Aș renunța la "se spune" din primul vers. Și aș prelucra ultimul vers. Aș evita: ca_să în versul 8, e de ajuns să. mai jos oricum folosești "ca un". și "când_ca" din penultimul vers. reformulat - "când mă întind ca o iedră peste toate ținuturile tale". În ansamblu, una din poeziile atle bune. Îmi place versul "într-un surâs ca un bumerang roșu".

Costel, fii binevenit pe Hermeneia! cred că e prima ta postare aici. dacă mă-nșel... nu-i nimic, un gând bun în plus nu strică niciodată. :)

interesantă poezie!
„veneai roșie
și roșie la față
veșnicia se termină și ea”

final, mai ales, mi-a plăcut foarte mult, e cumva contradictoriu, neașteptat, are rol de liant al ideii. opinia mea, firrește...
mai trec pe aici.

într-adevăr, nespus de multă liniște la horăicioara. mă bucur mult! s-avem lumină, prietene!

Ok margas, poemul e un fel de pseudo-psalm, așa cum l-ai perceput. Presupunând că ai înțeles bine prima parte, să trecem la ceea ce e confuz, la final. Potrivit cu viziunea mea escatologică, eu cred că ne găsim nu departe de ceea ce Biblia numește vremea sfârșitului. porumbeii (din inima mea) este ceva, o virtute, o calitate, dragostea eventual, cu care Dumnezeu aruncă dupa noaptea (spirituală) care stă la pândă ca o pisică. "Cel rău răcnește ca un leu și nu știe pe cine să înghită", se spune într-o epistolă. Nu pisica aruncă cu porumbei, ci catapulta aruncă după noapte cu porumbeii din inimă. E puțin complicat, dar și sfârșitul veacului e complicat și majoritatea nu-l înțelege. Pipăirea omoplaților și aripile e un fact finding process, pentru a se determina dacă sânt gata să zbor sau nu. Citit mai atent, de la ochiul de apă din ocnă, apusul privind insistent răsăritul din partea cealaltă, zdrențele zilei, trompeta sau trambița care își aerisește plămânii, mirosul de zambile (este arbitrar luat aici, poate fi un miros de tămâie sau de mir de nard curat), aripile (metaforice) care te duc în cealaltă parte, dimensiune, lume, împărăție etc., ei, așa am gândit eu poemul. Mulțumesc de citire, ești o comentatoare formidabilă.

Bianca, cu poezia ta nu pot să nu îmi continui gândul ce nu îmi dă pace de la o vreme. Cum că la un moment dat (moment ce ne alege) ar trebui să ne reinventăm. Am începe prin a născoci cuvinte, un loc, visul, am naște apoi ideea de povestea. I-am supraviețui. Nu văzusem comentariul Almei atunci când ți-am citit poezia. Aceeași părere am avut-o și eu. Am înțeles că este transparent cadrul tău, explicitarea și mai ales reluarea ei mi s-a părut a zgâria un pic.,,Am avea impresia că-i vară"...cred că poți găsi o formulare mai insinuantă și chiar mai senzitivă. Finalul...dacă nu aș fi citit comm-ul Almei aș fi fost convinsă că nu există negația aceea. Dar nu pentru a-i da forță, pentru că nu se poate altfel, doar că, deși susțin ideea de încheiere prin negație și chiar negare, sunt convinsă că îi poți da un grad mai mare de acceptabilitate, de asimilare. Ideatic subscriu deci, dar o mică modificare a formei poate ar fi binevenită. Am insistat cam mult, nu pentru a căuta motiv cârcotaș, ci pentru că mi-a plăcut cu adevărat. Și atunci, fiecare tinde spre perfecțiune :). Dar tu știi cum e mai bine. Ce nu am înțeles...indicația de regie cu care debutează poema. Nevoia de deschidere, chiar și doar ca potențialitate, implicând poate paradoxal închiderea este ok...însă...de ce ,,aceeași"?. Era necesară păstrarea unei legături, sau a unui refugiu? Este un mod de a observa/simți în ambele ipostaze?

Poem care mi-a adus aminte de 'born in africa' nu știu cine o cânta, dr. alban?
Ca și construcție este o broderie spumoasă iar ca idee este o siesta.
Dar Corina este o autoare care mă duce mereu cu gândul la emanicipare și de aceea nu pot fi obiectivă.

alma, daca tot ai intrat "special" aici ca sa vezi una si alta dar n-ai vazut, incearca sa mai intri o data si "fara numar" poate observi vreo schimbare.

asa se spune? Dorin, admir gratia logicii aplicate in demascarea verurilor de mai sus. Intr-o lume in care autenticitatea este pe cale de a deveni un articol de lux pe eBay poetei nu-i ramine decit sa murmure un umil 'merci beaucoup'..

