...o sa vin sa te citesc...

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii.
uite cîţi i am eu pe tastatură. îţi dăruiesc monitorul meu:)

"deasupra mesei
fără vină
tustrei"

care tustrei? după sondajele mele sînteţi doi. au ai deschis uşa aceea la care bate El şi l-ai poftit la cină? restul n-am reusit să descifrez. mă chinui. prea minimalistă pentru mine.

Domnule Gorun, nu sunteți singurul care opune cunoașterii occidentale pe cea orientală.. Dar nici predecesorii dvs nu au avut parte, atunci, de ascultători foarte receptivi. Un exemplu: „Așadar, nu în partea substanțială trebuie căutată explicația lucrurilor, ci dimpotrivă, în partea esențială, ceea ce s-ar traduce în termeni de simbolism spațial spunând că orice explicație trebuie să plece de sus în jos și nu de jos în sus. Această remarcă este deosebit de importantă pentru noi, fiindcă oferă imediat motivul pentru care știința modernă este în realitate lipsită de orice valoare explicativă.” Rene Guenon, Simbolismul crucii [Da, știu, iarăși ajung la el...și iarăși spun că aveți multe în comun; chiar dacă el se referă aici la știință, observația se aplică și logicii. ] Și acceași idee, doar altfel formulată, din articolul despre profesorul Polkinghorne, din care citam astăzi: “…o observație extrem de interesantă a lui J.P., referitoare la modul în care raționează unii cercetători, mod pe care Polkinghorne l-a denumit „gânditul de la coadă la cap” (textual, „bottom up”). Pentru că, spune J.P., sunt oameni care „gândesc pornind de la experiment și de acolo spre înțelegere. Aceștia nu pornesc de la principii generale pe care să le considere de la început adevărate; ei speră pur și simplu să afle cum arată realitatea”. Celebrul scandal al “găinii Piltdown”, de exemplu, e grăitor în ce privește posibilele consecințe ale unei astfel de cercetări… [Dar mai bine atașez linkul, articolul, deși vechi, este interesant în întregime; și, citindu-l, am avut bucuria să constat că nu numai mie mi-a atras atenția acel izomorfism – cum numește Thyerry Magnin relațiile de acest fel - existent între teoaria cuantică și primele versete din Evanghelia lui Ioan! ] Și apoi, de ce ne-am mira, când chiar Aristotel spune: „“Suntem de părere că avem cunoaștere despre un lucru nu în felul sofiștilor, adică una accidentală, ci când credem că cunoaștem cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui și nu a altuia, și apoi când am înțeles că este imposibil ca el să fie altul decât este.” O astfel de afirmație este ușor de răstălmăcit – nu conteaza că unul din înțelesurile posibile ar fi :” Cunoaștere absolută nu există”, câtă vreme un altul este: “Dacă avem o cauză, avem cunoaștere!” Îmbucurător este că acum, strânse cu ușa impredictibilitații, elitele din teologie, filosofie și știință încearcă să construiască un pod, numit transdisciplinaritate. Care își propune, după spusele lui Basarab Nicolescu, să descopere „ceea ce se află în același timp între discipline, ceea ce trece prin ele și ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înțelegerea lumii actuale, unul din imperative fiind unitatea cunoașterii.” O încercare disperată aproape de a reface mariajul unor discipline de multă vreme divorțate, pentru a da o nouă șansă copilului zguduit de lungile certuri parentale? O întoarcere către concepția lui Toma d’Aqiuno - necesitatea unui acord între rațiune și credința? Sau – mai mult – readucerea în prim plan a acelui Intelect Unic al lui Averroes, fără de care Intellectus adeptus nu este decât oglindă acoperită? Mă întreb însă: ar fi putut fi altele particularitățile gândirii occidentale actuale dacă concilierea dintre Aristotel și Creștinism nu s-ar fi întâmplat în perioada Renașterii din sec. XII, ci anterior acesteia – în perioadă carolingiană, de pildă, când anonimatul nu fusese cu totul spulberat de individualism, iar tentația îmbrăcării diverselor interpretări în culorile personale era mai redusă. Deși sec. XII, cu ghibelinismul și Abelard, exercită asupra mea un fel de fascinație, recunosc. În cartea pe care am citit-o așteptând partea a treia a eseului dvs., ”Între Știință și religie”, Thyerry Magnin identifică și la Aristotel o formă de complementaritate – hilemorfismul, ( neglijat, în discursul lor, de către unii din discipolii târzii) însă își păstrează anumite rezerve și îl definește drept o „complementaritate disimetrică”, deoarece îi lipsește caracterul de reversibilitate. „. Materia merge spre Formă, ființa spre ne-ființă, Germenele spre Act, în vreme ce unda nu merge spre corpuscul, de exemplu.(...) Am putea concluziona că hilemorfismul conduce la o simbioză fără opoziție radicală și ireductibilă în timp, în vreme ce complementaritatea menține antagonismul și ireductibilitatea.(...) În plus, complementaritatea este o metodă legată de problema complexității, mult mai profund decât hilemorfismul.” Mă întorc la observațiile dvs: „Ori dacă nu mai dispunem de axiome și reguli de inferență universal valabile, orice previziune (deductibilă) încetează. Mai grav, dacă realitatea ne-o ia înainte și abia post-mortem inventăm o logică pentru orice nouă situație «reală» ivită pe neașteptate, ajungem la non-sens.” În același volum, Magnin vorbește despre o tendința din ce în ce mai accentuată „de a căuta sensul pe fond de non-sens” , ca și de „sensul misterului” ; de fapt, cartea cuprinde, pe lângă opiniile autorului, și recenzii ale unor scrieri aparținând câtorva gânditori moderni, toate ilustrând intențiile și direcțiile trasndisciplinaritatii. Să le iau pe rând: 1) căutarea sensului pe fond de non-sens este parte a filosofiei morale. Ea s-ar