aceste suspine în doliu prin camera verde a mării au tristețea iremediabilă a sfârșitului...par amprenta ultimului requiem dedicat acelor îndrăgostiți lepădați, eliberați de sufletele uitate largi, descheiate, veșminte inutile de alge:"libera animas", "Libera me, Domine, de morte aeterna" metafore originale, imagini autentice, cu efect scenografic, de forță, cuceresc depărtările, adâncurile dintre oameni: "adâncul e un car cu lebede muribunde tras de un unicorn marin luminând cu țipătul lui straniu nisipul"

nu ma astepta mereu numai pe mine, ptr ca vei pierde niste ocazii. niste super ocazii. or, tu nu ai nicio vina ca ai fost remarcat azi, pui.

am adresat o întrebare pentru că dintotdeauna pentru mine contează și a contat părerea Adrianei.
este util pentru autor să știe pe ce să insiste... deci Adriana, te rog, detaliază un pic când ai timp!

Mircea, dreptate ai, eu deobicei sunt foarte zgarcit cu comparatiile in poeme, mi se par ca niste "carje" literare, insa aici nu m-am priceput altfel iar tu ai sesizat si ai spus ce era de spus, fapt pentru care ma plec in fata atentei tale lecturi omule cu spirit treaz. Bobadil.

Stefan Doru Dancus, știm bine cât de împărțite sunt părerile în această privință. În anumită măsură, tind să îți dau dreptate, mai ales în ceea ce privește literatura română, dar pe de altă parte poate nici nu m-am aplecat eu suficient în căutări în această direcție. Marina, nici nu am pretins a fi mai mult decât un exercițiu. Optzecist să fie, dacă spui tu. Sincer? Nu. Nu știam că așa se numește perioada aceea a lui de început (parcă scria SF la începuturi?!), dar e interesantă apropierea ta.

imaginea ierbii care deschide si inchide poemul e atat de proaspata, ca aproape pot sa simt in nari mirosul ei si modul cum imi gidilea gleznele cand mergeam cu bunica-mea pe cate un ogor aflat in capatul lumii. imi dau seama ca desi acum chestia asta nu se mai afla decat in capul meu, la fel cum imi lasa de inteles si finalul, pentru simplul fapt ca retraiesc la nivel mental, se produce o repetitivitate.
„n-am plâns că a murit un pui de ciocănitoare am plâns că a greşit
sufocându-se ca prostu sub bluză” desi nu aduce o idee noua, mi-a placut pentru ironia din ele.

Ioan Jorz, Vezi că ți-am dedicat un text care se găsește la http://www.hermeneia.com/proza/6337/ (ca să nu te obosești) și care sună așa: „Se dedică lui lui Ioan Jorz. Declarȃndu-i armistițiu unilateral. Și întinzȃndu-i o mȃnă cordială. (Să nu uite să mi-o înapoieze). Pentru că amȃndoi avem simțul umorului. (Care, cȃte o dată, dă pe «dinafară» - locuțiune adverbială cf. DOOM; nu-i vina mea)” Și acum (în mod provizoriu, pȃnă îmi restitui mȃna aia), despre textul tău: «nu mai scriu le-ntorc lătratul pe dos și li-l vâr în mama lor de poezie „din bucata mea de câine/ am hrănit un om și-o pâine” lălăie poemul meu turmentat și mie cu creionul înfipt în cap îmi arde de bigudiuri și păr creț» Rezon, monșericule. Pentru că: « scriu la acest poem fără tragere de inimă tragere de urechi de toarta sufletului de „chewing-gum”-ul roz și fără gust trebuie să scriu un poem prozos scorțos grunjos pe placul câinilor când eu credeam că scriu pentru oameni trebuie să-l amestec și pe bob dylan în acest melanj post-modern». Dar ce vină avem noi?! Cu toate că sunt de acord cu tine cȃnd e vorba de p(r)ostmodernism (cu postmodernul e altceva; dar despre asta mai putem discuta). Că și mie îmi stă în gȃt (p(r)ostmodernismul). Insa, fie vorba între noi, puteai să incluzi textul ăsta în altă rubrică (la alegere). Nu la «poezie». Pentru că, de obicei, textele de sub incidența respectivei, se mai și citesc. Că, de: «romȃnu’ e născut poet» Sa ne auzim de bine.

