Forța poeziei stă în semnificațiile ei religioase, de multe ori subtile, mai greu definibile poate. E anevoie să scrii azi poezie religioasă, dar Katya reușește aici ca în manieră modernă să trimită spre conotații teleologice, spre tainele ultime ale ființei și spre întrebări ce nu-și pot afla lesne răspuns. E o taină de facere de lume aici, e taina împrumutată din tăcerea Betleemului, dar e și taina durerii din jurul crucii. Ecourile vin de demult, dintr-un timp indefinibil parcă, descris ca timpul în care ”bunica își ținea banii în batistă”. E de fapt o buclă de timp (imaginea se repetă la sfârșit), autoarea se proiectează personal în acel timp, empatic, prin aducerea imaginii bunicii, dar este de fapt un timp mult mai îndepărtat, al unui act tainic, dar din care și în care face parte și autoarea. Această ”încadrare” temporală se sustrage curgerii istorice, iese, de fapt, din timp și primește înțeles de veșnicie. Aducerea lui Iisus în caracteristicile timpului actual, lansează provocarea teleologică de care aminteam la început: de ce atunci și nu acum? Cum ar fi fost dacă venirea Lui, adică actul intrării lui Dumnezeu în istorie, ar fi avut loc în timpurile noastre? Dar provoacă mai ales răspunsul: nu știm. ”Ar fi fost...” Viitorul în trecut are valențe profetice aici. Foarte sugestiv, autoarea încearcă zugrăvirea imaginii unui Iisus modern, întrupat astăzi și nu atunci, un Iisus Care ar fi trebuit să-și facă (și-ar fi făcut) loc printre tentațiile lumii actuale și ar fi trăit în mijlocul lumii de azi. Ceasuri, vapoare, Harward, loțiuni cosmetice, buzunare, fermoare, capse, șepci, joben, mănuși sunt întrebări: ”cum ar fi fost dacă?”, sau mai degrabă: ”atenție, El este și acum!”. ”I-au vândut sângele boabă cu boabă/ în pereții caselor” poate să trimită chiar până la semnul lui Moise cu sânge, pe case, de la Marea Ieșire. Caravana mistică spre tărâmul numit ”You Deea” înnoadă timpul, iar imaginea finală ”casele sunt corăbii naufragiind într-un nisip înlemnit” este nu numai o formidabilă ”facere” poetică, ci devine o veritabilă stare sufletească descrisă cu inegalabilă măiestrie.

Îmi place, integral, cu excepția primului vers, unde ar fi fost mai bine - ca muzicalitate - "orașul a pierdut în mine". Nu se pierde nimic nici din sens, nici din poetic, nici din imagine, dacă schimbi. Iar finalul este elegant, sobru și ușor melancolic-detașat. Un poem pe gustul meu, recunosc.

Deși e o poezie în care lumina pătrunde ca o avalanșa, Tincuța își păstrează nota ei de autenticitate, printr-o elegantă tristețe. Da, puctual, ne poate trimite ușor și la Nichita Stănescu. Și aceasta se întâmplă nu pentru că și-ar fi propus Tincuța. Există coincidențe de sensibilitate poetică. Și, nu mai știu acum cine (era un critic sau un poet sau nici nu mai are importanta ce era) spunea că e foarte greu să fii nichitscian. E o utopie. Ofer Ticuței o peniță îndeosebi pentru "eu înnodam nopțile așteptând/ să-mi crească degetele până la lună". Pentru că mi-a oferit iluzia de a îmbrățișa cu melancolie, visul.

prima parte mi se pare cam prea "retorica". ultima parte (cu exceptia acelui nefericit "groteasca") pare sa fie mai reusita

O simfonie neterminată, un monolog în care se intersectează reflectări ale crudei realități cu gânduri de autodefinire, regăsire. Un știm în ce parte se va înclina cumpăna , constatăm că " nimeni nu tremură la o iluzie " . cu prietenie, anisoara iordache

spun doar că se poate discuta despre percepţii şi percepţii...
a exprima un punct de vedere - altul, nu înseamnă neapărat polemică, iar a cita din personalităţi nu înseamnă neapărat că nu se pot pune în discuţie şi puncte personale de vedere (care chiar să coincidă cu).

dacă tu ai perceput aici un text banal, asta nu înseamnă că toată lumea vede la fel.

cât despre genialitate, am limitele mele. clar. nicidecum stabilite de mine.
nu vorbesc despre ceilalţi. ar trebui să mă erijez în Marele Judecător. apoi, ei înşişi ar trebui să fie capabili să (se) judece.