datora, în viziunea autorului, unui „dinamism de bază al rațiunii", care se activează, așa cum spuneați, în situații limită, atunci "când gândirea se lovește de real și își dezvăluie finitudinea în încercarea de a-l reprezenta”, fiind, înainte de toate, o alegere morală, chiar dacă cel care o face nu este pe deplin conștient de caracterul ei imanent (ba chiar îl poate nega.) Orice demers, de natură științifică sau filosofică, spune Magnin, „nu este lipsit delegătură cu noțiunile de bine și de rău: susținerea certitudinii (sau invers, a incertitudinii, este văzută ca pozitivă sau negativă în funcție de indivizi. Este vorba atunci de un angajament moral, de decizii de ordin etic. De altfel, înfruntările între diferitele școli de gândire, în fiecare disciplină, exprimă opoziții care, în știință, de exemplu, nu sunt doar de ordin tehnic, ci și de ordin etic”...exemplificând aici cu dezbaterile legate de teoriile evoluției. Termenul de „dinamică a rațiunii” și teoria sa îi aparține, de fapt, chiar lui J.Ladriere , care îl face cunoscut în a sa „L’Ethique et la Dinamique de la raison”. Un fundament al acestei alegeri ar fi acceptarea a „alterității fundamentale” văzută drept o „tensiune către unitate”, iar acceptarea aceasta duce la o re-constituire a subiectului cunoscător. Iarăși văd interacțiunea obiect-subiect. (O paranteză cu rol analogic: această „tensiune către unitate” necesară cunoașterii m-a dus cu gândul la tensiunea celor trei „coarde de arc”, cei trei guna-și ai hinduismului, necesară creației.) Citez: „După Ladriere, în loc să considerăm activitatea umană practică ca pe o simplă rezultantă a unor procese de infraconstiinta aparținând spațiului și timpului (...) analiza poate fi inversată. Trebuie atunci să vedem în această activitate umană manifestarea a ceea ce a acționat în procesele de infraconstiinta. Considerăm atunci morala ca un proces, care pornește de la alteritatea unei totalități percepute ca exterioritate, cu care subiectul se afirmă și devine creator.” Și conchide că aceste căutări ale sensului pe fondul non-sensului generat de antagonisme își află originea tot într-o „articulație”, cea dintre „subiect și realul căruia îi aparține acest subiect, articulație între unicitatea subiectului și multiplicitatea realului în care acționează subiectul.” Oare m-aș hazarda prea mult dacă aș face o analogie între această articulație și ceea ce doctrinele orientale numeau „stațiunea divină” (Islam), „Invariabilul Mijloc” (daoism) sau „Sfântul Palat” (Kabbalah) ori, într-o formulare succintă ce le cuprinde pe toate trei, punctul din mijlocul crucii tridimensionale, unde contrariile se resorb? Mergand mai departe, Magnin ne trimite la E.Weil , care, în a sa „Logica filosofiei (1950), afirmă că discursul filosofic se sprijină pe un „refuz al violenței”, [al contradicțiilor]. :” Reflecția arată că viața conștiintei se află între sens și non-sens, și ambele sunt constant prezente în discurs. Pentru moment, e suficient să amintim polarități precum limbaj-condiție, decizie-situație, eu-lume. Putem spune că adevărul este domeniul [cunoașterii filosofice], și că tot ce umple acest domeniu și ne oferă existența lui este non-sensul.” Soluția ar fi întoarcerea la interioritate, singura care ne ajută să regăsim „universalitatea pierdută”. Pentru că, de vreme ce ”rațiunea nu se închide asupra ei înșiși’ , doar înălțarea către universal poate oferi valoare acțiunilor personale. [Ar putea constitui acest plan ascendent un „nivel de realitate” superior, de felul celui posulat de Basarab Nicolescu, unde pot coexista atât sensul, cât și non-sensul?] Dar, după un alt „invitat” al lui Magnin, și anume E.Levinas , acceptarea alterității, ca și cale către cunoaștere, și întoarcerea către interioritate nu trebuie să semnifice nicidecum o disoluție a subiectului în obiect - pentru că dacă în această relație libertatea ar fi abolită, n-ar mai fi vorba de cunoaștere, ci de „sechestrarea unei ființe de către o altă prin participarea lor comună la rațiunea în care nici o ființă nu privește chipul celuilalt, ci unde toate ființele se neagă una pe cealaltă.” În opinia celui din urmă, discursul clasic al ontologiei se sprijină tocmai pe această „tensiune primă între identic și celălalt” - o posibilă motivație a „fricii de infestare” de care vorbeați dvs. Evadarea din această capcană ar fi cunoașterea în libertate, în „separare”; ea ar permite cu adevărat „întâlnirea”. Nemaiexistând teama de a fi absorbit de celalat, dispare și necesitatea de a-l nega. „Exterioritatea, că esență a ființei, semnifică rezistența multiplicităților sociale față de logica ce totalizează multiplul. Pentru această logică, multiplicitatea este o decădere a lui Unu sau a Infinitului, o diminuare în ființă pe care ființele multiple ar trebui să o depășească pentru a reveni la multiplu de Unu, de la finit la infinit.Metafizica, suportul cu realitatea, adică cu superioritatea, indică în schimb faptul ca raportul între finit și infinit nu constă, pentru finit, în a se absorbi în ceea ce îi stă în față, ci a rămâne în ființă sa proprie, a se mulțumi cu ea, a acționa aici, în lumea asta.„ (E. Levinas, Eseu asupra exterioritatii). Și încă un citat despre sens/non-sens, care mi-a atras atenția atât prin poezia, cât și prin concizia sa: „Sens și non-sens sunt amestecate precum grâul cu neghina din parabolă... Existența nu este absurdă, ci contradictorie” (F.Varillon, Smerenia lui Dumnezeu) En fin de compte, Magnin conchide că această filosofie morală ce permite căutarea sensului pe fond de non-sens „poate constitui un pod pentru un dialog transdisciplinar profund.”

