din fericire (sau din nefericire) eu am citit textul folosind, probabil, alt cod decat cel al d-lui Manolescu. Si, pentru tensiunea ce creste pana la implozia din final, las o penita.

veti observa ca eu nu interzic nimanui sa nu incerce. doar sa fie atent la anul in care traim (2013) si sa incerce sa-si adapteze scrisul acestui an. este conditia minima pentru cineva care vrea sa scrie cu adevarat poezie. asta pentru ca veleitari sunt destui si oricine insira niste versuri pe o pagina alba, fie ca sunt fara rima si eventual imprumuta cateva procedee, tot nu respecta exigentele. nu dau exemple. sunt oameni care nu reusesc sa-si formeze o identitate poetica, desi cumva au putin talent in a incropi texte care suna poetic, dar din pacate sunt desuete, sunt deja scrise de altii si altii dinaintea lor. majoritatea celor care scriu pe site-uri, si credeti-ma sunt documentat, nici macar nu citesc poezie contemporana. nu cumpăra carti, unii nici macar nu stiu care sunt diferentele intre ceea ce scriu ei si poemele care au cu adevarat valoare in ochii criticii. pentru ca cei mai multi se complac in micile succese obtinute in comunitatile de poezie, unde de obicei autorii se apreciaza reciproc - se lauda unii pe altii ca sa fie la randul lor laudati - si asta e cel mai mare dusman al inovatiei, al cautarii, al depasirii propriei conditii. chiar si acolo unde exista talent, virusul autosuficientei loveste fatal. a fi cel mai dur critic al tau inseamna nu sa astepti laude, ci sa inveti din reprosurile, criticile facute de altii.

Ioane, frumos poem și simțit.
Însă așa cum l-ai scris tu rezultă că este vorba despre cuib, pe când eu mă gândesc că de fapt vorbeai despre viață.
D.p.d.v. prozodie deci ori un eșec ori o înșelăciune cu conotații frivole.
Iar încurajarea Adrianei cred că e de fapt o dorință de simetrie pur personală, nimic altceva.
Ea face multe boo-boo d-astea.
Eu mă mișc mai greu recunosc

De acord cu doamna Papouis. Fara Amalia. Cine e Amalia anyway?

hehei, nu e nicio muratura asa pare poate de la obisnuinta cu dulceturi.:)Cat despre "hindusul" in eroare se prea poate dar in alta privinta> credeam ca autorul accepta si alte opinii, cu mai multa seninatate. in fine, in rest, numai bine.dar nu-i bai, revenim :)

Lucrarea mi se pare impecabila dpdv tehnic, insa mesajul este fie confuz, fie nu-s eu pe lungimea de unda corespunzatoare. Oricum ar fi, Vlad ma incanta din nou cu arta sa, aceasta simfonie muta insa atat de plina de reverberatii interioare. Chapeau. Andu

pentru că teama și frica = repetiție. cred că trebuie tăiat unul sau doi "în", prea mulți într-un text scurt. ai 5. bun venit pe site. mi-a plăcut mijlocul poemului, acolo la nu a mai plouat ...Ioana.

zumzetul electronilor şi întreaga tehnologie, camerele de luat vederi...
se aude, se vede, se simte ceva din ceea ce se poate întâmpla?!

"nicio mişcare"...

cred că este un scenariu suficient de reuşit încât transmită.

E mai bine asa? am tinut cont si de sugestia lui Ionut Caragea si am eliminat doua pronume.

Mi se pare cam fortat, ori nu sunt eu obisnuit cu acest gen de poetizare

personal, as putea spune ca nu mi se pare prea reusita, parca n-ai fi tu. sau ai scris-o demult, nu stiu cind si ti-a venit ideea de a o "reactiva", nu stiu din ce motive... in plus am mai gasit si un soi de umor involuntar "ce minunat că nu bate vântul prea tare, că nu mai simt spinii prin falduri și nici între picioare!..." no comment... e poate parodie?

am citit-o ascultînd Ave Maria de Verdi. O senzație ciudată, o potrivire foarte aparte. este un text foarte trist, chiar tragic aș spune și semnificativ în tragismul lui. există pe alocuri unele "colțuri" care se mai pot cizela (zic eu). de exemplu "o umbră deschisă/ să o îmbrățișez", sau "cîte o rochie", sau "vreau să șterg și ultima urmă de tine/ ajută-mă. apoi, mergi, mergi înainte/ nu pierde lumina uite cum iese din trup". Remarc însă în text un fel de naturalism anatomic frust ca niște pete de culoare care îți ard retina în tabloul aproape "gothic" al textului: - "prunci albi îmi alunecau din mână" (deși eu aici sș fi pus "mîini") - "bulgării aceștia galbeni care cad din sânul meu stâng" - "mă doare stomacul. traversez în albastru lumina" - "mi-e frică de înțelepciunea ta. vomit în oglinzi" (superb!) - "încep să număr filele albe ca pe niște șerpi/ ieșiți din trupul meu, deciși să-mi ucidă visele" - "îmi îngheață sânii. un înger de noapte țipă" este un text provocator și care (zic eu) îți arată că poți să scrii și mai bine

pe hermeneia nu s-au facut si nu se vor face niciodata invitatii. Si nici alungari. Oricine care vrea sa scrie literatura si sa comenteze literatura, filozofie, arta, istorie, etc, se poate inscrie si o poate face neingradit atita timp cit o face de calitate si si respecta Carta Hermeneia la care toti am aderat.

Metaforizarea – vălul transparent; dincolo de el – procesul simbolizării: degetul care arată. Cine privește la deget, e treaba lui. Ca atunci când, după ce ai traversat, cu o barcă, un râu, continui drumul cărând barca în spinare. Cine privește spre ceea ce se arată (și lasă barca în plata Domnului), câștigă. Ni se întâmplă o mulțime de lucruri pentru prima dată: să ne naștem, să scoatem primul strigăt, să iubim (pur, precum copii – rămâne, din asta „un pantof de copil”) etc.; dar, tot pentru prima dată (în viață) se întâmplă să și… murim (secera). De ce să nu privim dincolo de ce indică astfel de «simboluri»? Remarcabilă concizia textului. Nu poți nici să scoți și nici să adaugi ceva.