Ma bucura faptul ca lectura pe Hermeneia ramane atat de elegant tributara sentimentului poetic. La inceput, nu credeam ca acest text va fi bine primit, dar iata cat de mult m-am inselat. Voi mai incerca in acest registru, daca voi mai fi in stare, desigur :-) Un pic de off-topic pentru care imi cer scuze: Gorune, subscriu celor spuse de tine altundeva ca ar trebui sa ne reintalnim, la mine cel putin s-au adunat cateva idei care zangane prin creier tare de tot. Si timpul parca are ceva mai multa rabdare acum cu mine, vorba unuia mai ispirat. Si daca Deko a murit... traiasca locul meu din Calea Grivitei! Andu

amorf, continand o multime de inadverdente plecate din tendinta de exploatarea mistificatoare a "tertului inclus". A se vedea, printre altele si "Transdisciplinaritatea" lui Basarab Nicolescu (mult umflata si discutata pe la noi) cazuta in desuetudine prin alte parti. Care nu face nimic altceva decat sa propuna o reintoarecere la un fel de "modernism religios".

Dacă toate micile întâmplări din viața noastră gen "twilight yone" ar fi poezie... Se înțelege foarte bine, chiar prea "facil" "mesajul", dar am impresia că am citit un mesaj într-o sticlă... pe masa din bucătărie, nu în ocean. Facil, cu alte cuvinte, iar poezia chiar lipsește. Desigur, este doar părerea mea, la fel ca și a antecomentatorului meu. Poți să răspunzi la fel, dar cel mai important este că tu știi să scrii în acea "zicere liberă" și să-ți iasă și poezie, dar aici nu e nimic de felul acesta. Fii tu mai exigent cu tine, până să fim noi. Din autosuficiență nu progresezi. Mai bine să îți spui tu singur că nu e bine, iar noi să te lăudăm, decât invers.

eu zic ca am putut sa accept cam totul (desi unele femei sint totusi reci in timp ce altele sint probabil ceva mai fierbinti decit media) dar chestia cu "nu maninci niciodata prea sarat" m-a lasat "masca" prin ceea ce eu as numi "stilul poeziei care sare ca nuca de perete"

dom'le, pe bune că dacă nu spunea Bobadil chestia de mai sus poate că treceam fără să citesc textul de mai sus. dar cum de o vreme încoace îl pot bănui pe Bobadil cam de orice numai de lipsă de invidie nu, pot să spun cu siguranță că intervențiile lui au ajuns pentru mine semnale că întradevăr undeva pe Hermeneia s-a scris ceva semnificativ. așa că pot să îi spun autorului acestui text că a reușit indirect să îmi atragă (plăcut) atenția prin fapul că a reușit să genereze remarca asta la Bobadil. Bun venit autorului pe Hermeneia și sper să nu mă dezamăgească în texte viitoare.

Virgil, nu e nimic din stilul Silviei Caloianu in stilul meu de a scrie. Afrimatia ta nu are nici un temei. Si nu e nimic aglomerat aici, e totul curgator si limpede, depinde cine si cum citeste. Cit despre totemuri (mayase sau nu) si de ce roase de fluturi, e simplu sa privesti cu un ochi traversand culturi. Si am perceput iar acest ceva care mi-l transmiti mereu: ca nu iti plac poeziile mele. Cred ca niciodata nu voi scrie pe gustul tau, de aceea te rog lasa-mi scrierile si mai ales poeziile asa cum sunt, fiindca macar nu frizeaza mediocritatea. La un text anterior m-ai acuzat de o cvasi-eruditie doar pt ca era - intr-un text personal - vorba de 3 scriitori pe care ii citesc mereu cu placere. Aici e vorba de elemente din cultura mayasa (asa, lasate discret, nici macr nu domina) care dau sens in poezie. Am obosit Virgil sa explic lucruri pe care multi tineri de 18-20 de ani le percep cu o incredibila acuratete. Ma deranjeaza atitudinea ta la scrierile mele, de aceea si postez atit de rar in ultimul timp. Alma, nu scot darius. E o punte de dialog cu un dublu pe care eu l-am simtit necesara. Si nu e nici macar personal, cu atit mai putin foarte personal. Altfel as fi incadrat la jurnal.

Virgil, unde sunteți ? Toată echipa redacțională e plecată în concediu? Ați părăsit corabia? În fine, postez un fragment dintr-un poem amplu, dar tardiv. pentru că sunt singură am timp să mă văd. mâna stângă e mai degrabă o gaură-n spațiu semn rămas după decupaj. cu mici scrijelituri de foarfecă.apoi o oglindă în care-mi văd pielea parcă e o caroserie mototolită. sigur am împrumutat privirea altuia cu scârțâit de foiță de argint părul roșietic licărește-mprejur. vreau să-mă-nfășoare o coadă de pește. să-mi crească repede repede în aerul umed verziu sau ce-o fi chestia asta care împunge-mprejur închid ochii în jos cu foșnet lichid ș.a.m.d în pagina mea: "cine ajunge primul"