Virgil (esti gata? :p): BANG!

"cu mizeria mâinilor durdulii
șobolanii macină rogojina scaunelor schilodite
masa păstrează șervețelele
și dinții carafelor știrbite
pătați cu vin vechi" -->

.....Şobolanii mănâncă scaunele, iar mesele au urme de şerveţele şi carafe. Asta spune fragmentul ăsta. Mă gândesc de ce doamne păzeşte e nevoie de atâta emfază şi de atâtea cuvinte pentru a spune un atât de banal şi de plat lucru... Păi de ce? Pentru că şobolanii e musai să aibă labe durdulii, scaunele să aibă rogojină, iar carafele, dintii ştirbiţi şi urme de vin, carele nu e vin şi nu-i poetic dacă nu e vechi. Şi aşa e tot textul ăsta, care este îngrozitor.

.....Eu cred că tu nu citeşti. Ori nu citeşti de-ajuns. Pentru că cineva care citeşte nu poate scrie asemenea inepţii, într-un mod atât de bombastic. Cândva, am crezut că, într-o oarecare măsura, ai talent. Tre' să recunosc că s-ar putea să mă fi înşelat...
Nu cred că voi mai interveni sub textele tale, dacă nu observ un progres real. Îmi pierd timpul şi răbdarea. Şi citesc mult şi prost. Sau voi interveni strict administrativ ori cu observaţii brute.

.... Am impresia că, la frecvenţa cu care postezi şi la ce postezi, nu respecţi deloc, dar deloc, cititorii. Şi sunt ferm convins că nu ai ţinut cont de niciun sfat pe care l-ai primit aici, pe Hermeneia. Pentru că nu poţi ca după ce-ţi repet de trei ori să eviţi construcţiile genitivale, să le foloseşti cu o şi mai mare ardoare ori să vii cu asemenea monstruozităţi: " șobolanii macină rogojina scaunelor schilodite".
Fără supărare.

a fost un spaţiu social şi politic eterogen, amorf dar plin de entuziasm şi naivitate politică din păcate.
Ironia sorţii face ca ministrul de interne din acea perioadă, generalul Chiţac să fie acum în puşcărie pentru crimele de la Timişoara din dec. 89.

Am fost şi eu în Piaţă câteva zile bune. Era o atmosferă frumoasă, dătătoare de speranţă. Comparaţia lui Bobadil cu Woodstock-ul nu este o exagerare. Era acolo ceva pur dar din păcate lipsă de pragmatism politic.

Intelectualii adevăraţi au făcut din păcate figuraţie în acea perioadă şi nu numai. Grupul de Dialog Social organiza întâlniri romantice filosofând despre comunism şi democraţie, în timp ce şacalii de la Ştefan Gheoghiu începeau să construiască edificiul pe care în fapt îl stăpânesc şi acum, ei sau copiii lor.

Ar fi multe de spus. Iar speranţa moare ultima.

corect! il modific si il iau in serios. mare multam!

Sincer, cred că domnul Titarenco are doar o altă viziune asupra poeziei aici iar lucrurile nu-s chiar așa de rele. Textul este ok și mie mi-a plăcut și l-am citit cum citești o condamnare la moarte după care te gândești că totul nu se termină aici. Însă comentariul lui Virgil este deja un clișeu în ceea ce privește modalitatea Domniei Sale de a comenta atunci când ceva nu îi convine... mă amuzi, cât de ridicol ești, dai răspunsuri 'îmfumurate' care se zice 'înfumurate' și multe alte 'aere' total misplaced. În mod normal, dacă ar mai exista moderatori independenți pe aici (o specie extinctă din păcate) Mr. Titarenco și-ar lua o suspendare de minim 30 de zile pentru comentariul său complet deplasat cu atac la persoană.
Păcat.

un text în care autorul, abținându-se să facă (în mod juvenil și pompos) filosofia chibritului, este în stare să sugereze ceva de „dincolo de bine și de rău”, în terminologia lui Neitzsche, fără să cadă în nihilismul acestuia; dimpotrivă. Si valorizează, implicit, o altă latență a unor texte ale lui Basarab Nicolescu, cea care se îndreaptă spre «Apofatic». Diferită ca de la cer la pământ de cea «logicistă» (cu al său «terț inclus» plecând de la o interpretare - și ea parând, cel puțin pentru mine, deformatoare – a lui Lupașco care ne plasează, în cadrul „Transdisciplinarității” nu DINCOLO ci ÎNTRE bine și rău). Prin urmare, „Penița”

UPDATE!