jurnalele altora au ceva dintr-o efigie uitata pe fruntea celui care a avut curajul de a-l deschide...oare cati au nevoie de jurnalele celorlalti? in ce masura ne eliberam de noi insine? personal nu cred in aceasta eliberare, dar acest jurnal copleseste prin secventele reinsufletite. nu este decat un jurnal ce se scrie incet pe coltul noptii cand se deschid umbrele celor trecuti prin noi, printre noi, starnind frica de ziua de maine ce creste malign intre clipe. uneori se inchid toate intr-un pumn in care stringem spaimele... si oricat ai incerca sa cresti, sa uiti, sa treci mai departe, nu poti uita niciodata cum "m-am învelit atunci în toată ura" ... cateva imagini subliniate: "într-o vreme vorbeam mult cu dumnezeu. i-am promis că o să mă fac preot dacă o lasă pe bunica să trăiască până voi fi și eu bătrân. m-am luat cu crescutul și am uitat. și dumnezeu a uitat." "ne împărțim unul altuia. dacă împărțim viața cu toți nouă nu ne mai rămâne nimic." I più grandi dolori sono quelli di cui siamo causa noi stessi (Sofocle)

îmi place ideea
şi felul cum a fost construită
are o notă interesantă de lectură
aş fi lucrat puţin la ultima strofă...

Citită cu plăcere. Felicitări!

În sfârșit mă cucerește poezia ta, ceea ce pentru mine e un îndemn spre a te reciti din urmă. Simțeam ceva, dar nu se contura, ... și iată răbufnirea. E minunat micul tău poem, cu imagini poetice deosebit de reușite... deși, chiar la început, vânt și frunză par a fi o potecă prea bătătorită. Se pare că eul auctorial se retrage într-o reflectare atentă, foarte lucidă, dar încărcat de o așa de mare blândețe încât pare fragil, abandonat visării, acordându-și sinelui o privire exterioară, distanțată, aproape impasibilă. E ca un vis în reluare, cu mișcări molcome... Spuneam "imagini", deci sunt mai multe, nici nu-ți vine să crezi că așa de multe în numai șapte rânduri. Puțini scriu așa poezie aici. La început ai "vânt" și "frunză", aproape zici că e banal, mai e un pas, o fărâmă, dar tu nu-l faci, îi dai exact atât cât îi trebuie pentru a fi poezie prin felul în care le-ai așezat în vers, cu primul cuvânt izolat prin virgulă... a ieșit excelent. Elementele sunt arhi-clasice, dar construcția excelează. I-ai dat exact cât a trebuit. Ce urmează cu versul trei și patru, e pură poezie: e atât de armonic împletită imaginea, încât pare o suavă litanie antìcă (da, cu accent pe i) (exact la "Odă, în metru antic" m-a dus gândul) pierdută în reverie. "Cameră blândă în ziduri" e de o mare putere de sugestie, în totală consonanță cu restul poemului. Din nou, construcția e rarisimă. Reflexivul "mă" din final dă acea notă de privire exterioară a sinelui, trimite spre conceptul că textul de fapt se scrie pe sine, într-o ideea care ar spune că 'eu sunt poemul și poemul e-n mine'. "Degetul" e cel care "scrie încet" denotă un intim gest de mângâiere, de dulce desfătare, căci "pielea e fină" - a ei, desigur - (din nou salvezi din derizoriu prin simplețe, suavitate, prin punctele de suspensie)... și toamna cea blândă se-nchide-n scrisoarea care parcă plutește într-un alt timp, într-un vis al sinelui despre sine, într-un poem bijuterie pentru care-mi exprim toată admirația mea.

Lasa poemul asa cum l-am scris eu, Andreea, si lucreaza pe poemele tale. Daca nu-ti place, asta e altceva, piopti sa si explici de ce, dar nu-l rescrie! Asta arata ca n-ai inteles textul. Pe de o parte. Pe de alta, arata ca nu e bine sa te joci cu focul (din textele altora). Punctum.

pe mine m-ai pierdut de la "lacul singuratatii mele"...

ceea ce pe mine m-a dezamagit in majoritatea situatiilor cind am scris ceva ce poate fi interpretat drept "religios" de catre unii (desi eu nu mai cred de multa vreme in aceste "lagare de concentrare" ale poeziei - cum ar fi "poezie religioasa", "poezie erotica", "de dragoste" sau "poezie patriotica", etc), deci ceea ce m-a dezamagit pe mine este superficialitatea sau neatentia cu care s-a citit ce am scris.
bobadil se apropie oarecu. cel putin este evident ca a depus un efort pentru a analiza, a intelege si poate chiar a interpreta. in orice caz mi-a dat o idee cu "psalmul". nu este exclus sa ii dau curs.

