De fapt cred ca intr-un comentariu la o alta poezie a autorului "ma umflam in pene" deranjand privitorii tocmai pentru ca asteptam genul acesta de text, marca inregistrata Bobadil. Ai tu niste sclipiri tare faine si toate se termina cu bine daca reusesti sa scrii repede, in cuvinte simple, fara sa te mai gandesti la alte variante. Mi-au tare placut: "un râs ca un strigăt din copilărie"; "fiecare amprentă pe clepsidră" - aici eu am inteles ca te referi tocmai la nevoia omului de a opri timpul, de a interactiona cu nisipul, dupa gust, la modul brutal sau delicat. Amprenta este a omului care a pus mana pe clepsidra dar dintr-un motiv oarecare nu a mers mai departe... oricum cu acest vers ai reusit sa sugerezi o gramada de chestii, de la starea pasiva de meditatie a celui ce doar mangaie la patima aceluia care nu este multumit cu propria limita. As scoate interogatia de la "la ce bun?" si astfel versul ar curge mai lin spre strofa care urmeaza. Insa vezi simetria unde te duce? Exact ca la icoanele rusesti. Finalul e de zece... sticle de votca, "nu-i asa, prietene?"

Raspund si eu: am comentat fara a citi comentariile anterioare. Ceea ce fac in 90 % din cazuri, dar indeosebi cind imi place un text, ca sa nu ma impregnez de impresiile comentatorilor anteriori. Nu voi face efort sa fiu mai buna, voi fi ceea ce sunt. Si atunci cind voi simti, voi comenta. :) Si voi reveni, fiindca stii ca imi place stilul tau poetic. Da, e nevoie uneori de curaj sa spun asta atit de direct.

Și eu care credeam că aici se discută doar despre texte, despre literatură, și nu despre ce au mai făcut unii sau alții, ce li s-a mai întâmplat și ce nu, și dacă e adevărat sau nu, mint sau spun adevărul sau ce importanță are, oricum, ce s-a mai vândut și pe unde... Se vede treaba că nu e chiar așa... lupii își schimbă părul, dar năravul ba, întocmai ca în proverb...și harta nu e același lucru cu teritoriul. Păi dacă tot sunt provocată din nou la discuții în afară de text, să-mi spun și eu părerea, că tot trăim într-o țară liberă. Eu cred că unora le-ar trebui câte-o oglindă, una metaforică, bineînțeles, ca să vadă din când în când cine sunt ei de fapt și de ce nu, ce scriu ei. Se-ntâmplă uneori ca astfel de oameni să mai și scrie, să mai lase și semne, chiar dacă au fost invitați să n-o mai facă. Asta, deja, ține de o noțiune care probabil că la unii lipsește cu desăvârșire, întocmai cum spune Caragiale. Sper că moderatorul acestui sit va interveni înainte să se transforme totul aici, pe pagina mea, din nou în altceva decât ceea ce ar trebui. Sau ar trebui să retrag din nou textul, pentru că nu știu cine l-a citit și, ah, s-a găsit să se caute pe sine, să se identifice și să-și găsească locul chiar pe pagina mea...Măi să fie...

nu m-aș aventura să presupun existența unor dureri în autorul concret al oricărui text, gândindu-mă că e vorba de poezie nu musai de jurnal intim. Asta, ca idee :)

Paul-sper sincer să nu răsară panseluțe din poezie, cred că au fost suficiente răsaduri în secolele trecute.Mi se pare excelent că nu răsar din scrierile tale.

Ani, textul acesta, deși nu e lipsit de idee, este greoi în exprimare, cuvintele nu par a se lega unele de altele, sunt alăturări nu numai nefericite ca "intrată târâș", "permanent urmărește" - citește și tu cu voce tare să îți dai seama cum se poticnește limba în cuvintele acestea unul lângă celălalt - dar mai ai și o cacofonie în ultimul vers al primei strofe, un typo la "cuvimte", o imagine cel puțin ciudată "umerii ii sunt desfăcuți in fața coarnelor timpului" - trebuie să fii atentă la imaginile pe care mintea le creează involuntar din cuvintele tale. Pe scurt, ar fi bine să revezi textele pe care le scrii înainte de a posta, și să încerci să îți sporești singură exigența față de propriile tale creații.

Foarte frumoase versuri. In numele Edithei, multumesc.

"Röntgen" iradiaza cu multa tandrete. Imagini frumoase, amintiri ce aduc o dulce nostalgie in suflet. Am citit poezia retraind anumite sentimente si am ramas cu senzatia unui efect de reverberatie. E totusi un vers care poate mi-ar fi placut sa sune altfel, e vorba de "soare sălciu gâlgâind peste mucusul zilei de ieri". In rest, frumos, frumos, chiar prea frumos parca. Violeta