întotdeauna bucuroasă de prezenţa şi opinia ta.

Mulţumesc Nicholas :) Nu ştiu de ce, şi mie îmi e drag poemul acesta. La zdravăn m-am gândit şi eu, dar totuşi las aşa. În ce priveşte luna şi planeta, nu modific, fiindcă acolo mă gândeam la o inversare a perspectivei, aceasta e ideea, din afară văd o eclipsă de pământ, aşa cum pe pământ se vede eclipsa de lună. Adică mă detaşez într-atât de nimicul bunurilor sau neajunsurilor mele pământeşti, încât e ca şi cum le-aş privi din afara planetei. În poezia mea altcineva vede eclipsa, din noaptea trecutului meu, desigur un alt avatar al meu.

tu-i spui "ascensiune", eu i-as spune "coborâre" pentru ca poezia curge asemenea unei picaturi spre pamânt, dar nu cade brusc, ci se prelinge parca pe un fir nevazut.frumos. ar putea si mai bine daca nu ti-ai consuma inutil energia creativa în dispute de orgolii fara nici o relevanta sau finalitate. daca nu ma crezi, priveste în urma si vezi câte "penite" ai în trecutul "trecut" si câte în trecutul "recent". îmi vei a dreptate. cele bune.

iti multumesc pentru interes. am citit comentariile.in meseria mea trebuie sa tin cont de toti asa ca sunt obisnuit sa ascult[desi altii asculta de mine:))] iti respect punctul de vedere si te asigur ca il voi exploata.pari o persoana care stie. nu cred ca ai nevoie sa te legi de alte pareri ca sa te exprimi.
"cotele inalte"- cine stie poate intr-o zi....
sunt bun!

Cred că e bine dacă poezia ta ne scoate din papuci. Cu alte cuvinte, mai întâi m-am enervat. Parantezele. Poate sunt eu prea puțin deschisă, dar nu pot să văd paranteze într-o poezie. Ba, mărturisesc că îmi sunt într-atât de antipatice, încât le ocolesc și în proză, și în acțiuni :-) De ce oare? Pentru că rămân blocată la ele. Am impresia că omul spune de fapt acolo ce era mai important. Restul e decorul, e spoiala, păcăleala. Și citind poezia ta mi-am mai dat, încă o dată, dreptate de una singură. Pentru că uite: "că mereu sunt două iubiri - una din care vii în fiecare zi una spre care tot vrei să pleci", "n-ar trebui să mai scriu la persoana întâi" sunt absolut delicioase. Dar ce caută în paranteze... numai tu știi. Parcă cititorul trebuie luat de mână și pus să citească etichete :-) Așa, că am dezbătut de una singură acest aspect care nu-mi dădea pace (adica da, am monologat), mai vin pe fugă și spun că e mult balast aici, deși e firesc că într-o cabină de probă (ei, numai femeile știu chestia asta ;-))) iei mult mai multe decât cu ce vei pleca până la urmă din magazin, dar, de dragul ideii și al câtorva pasaje care sunt cu adevărat deosebite, eu zic să revii cu un pic de ciudă pe poezia asta, și să tai la greu. Mai ales prima parte mi se pare prea încărcată și descriptivă.

prima strofa este foarte buna. poate si primul vers din a doua. poate. dar m-as fi oprit acolo.

Acu' le vad si eu. O sa vad ce fac cu unele dintre ele

lumea nicaieri, noi am ales sa fim jos:)

Alma, e chiar asa urata? Mai multe penite negre? Brrr... morbid. Ca bietul Dumitru Aalizeei, mai bine o zmeura. Multzam de deprecieri :-) Andu