te-am rugat ceva și observ că m-ai ignorat

și dragul meu, pentru că răspunsul tău condescendent mă obligă să te lămuresc, nu am încercat că iluminez pe nimeni de nimic. nu că nu ar fi posibil.

dar să luăm lucrurile cum au fost, ca pe un remember. discuția a pornit sub un text al unei poete care nu este recunoscută. tu ai venit cu câteva exemple din poemul de mai sus și ai spus că sunt banale. eu am venit și am subliniat că tocmai acele exemple sunt poezie, amintind că și bacovia la începuturile scrisului său (ceea ce tu habar nu aveai) a fost discreditat pe acest motiv. dar hei, nu le poți ști pe toate. nici cum s-a ofticat barbilian când "după melci" a fost catalogat drept un volum de poezii pentru copii, sau că goethe îl nega vehement pe shakespeare ca scriitor și multe altele.

apoi evitând discuția despre ileana mălăncioiu ai continuat să demonstrezi cu elemente prozodice din poezia bacoviană că el nu e simplu.

eu te-am înțeles și ți-am atras atenția că recurgi la mijloace puerile de a demonstra ceea ce tu nu citiseși printre rânduri. dar nu e vina mea aici. ai fost răpit de argumentele proprii.

ceea ce nu înțelegi încă tu, dragul meu, și cred că nu vei pricepe, este că am venit cu cele mai uzuale argumente, pentru a-ți spune că limbajul bacovian este simplu nu sofisticat. și mă refeream la limbaj nu la stil. dar tu nu faci deosebirea între acestea.

cât despre calitatea mea de poet îi las pe alții să vorbească. iar aspirații de critic literar nu am pentru că știu ce înseamnă. spre deosebire de alții. amintisem de facultate ca să crezi că unele informații s-au sedimentat, chiar fără exemplificare. iar faptul că wikipedia, cea mai banală sursă de opinie (eu aș zice comună) spune ceva despre cum a fost receptat la început bacovia, dă de gândit.