Da, este un text slăbuţ. Începe cu un pleonasm (se prelinge încet), trece prin două mari stereotipii şi caută o anumită atmosferă care nu poate fi captată cu o astfel de construcţie şi dinamică (sau anti-dinamică). Ce nu pricep eu e de ce autorul încearcă să surprindă spiritul asiatic cu ajutorul imbii române...

(typo zvîniri)

tare vragila poezia asta a ta.

cu versuri de genu:

"m-aştepta singurătatea,
pozând
între victima publică a nopţii
şi stăpâna umbrelor
dintre noi şi cer"

+ altele de aceeaşi manieră lirico-pompoaso-vidă, pe prima pagină, textu ăsta nu poa să fie decît în atelier.
acuma să nu înţelegeţi că mă doare altundeva decît în cot, sau să-mi veniţi cu texte de genu poietu neînţeles şi revoltat, dar tre să vă zic, cît de blînd pot io - dacă textu ăsta-i în şantier, pe cale de consecinţă voi, echipa editorială aveţi de-a face cu poezia cît are sculeru matriţer cu fusiunea nucleară.
neah, cam penibil gestu, aia-i.

domnilor Sebi şi Adrian , poate voi accepta provocarea :)
dar m-am obişnuit aşa de mult să scriu povestiri veridice încât ar trebui să îmi iau un psudonim sau să jur strâmb la icoane şi moaşte ca să încep să scriu povestiri de ficţiune! Mă gândeam că poate nişte povestiri de spionaj sau despre servicii secrete s-ar potrivi atmosferei :)
oricum adaug aici ce am scris şi pe alt site literar, unde cineva mă întreba care era adevărul despre casa aceea:

"Ciudat e că nu ştiu tot adevărul...dar de-a lungul anilor a trebuit să învăţ să nu fiu curioasă fiindcă prea multe întrebări legate de trecut, dacă nu au răspuns, creează o stare de disconfort. Ceea ce poate şi trebuie să facă un om e să privească lucid ceea ce este cert despre trecutul său şi să considere ca atare fragmentele neelucidate, fără interpretări greşite. Când în sfârşit m-am mutat de acolo, proprietarul a avut totuşi bunul simţ să îmi returneze garanţia din chirie. În rest a fost oricum oribil."

cred că din toate crucile tale, aceasta este cât mai aproape de teluric. un teluric bun, un teluric fecund, un teluric sfințit, "mișcat" de mâinile rugându-se, mișcat de tălpile ce-l sărută a recunoștință, un teluric născător, din care emană respirațiile. ca și cum am simți cu tălpile cum ne mișcă pământul, ne cheamă spre un sărut vital. e o dublă respirație, reciprocă, uniune de elemente inseparabile. comparația din text, "sânii tăi ca un zid în care îmi împlânt mâinile și le rotesc ca niște sori" dă și dimensiunea celestă. de fiecare dată prin femeie. prin sânul dăruitor-soare perpetuu. cel ce merge cu gura pe pământ și cu mâinile împlântate în soarele-sân este supusul amândurora, primitor și mișcător totodată, polarele sunt întregite într-un tot. polarele nu mai există, de aici, din punctul luminos de unde privești lumea. mi-ar fi plcăut ca scrisul de pe foto să fie în nuanțe de auriu. ar fi fost în armonie cu ideatica din texte. chiar dacă gura e roșie. și spre alb merge calea.

şi marga
"dacă carte" nu există
putem vorbi atunci de lipsă
sau adriana
dacă ritmul s-a crăpat
mai poţi să faci din rimă un bărbat
iar vlad
dacă lopata nu e pată
calitativ e substantiv sau e lopată?
căci eu pricep cum spune spb
că ţara are preşedinte de pe Marte
dar s-ar putea ca să greşesc
aşa că prin urmare mă roiesc

eu as modifica, taia textul. as schimba titlul / gustul alb al ierbii/. poate iti prinde bine parerea mea.

încinsă
dimineaţa
şi-a spălat copiii şi i-a trimis
în lume

s-au întors cu degete arse
de acelaşi iulie

doar cameramanul strigă
să fie lăsat în pace
n-are cum filma
cântecul palmelor

un fir de sânziană
îmi atinge glezna apoi braţele apoi
părul revărsat necuviincios
peste gândul frumos
al ierbii

un nor alb
uscat de-atâta lumină

apoi cerul
pleacă mai departe
vei fi aici şi mâine

"nici până în ziua de azi", dpmdv, aici se termină textul, unul bun, de altfel. Ce urmează e o încercare de a încheia rotund. Şi e un patetism gratuit.

" chestia cu "a învăţa", la nivel (meta)liric, a început să fie cel puţin un reflex şi cel mult un clişeu" - spuneam asta la "de albastru de adânc de muze". Rămâne valabil.