Cand ai lor plecau in oras Isi lua atributiile de sora mai mare in primire Ce-mi trebuie mie copii, gandea Eu niciodata nu o sa nasc unul Sa-mi strice picioarele Si sanii Si mijlocul Era cald in camera aceea Isi desfacuse parul Cautandu-i o forma ca si cum ar fi despicat un drum in doua Sau un râu fără brate Asa isi imparti firele rarite de vopseaua proasta Cu care din cand in cand isi ciuntea culoarea Imbatranind constient Ca si sprancenele ei pensate vintage cearcanele Si ura Copilul dormea in camera in care dormise si ea Printre plusuri uzate patura maro Intr- un colt, mototolite ganduri Copiilor le sta cel mai bine dormind Uitase cum e sa fii copil Nu stia cum e sa fii mama Ar fi vrut sa strige dupa ai ei sa cumpere la intoarcere O cutie cu inghetata Sau un parfum ieftin cu care sa schimbe mirosul De saracie Si griul peretilor murdari Acolo sus Un hrist ca un copil uitat pe patura spala indiferenta cu bratele lui intinse stia ca din coasta lui picurase sange cand era copil il privea inainte de somn auzea uneori noaptea cum picura pe covor din perete acum stia ca sangele ala s-a oprit il ura pentru curatia lui fiind un fel de abel si cain barbatul statea acolo nemiscat indura totul nu pentru ea ci pentru copil se preschimba in gheme de lumina ori intindea mana isi ascundea plansul simtea cum cu fiecare zi sunt tot mai saraci mai singuri

„prin fata porții” - un typo mititel aici.

„și peste cuvintele mele or să înceapă să cadă
cuvintele tale
și alte zece mii de cuvinte care vor ști să
descrie zăpada

Dar sunt numai cuvintele mele
așternându-se peste cuvintele tale
drumul spre lumea pierdută
și lumea oamenilor care nu dorm

în fața caselor fără trepte
unde mă aștepți numai tu”

partea asta mi-a plăcut, e curgătoare (deloc agloreată) și sugestivă, m-a făcut să mă gândesc la o gură de aer curat. :)

cred ca textul merita cateva reveniri, de ex, ar fi interesant de vazut imaginea caruselului fara versul explicit "ca-ntr-un carusel", in masura in care ideea rotirii este deja mentionata, apoi as revedea versul "am chema universul să fie lângă noi" - e fortat sa afirmi ca universul e langa cineva/ceva....mai degraba in noi decat langa noi.... si, la fel, as indrazni sa renunt la "noi doi/atât de aproape" ps: daca e asa aproape, prinde curaj si rupe din cuvinte. ce e frumos, greu revine, nu?

Roxana, eu am crescut, pana la 18 ani, in Neamt si Bacau. pe acolo nu se spune "vorbiesc" ci vorghesc.
nu "civa" - şeva
nu "şi", ci "şî"
nu "ciudata" - "şiudatî"
deci: "şî ştii cî nu vorghesc prostii"

adica, ă-urile de la sfarsit se transforma in î-uri, ci si ce de mijloc in şi/şe, be-ul de mijloc in ghe.

mari pacat cî nu ma poţ auzî vorghind oleacî, ai prişepi mai răpidi...:)) încî n-am uitat cum îi limba dulşi moldovineascî.

ai dreptate, și eu m-am luptat mult cu versul acela. l-am modificat acum cu ceva ce am vrut să pun inițial dar tot nu sînt mai fericit. nu îmi place. poate în timp va veni și cuvîntul sau cuvintele care ar trebui să fie acolo. sînt pești care nu sînt la primul năvod și poeți care nu sînt la primul început. despre alăturare, evident că nu se pune problema să merit așa ceva.

Sapphire, așa este, precum spui. Dar, dacă alții își permit să discute altceva decât text, nu vă de ce nu s-ar răspunde cu aceeași monedă. Mai ales că nu e prima dată. Fiecăruia trebuie să-i vorbești pe limba lui ca să priceapă, nu-i așa? Asta-i limba doamnei editor, deci, așa vorbim. Cu insinuări ca răspuns la alte insinuări. Pentru că nici să taci la nesfârșit nu mi se pare o atitudine sănătoasă. Cât despre observațiile făcute în comentariul tău, eu le cunoșteam, cred că ar trebui aduse altcuiva la cunoștință. Poți fi cu multă personalitate într-un comentariu, fără să faci insinuări care sunt atacuri... Mulțumesc pentru intervenție, Cami

domnule sixtus, onorata de contra domniei voastre. acum, ca mi-au fost deschisi ochii, metaphoric vorbind, parca vad si eu cele doua luminite inunecate la capatul tunelului acestui poem. le trecusem cu vederea crezand ca sunt doar niste simple sprancene si, aplicand o frugala hermeneutica, fireste ca tot caut fix punctul de pe minima distanta dintre ele de aprox 3 unitati in cm (am masurat), de unde si ideea de trinitate, no?! sau sa fie, oare, ochiul ala care nu se lasa gasit... asta voi afla curand, dupa ce voi citi hermeneutica dumneavoastra, cu riscul de a fi ucisa insasi poezia, doamne fereste de pierdere:). sper sa va dea la calcul coordonatele firesti cat sa se sprijine toiagul pe el (punct). cum poezia in vers alb este, in genere, conotativa, nu prea cred ca se va gasi pe pamant vreuna care sa nu suporte o... hermeneutica. daca nu reusiti ceva convingator, astept cu infrigurare si fara urma de ironie sa-mi spuneti de ce va place, macar. trebuie sa va aparati cumva penita, nu?!:) a dumneavoastra ...