și încă mai sunt aspecte. nu te-am întrebat de unde vine profunzimea la bacovia. pentru că sunt sigur că nu mi-ar fi fost deloc necesar răspunsul. el are o profunzime de impact, de trăire, deloc filozofică cum o întâlnim la alții. ori acest impact l-am simțit eu în versurile Danielei. desigur într-o formă incipientă și nu oclusivă privirii.

iar când vorbesc despre ceva, crede-mă că știu ce vorbesc. am bunul simț să nu intru acolo unde nu mă pricep. după cum am bunul simț să îți răspund deși ești discreditat de critica literară actuală. și discreditat e puțin spus. ai fost luat în bășcălie. eu nu am ținut cont de asta. dar nu sunt nici un tinerel naiv care să creadă că tu polemizezi cu alex. ștefănescu. că ești de talia lui. însă aici este mult de povestit. pentru că în acea emisiune cărțile se iau aleatoriu din biblioteca națională a româniei. știu că nu îți place subiectul, dar de ce să ne ferim de adevăr.

iar spre final îți spun ce nu trebuie să înțelegi, pentru că văd că trebuie:

1. nu mă consider buricul târgului, dar am o opinie bine formată despre literatura română, atât din critica actuală cât și din cea interbelică.

2. nu țin să mi se dea dreptate. e de ajuns că gusturile nu e discută. și nu o spun în latină!

3. cred că pot recunoaște un vers bun de unul fad, un poem bun de unul slab!

4. nu trebuie să mi se dea explicații. mai ales de nuanță!

5. am senzația că am pierdut ceva timp ca să mă explic. totul se putea termina dacă ai fi citit ceva de ileana mălăncioiu și ai fi fost atent la nuanță. deci de la prima mea intrvenție.

dar hey, e duminică, ce e mai frumos decât să dai explicații:)

noaptea se strânge laț aruncat peste umeri cerul stă să curgă opac în timpanele mele doar liniștea imens tam-tam african îmi cresc din umeri bastoane de orb numai pânze de umbre ochii mei nicăieri scuze pentru îndrăzneală. :) nu prea dau buzna "în casa omului", dar mi-a plăcut ideea. și bine-ai venit pe Hermeneia.

Poeţii sunt foooarte nesuferiţi, poetesele imprevizibile. Ce ne mai rămâne, Călin? Să fim iubiţi.
O notă destul de calmă aş spune dacă nu aş fi sărită.
Plăcutu la cititoriu.

Silvia

desi observ ca textul este o dedicatie (poate ar fi trebuit incadrat altundeva) intervin pentru a-ti sugera rescrierea lui. sunt cateva idei care merita.

Adrian, multumesc pentru atentie si atentionari/ sugestii. Am modificat. Am incercat sa vin cu altceva care sa ma scape de rima, sper ca-i mai in regula acum. Ma bucur ca ți-a placut( mai ales ultima unitate). Stiu ca poate fi un pic macabra, dar serios ca nu stiu cum imi ies astea macabre, niciodata nu imi propun:)).

balamale. proaste.
am vazut o gramada de porti de-astea lasate pe-o parte, racaind pamantul ca sa se inchida.

multumesc, aveam nevoie de cineva sa rezoneze cu poezia asta, pe mine m-a lasat destul de nesigura.

car roman ar suna mai bine careta romana. rarefiindu-ți respirația nu suna prea bine. vrima imagine dorită erotică imi provoacă dezgust cel putin ptr ca aminteste acolo de copilarie și nu se combina. nu se combina nicicum. mai trec, mai citesc. astept ceva mai bun.

Minunat eseu domnule Gorun! L-am recitit și parcă îmi lipsea atmosfera unui amfiteatru, o veche pasiune a mea pe care a trebuit să o abandonez la un moment dat din motive pragmatice. Dar gândul are legile lui, nu-i așa? Iar eu am zburat spre 'omul cunoașterii' lui Castaneda (de fapt să zicem că era totuși al lui Don Juan) și cele câteva principii de bază ' a deveni om al cunoașterii e o problemă de învățare' și 'un om al cunoașterii are o intenție neînduplecată', desigur 'un om al cunoașterii beneficia de o minte clară', 'a deveni un om al cunoașterii era consecința unei munci asidue', 'un om al cunoașterii era un luptător' și 'a deveni om al cunoașterii implica un proces continuu'.
Câteva dintre aceste principii le-am regăsit în eseul Dvs domnule Gorun și mi-a plăcut, am simțit acea comuniune de gândire cu Dvs.
Și ca să nu mă lungesc prea mult pe lângă subiect, am să-l citez tot pe prietenul meu ' reînnoirea permanentă a efortului de a deveni om al cunoașterii era exprimată de tema celor patru dușmani întâlniți în timpul instruirii, teama, claritatea, puterea și vârsta înaintată. Un adevărat om al cunoașterii trebuia să se lupte cu fiecare dintre cei patru dușmani unul după altul, până în ultima clipă a vieții lui.'
Eu vă doresc succes domnule Gorun, și fie ce-o fi, încerc să fiu alături de Dvs, în ciuda slăbiciunilor mele!
Margas